Te laud, Părinte

aprilie 29, 2008

Te laud, Părinte, nu am a lăuda
În lumea aceasta oricum, altceva…
Florile-n câmpuri, sau peştii în apă,
Visele-n oameni cad şi se-ngroapă.
 
Zorii cei galeşi, o seară-i mănâncă,
Noaptea sub stele e mereu mai adâncă.
Flamuri de oşti înşirate vâlvoi
Nu despre glorie-mi spun, ci război.
 
Căci spaima luminii rămân ochii cei orbi,
Cum negrul răsuce croncănitul în corbi.
Şi ploaia când vine, în loc să le spele,
Mai rău le înfige, păcatele mele.
 
Numai plânsul adânc de un greu cimitir
Răsfirat în adâncuri ca ecou de clavir,
Duhul Tău când îl cântă cu tremolul Lui nou,
Numai plânsul mă ia din umanul cavou.
 
Numai fuga de-amara fulgerare de lut
Murdărită de ziua care-n noapte-a-nceput,
Numai palma străpunsă de o umbră din cui,
Sau coroana de spini pusă pe fruntea Lui,
 
Doar atâta, Părinte, eu mă pot lăuda…
Doar o goană de vânt şi nimic altceva.
Ce mai pot e o rugă, o plecare din tot,
Şi-un soldat de lăudare spre al cerului cort.


De au tăcut

aprilie 28, 2008


 

 
De au tăcut din grâu câmpii
Din unduiri ca din durere,
E semn că paşii Ţi-i aţii
Cărării către înviere.
 
Şi-un car de foc ridică zori
De pe alunga lumii faţă,
De parcă-n fragedele-i flori
Nu verde e, ci dimineaţă.
 
De-atunci mă-nchin şi cânt şi vin
Şi până la pământ, de-atunci…
Ca o poruncă-n heruvim,
Ca vulturul de peste stânci.
 
Olivele alunecări
De grâuri secerate-n toi,
În pălmi Ţi-au împletit comori
Şi-n mine au legat altoi.
 
Şi-i cald în om ca-n încăperi
În care intri pentru cină.
Aduci cu Tine învieri
Şi-n caldul meu a Ta lumină…


Via dolorosa

aprilie 25, 2008

Ştie cineva să plângă? Atunci să tacă!

Ştie cineva să sufere? Să nu se grăbească!

Ştie cineva Calea? Atunci să moară!

Priviţi întâi la EL!


Trei trădări – 3 –

aprilie 24, 2008

Continuare de aici

 

*      *      *

   De ce m-or fi privind toţi aşa de ciudat? S-au şi îndepărtat de mine, de parcă s-ar feri. La urma urmei, eu ar trebui să mă feresc. Cel mai interesat de persoana mea pare a fi cel căruia i-am tăiat urechea, în grădină. Cred că el e, era destulă lumină ca să-i pot recunoaşte capul mare şi faţa spână… Da, el e, vărul lui Malthus, aprodul. Aşa i-a trebuit, dacă ne-a atacat… Oh, bine că nu era totuşi atâta lumină, încât să mă recunoască şi el pe mine! Iar Domnul l-a vindecat! Ar fi putut măcar atunci să vadă, vulpile alea de noapte, ce fel de om era El.
 

Dar dacă-şi va aminti, până la urmă, de unde mă ştie? Nu sunt nici eu uşor de confundat. Să mă judece şi pe mine, să mă interogheze, să mă închidă…Să mă bată… Ce-oi fi căutând eu aici? Toţi mă privesc de parcă ar privi un şarpe. Iar Domnul meu e în mâinile lor şi vor să-L omoare. Ziua e spre răsărit, iată că noaptea aproape a trecut. Va trebui să mă mişc repede, să adun mulţimile. Pe toţi vindecaţii, pe toţi înviaţii, pe toţi cei pe care i-a hrănit, pe toţi, pe toţi… Nu se poate să nu vină în apărarea binefăcătorului lor, a Învăţătorului…
Voi organiza o răsmeriţă pe cinste, ni se vor alătura iloţii, toţi partizanii lui Baraba cel închis, toţi duşmanii romanilor şi ai lui Irod, iar eu îi voi conduce. Eu sunt cel mai în măsură să-i conduc, şi-L vom salva… Vine spre mine, m-a recunoscut, cine va mai organiza toate astea? Ce spui? Ce spuneţi? Cine, eu…?! Nu! Vă jur că nu! Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă eu… Nu, nu-L cunosc! Nu L-am mai văzut… Cine este? Cine este omul acela? Acesta? Cine este Omul Acesta? Eu nu-L cunosc pe Omul Acesta! Oh, ce spaimă am tras! O clipă am crezut că nu-i voi putea potoli. Era totuşi vorba despre pielea mea. Cât despre El, Şi-a făcut-o singur. Eu I-am spus… Dar, în sfărşit, se face ziuă. Acum plec să adun lumea, pe toţi, pe toţi, trebuie să acţionez, trebuie să fac ceva ca să-L salvez…
 Cântă cocoşii. Zorii sosesc. Ce frumos poate fi uneori cântecul cocoşului! Cântă cocoşul… E cocoşul…Dar Te voi salva, Doamne! De ce mă priveşti aşa? Te voi salva, trebuia să o fac, nu? Trebuia… Cine alerga acum după ajutor? Spune…Spune- mi ceva, spune-mi că da, spune-mi, Doamne!
 Cântă cocoşul… Chipul din flacără apare iar. Poate că n-a dispărut niciodată… Din cauza lui nu Te mai pot vedea? Acuma ştiu, e chipul meu dezgustător… Şi în mare era să mă duc, privind la el… Eu sunt acela! Iartă-mă, Doamne, eu sunt, eu sunt, Petru, ucenicul Tău, Petru! Hei, nu mă mai aude nimeni? Heeei! Heieieieiii…! Eu… sunt…acela…!!!


