Cu glasul Isus

martie 20, 2008

Pândite miresme în flori se ascund,
În floarea din mine e seară.
Un râu îşi târăşte undirea în prund,
Şi-n larg se-nfioară.

De n-ar fi iubirea să cearnă pe tot
Lumină din sfânta-i privire,
Aş spune oricui pe pământ că nu pot
Aşa vieţuire.

Ce bine că tâmplele mele aleg
Din spini pe aceia ce ştiu
Că nu orice frunte şi-orice spin se-nţeleg
Cu Domnul cel viu.

Abat întrebări peste nedumeriri,
Nu este pe lume răspuns,
Un altul decât îngereşti glăsuiri
Cu glasul Isus.


Când nu vorbim

martie 20, 2008

Se lasã tăcere peste fiecare, se năruie un zid şi se înalţă altele, se numără sau nu se numără secunde, zile, săptămâni. Fără întrebări, sau devorându-ne, realitatea intră şi iese în şi din drepturile ei, râzând.
 
„Să aştept să treacă iarna.” îmi zic. De parcă cine ştie ce mare de lumini va inunda zilele, sau ce mare împlinire va înflori, după ce va veni primăvara. Dar am nevoie de primăvară. Toţi avem nevoie de primăvară. Pentru mers, pentru văz, pentru minte, pentru inimă, pentru flori şi ierburi, avem nevoie de primăvară.
 
Şi cuvintele au nevoie de primăvară. Au crescut pe ele ţurţurii unui timp alunecos, au tremurat pe litere şi au îngheţat pe-ndelete, e vremea-nfloririi, de-acum… Gata cu şubele şi cuşmele nerostirii, ale nerodirii. Vine primăvara! S-a îngraşat rădăcina de atâta nevorbit, trunchiurile sunt mai doldora ca astă toamnă. E atâta rod în ele, ca o rază jucăuşă de soare şi puţină caldura ar cutremura totul cu flori.
 
Când nu vorbim, cine vorbeşte în locul nostru? Cine vorbea în locul nostru, când ne împleticeam prin nămeti, cu viscolul arzând felinarele? Dacă se aventura şoapta, vântul iernii o ascundea, zăpada o trântea pe trotuarele îngheţate, nici vitrinele prăvăliilor nu erau mai calde, să poţi schimba o vorbă cu ele… Se făcea că ingeram din greu propria noastra viaţă, făcută bulgăre de gheaţă în palmele cauş. Dar gata. Vine primăvara. E mai largă privirea şi mai adânc tronul îndurării.
 
De parcă ar fi murit toţi lupii, aşa ne vine să ne zbenguim! Inconştienţi, ar spune pădurarii sfătoşi ai vremilor vitrege… Ei, oameni buni, le strig, e cu noi Păstorul cel bun! Cand nu ne zbenguim, de bucuroşi ce suntem, El cântă şi cântă din fluierul Lui, până o facem. Aţi ascultat vreodată doina lui Dumnezeu? Nu cred, altfel vi s-ar fi făcut de zbenguială. Aşa le spun, şi sar într-un picior.
 
Când nu vorbim, înseamnă că primăvara fierbe. Acolo, în fluierul Păstorului, ea naşte vocaliza iubirii. Se pregătesc inundaţiile de primăvară: inundaţiile de har!


Ecou al cărnii

martie 20, 2008

Stau în lumina unei zile şui
Cum orbul stă în nelumina lui.
În jurul meu, golite de cărări,
Pădurile se caţără pe zări.

Cortine verzi şi sabia de foc
Rotită-n cer îmi spun că nu e joc
Această răsucire de Hristos
Din cerul Său, cu veşnicia-n jos… 

Bătrâne urme de bătrân pământ
Pe viaţa mea ca ceterele sunt:
Încep îndeodată a cânta
În orice colţişor din carnea mea.

Dar Doamne, bine e că Te-ai suit
Ecou al cărnii către infinit!
Eu voi tăcea odată pe ăst plai
Ca o cântare să se-audă-n rai.