Dumnezeu – Poetul şi poezia lui (5)

martie 3, 2008

continuare de aici

Dragostea lui Dumnezeu ne umple. Iar dragostea lui Dumnezeu este altfel şi altceva decât sentimentul nostru de dragoste. Noi spunem că iubim pe x sau pe y, pe el sau pe ea, dar aşa de greu această dragoste poate renunţa la x, la y, la el sau ea, fie că este un prieten, o prietenă, soţia, soţul, copiii… Ne este imposibil să renunţăm.

Călătorim prin lumea asta cu un bagaj aşa de mare de sentimente, fără să ştim cât sunt de superficiale. Da, Dumnezeu a iubit atât de mult lumea, că a dat pe singurul Său Fiu… A dat pe singurul Său Fiu… A DAT PE SINGURUL SĂU FIU!

Dumnezeu nu se joacă. El a fost dispus, din dragoste, să tacă. Să-Şi dea Cuvântul pieirii… SĂ TACĂ! În Ţefania 3:17 este un cuvânt superb… De ce a tăcut Dumnezeu? „Căci Dumnezeu tăcea în dragostea lui, Se bucura de tine cu mare bucurie ŞI NU MAI PUTEA de veselie pentru tine.” Extraordinar!

Când a tăcut Dumnezeu? Când? Când nu mai putea! Când L-a depăşit propria lui simţire. L-a depăşit propria lui bucurie… Tot universul ăsta s-a născut din bucuria lui Dumnezeu.

Ţine-mă-n bucuria Ta! Nu mă lăsa… Nu pot gândi prea mult… când universiul ăste este rodul bucuriei lui Dumnezeu… Aşa de bine a surprins Ţefania creaţia, atât de bine! Dumnezeu nu mai putea… Tăcea în dragostea Lui…

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, atât de mult, încât a tăcut! A tăcut şi S-a bucurat. A acoperit totul, totul, şi dragostea asta L-a făcut să nu mai vadă mizeria mea, păcatul meu, ura mea, dispreţul meu…

Cuvântul Său nu s-a mai auzit. Universul a devenit altceva. Pentru că Dumnezeu a tăcut. A tăcut o secundă care a durat trei zile. De atunci vorbeşte iarăşi. Dumnezeu Se bucură iarăşi, Se bucură pentru fiecare mântuit al Lui. pentru fiecare frântură din creaţia Lui care reintră în locul ei de la-nceput.

El va face un pământ nou şi ceruri noi. Aceasta este finalitatea relaţiei Sale cu Sine. Aceasta este finalitatea gândului lui Dumnezeu. Asta îmi vorbeşte mie Scriptura. Şi acolo mă va aşeza pe mine. Acolo va face din mine coroana… coroana acestei creaţiuni, iar Domnul meu şi Stăpânul meu va fi Cuvântul Său.

Atunci voi şti să fac cea mai frumoasă poezie. Şi numai eu, ci şi voi…

(va urma)


Nasul meu nu e de 1 pe wordpress!

martie 3, 2008

Doamne, ce sperietură am tras! Mă luase ameţeala. Şi bătea un vânt…!

Nu ştiam ce m-a proiectat de la locuşorul meu cuminte şi atât de liric tocmai pe creasta wordpress-ului. Nu spun că nu era seducătoare priveliştea…  Să-i vezi pe toţi ceilalţi că uitându-se-n sus te văd pe tine… Ce senzaţie de dumnezeu al wordpresului te paşte! Acum îl înţeleg pe pătrăţosu care a ales să abdice.

Acum ştiu măcar ce m-a dat jos de acolo: nasul! Nasul meu nu e de 1 pe wordpress. Şi nici nu-mi doresc să fie. De fapt am înţeles ce s-a întâmplat… A fost 1 martie, lumea a căutat ceva anume pe net, eu aveam pe blog şi unii au găsit. Mulţi, e adevărat. Numărul de clickuri crescuse în câteva ore la peste 1000% faţă de cel obişnuit. Începusem să mă gândesc să-mi readuc pe blog taraba cu cărţi. Şi probabil că o voi face…

Dar slavă Domnului! Ratingul ăsta ştie de respect. De respectul nasului meu. Mi-am revenit rapid, m-am întors, m-am privit în oglindă… Nu, nasul meu nu e de 1 pe wordpress! Mai bine vă mai spun o poezie: 

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.


La cererea vizitatorilor

martie 3, 2008

Cântă Eliza

Atât
de mic

Oh, Doamne, sunt atât de mic, atât de mic,
de când încerc în rază să-mi ridic
o lacrimă, un umăr de privire
peste aşa pustiire.

Şi nu pot decât până la poale
să văd muntele din raza de soare.
Să regăsesc poteca şi urmele de paşi
din Tine rămaşi.

Nu-s decât o gândire singură şi ciudată,
cu ecou uneori, cu ecou altă dată…
Ca o înghiţire de sentiment rătăcit
în intestine de chit.

Alerg şi întreb, alerg şi întreb, poate cândva
aripa ce mă ţine va dispărea
şi va rămâne doar pomul din care, dulce,
Ţi-ai făcut cruce.