Nu are umbră cerul

martie 17, 2008

Nu are umbră cerul să o lase nicăieri
Peste-ndoiala astei zi de zilele de ieri.
Când taie-n rotocoale sus un zbor de albatros
Mă-ntreb privindu-i sângele, cât suferi Hristos?

Apusul cel aidoma cu alungarea lui
De-a lungul apei fără vad din capul satului
Mai ştie-nsângerat să dea de veste în ţinut
Că judecata omului la cruce a-nceput?

Şi noi, ce înţeles avem de cele ce nu sunt
Cu văzul pipăite şi numite pe pământ?
Şi-n zile, ca şi cum am şti ce vine după ele
De ce ne bandajăm mereu ca-n veşnice atele?

Cu definiţia în mâini despre ce suntem, vrem
Zvârlind iubirea la pământ, să nu fim, ci s-avem
Viaţă lungă, bogăţii, avere, robi şi roabe…
Doar cerul nu l-am desfăcut de tot dintre podoabe.

Şi irosindu-ne purtăm pecetea nimicirii.
Nimicul, doar atâta e singurătatea firii.
Când judecata omului la cruce s-a făcut,
Şi moartea şi viaţa lui acolo-au început.

Şi-n totul s-a fixat un preţ şi-un rost adevărat,
Şi-o definiţie de Domn şi-un titlu de-mpărat.
Nu are cerul umbră să o lase nicăieri
Nici peste ziua ce-o veni, nici peste cea de ieri.


Încă o poezie de la Elis

martie 17, 2008

***

Iubirea topi toată gheaţa, pe-un deal,
Curg lacrimi ca râuri, la vale.
În jur e noroi şi pământul pustiu.
Fă Tu să răsară pe plaiul cel viu
Minunile dragostei TALE…

Şi vii să-nflorească smochini şi finici
Şi holdele coapte la vreme,
Grădini roditoare spre vecii ce vin,
Cântări să răsune, poem să Îţi fiu
Şi dorul meu tot să Te cheme…