Dorul de corăbii

martie 7, 2008

Mi-am petrecut anii în pas alergător
tot drumul de la inimă până acasă.
Prin pustiuri, în ocolişul nisipului
mi-am lăsat urmele paşilor
şi urmele urmelor
ca pe nişte pietre de adunat pentru un zid,
si fiecare are câte o aripă de fluture în colţ.

Se făcea că era seară şi eu visam.
rezemat de umbra unei corăbii
care nu mai pleca, nu mai pleca
spre porturile pline de dorul de corăbii.

Se făcea că alunecam
printre catargele vorbitoare;
eu eram dorul de corăbii.

Oh, Doamne, ai milă de robul Tău!
Cât de singură poate să fie strigarea uneori
şi cât de mare şi de albastru
auzul care o înconjoară!
Nu mai întreb nimic,
pur şi simplu eu însumi sunt întrebarea
care se pune luminii
când loveşte pragul serii cu glezna.


Felicitare de 8 martie

martie 7, 2008

De data asta Corina s-a intrecut pe sine. Mi-a arătat o felicitare pregatită de ea pentru a o oferi prietenelor ei de 8 martie.

M-au amuzat citatele cu tentă graţios-ironică…
O ofer la rându-mi şi ca să fac o plăcere autoarei (eu doar am intervenit tehnic la realizarea acestui clip) şi tuturor acelora care au nevoie de ea.


Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

martie 7, 2008

Sorina, n-am să-ţi răspund punctual. Nici nu cred că este nevoie. Apreciez jocul tău şi îmi face plăcere sa te acompaniez, n-ar fi o problemă să fac la fel, (uite un început de cum aş fi putut trata postarea asta:  

Dacă nu mă înşel, henţul la volei ar trebui să fie cu piciorul? 🙂

Văd că stii jocul la evitare. Norocul meu ca am jucat volei în tinereţe. Dar ca un porumbel-vultur ce sunt, să mă apuc de ciugulit… 😉

Vrei să-ţi răspund în versuri?

@Sorina: E ca la copilul mic, atunci cand vrei sa il inveti sa nu mai greseasca: oricat de multe sfaturi i-ai da, pana nu se loveste el cu capul de prag, nu este convins ca asa e… Degeaba ii spui ca focul frige; ca, pana nu-i incearca el temperatura (sa inceapa sa urle din toti rarunchii simtind cum i se ridica basicuta), tot nu baga la cap… Ca sa nu ma frig in continuare, trebuie sa invat ca orice rau se intoarce impotriva mea (sub o alta forma)… Te-ai prins?

Oho, m-am prea prins! De vreo 50 de ani mă tot prind. Dar cine e cu henţul? Ai citit postul asta şi mă trimiţi după minge? Sau pe porumbel dupa râme (cu i din a, că dacă scriai cu diacritice aş fi ciugulit căciulitele şi codiţele): 

Oricum, dacă nu l-ai citit, citeşte-l acum. E răspunsul meu), dar pentru uşurinţa comunicării îl pun şi aici:

Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

Sunt lucruri şi fapte despre care nu-mi amintesc decât din ce-mi povestesc părinţii, sau alte persoane mai în vârstă. De exemplu despre cum era când locuiam “la biserică”. La începutul căsniciei lor, părinţii mei au locuit în apartamentul anexă din clădirea fostei biserici baptiste brăilene. Nu-mi amintesc, din perioada aia, decât o scară de lemn, în spirală, vopsită grena sau maron, pe care urcam ca să intrăm în casă. Şi magazia de lemne de jos, loc misterios şi plin de jucării. Aşa vedeam eu bucăţile de lemn de cele mai curioase forme îngrămădite acolo. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu lemn. Probabil dacă nu aş fi făcut poezii, aş fi fost templar. Sau sculptor. Dar sunt prea comod, totuşi… E mai uşor să pui ideile în cuvinte, decât în lemn. Mai uşor zvâcneşte un cuvânt, decât fibra de cireş.

Deci legătura mea cu biserica e veche, cât mine de veche. Dacă aş crede în predestinări de genul ăsta, aş spune că mi-a fost scris aşa, şi că semnul acestei sorţi era legătura vitală, încă din fragedă pruncie, cu biserica. Dar nu cred în predestinare. Însă o apropiere a mea de mine, tot era…

Aveam un obicei, în pruncie. Îmi sugeam degetul mare de la mâna dreaptă. Orice ar fi făcut mama, nu mă putea dezobişnui. M-a uns cu de toate, mi-a frecat degetul cu pelin, nimic… Într-o zi, din curiozitate copilărească, am vrut să mă joc cu cercurile gazierei. Cei mai în vârstă ştiu ce e o gazieră. O “maşină” de gătit micuţă, cu combustibil petrol. Avea deasupra câteva cercuri printre care ieşea flacăra. Mama tocmai luase borşul de pe foc. Am apucat cercul şi i-am dat imediat drumul ţipând. Nu era nimeni prin preajmă. Era seară. Am mers fuga la mama plângînd. Credea că sunt oboist şi m-a culcat. Am plâns toată noaptea. A doua zi au văzut părinţii mei motivul: degetele îmi erau pline de băşicuţe roşii cu lichid, dureroase. De câte ori încercam să le duc la gură, ţipam. Aşa am scăpat de obiceiul de a-mi suge degetul. Ăsta a fost modul cum a ştiut Dumnezeu să mă dezbare de obiceiurile rele şi ruşinoase: durerea. Aşa am scăpat de alcool, când m-a trimis în spital pentru prima dată, datorită beţiei, la aproape 30 de ani, apoi de ţigară şi de alte vicii… Aşa ne sfinţeşte El…

Şi fiindcă răspunsurile tale sunt în coadă… de porumbel, îmi rezerv dreptul să răspund în rafale… Deci cu „va urma”…