Trei trădări – 2 –

aprilie 24, 2008

 

continuare de aici

*      *      *

   Ar trebui să plec de aici, m-am expus destul. Nici măcar nu ştiu dacă se mai poate face ceva. Şi era aşa de bine, când încă eram împreună! N-a fost de acord să facem trei colibe. Dacă ar fi fost, n-am fi ajuns aici. Timpul stătuse ca bătut în cuie… Ca bătut în cuie… Bătut în cuie… Bătut… în cuie… Toate se leagă şi se dezleagă, iar eu nu le mai pot da de capăt. Dacă or să-L omoare?

Dacă or să-L omoare, ar fi mai înţelept din partea mea să părăsesc locul ăsta. Ca şobolanii, când corabia se scufundă? Nu, nu sunt un laş! Să mă duc la pescuit, acasă, oriunde… Nu, acasă nu, acolo mă vor căuta mai întâi, dacă se extinde ancheta. Îmi amintesc cum ne-a promis că nu ne va lăsa singuri. El era aşa de bun! Acum Îl interoghează, sunt atâţia soldaţi care Îl bat… Ce vor să scoată de la El? Dacă ne denunţă pe toţi? Eu voi fi următorul… Dar nu, El tace.  Tace mereu…”ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund”. Am învăţat asta de copil. Hai, că nu mai e de mine aici. Bine ar fi dacă piatra zidurilor ăstora s-ar pune între mine şi toate astea. Dar… eu sunt Piatra! Stânca!

Hi! Ce fel de piatră? Şi totuşi, El mi-a spus Petru, şi nu se poate să nu fie aşa…, cumva transcendental, poate duhovnicesc, pentru că eu voi pleca repede de aici. Eu sunt din carne şi oase, iar bicele romane au plumbi. Poate că El nici nu le simte, dar eu… Ba da, ba da, le simte, oricât de departe aş fi, tot aş vedea că Îl doare, că suferă fără o vorbă, fără un scâncet.
 Să fi fost eu acolo, în locul Lui, aşa ar fi trebuit…, numai că trebuie să plec, şi încă repede, până nu prind de veste aprozii. Auzi, Petru! Nu, nu e aşa. Eu tremur. Piatra nu tremură… Mi-e frig, sau mi-e frică? Nu-i decât un tremur nervos. Dar piatra nu tremură! Deci nu sunt încă Petru, acela… Nu sunt eu acela! Dacă aş fi fost…

(va urma)


Trei trădări – 1 –

aprilie 23, 2008

Momentele trădării lui Petru sunt poate unele dintre cele mai amare momente ale serii judecării şi condamnării Domnului. Mi-am imaginat acum mai mulţi ani aceste momente cam aşa:

Trei trădări – 1 –

   Vor miji zorile peste cetate. Întâi vor albi zidurile prăfuite, apoi partea de sub ele a curţii. Când vine ziua, e mai bine. E mai mică frica. El spunea că nu trebuie să ne mai fie frică. Dar atunci era cu noi. Acum, ce vom face? Bine măcar, că am o meserie. A oprit furtuna cu o vorbă. Nu-i uşor pe mare. De mai mult de trei ani Îl urmez. Sau de mai puţin…?  Parcă a trecut o veşnicie şi vine alta… El nu ne mai poate sfătui. Va trebui să ne gândim serios încotro ne îndreptăm. Dar am promis că nu-mi va fi frică şi nici nu-mi e. Nici nu mi-e frică, n-are cine să mă recunoască aici…

E mai bine lângă foc, e mai cald. Bine că-şi văd toţi de gândurile lor. Ce pot gândi atât de încordaţi, toţi oamenii ăştia? Dar ce mă interesează pe mine… Ce chip îngrozitor crează flacăra! E bine, m-am încălzit. Să nu mai privesc în foc. Şi nişte ochi care mă privesc fix… O gură care vrea să spună ceva… Nu trebuie să mai privesc în foc. Am acţionat aşa de pripit, când L-am urmat aici… Dar Îl iubesc! „Simone, mă iubeşti tu?” Trebuia să-L apere cineva. Bineînţeles, toate la timpul lor. Văzând şi făcând.

Ce urât e chipul pe care îl desenează focul! Cred că şi seamănă cu cineva… pe care parcă l-am mai văzut. Când voi pleca de aici mă voi întoarce la mrejele mele. Apa e mai curată, când o priveşti… Da! Acolo am văzut asta! În apă, când era să mă scufund şi El m-a apucat de mână. „Puţin credinciosule…”, mi-a zis. Eu mă uitasem doar o clipă pe unde merg şi am văzut asta în apă. Eu…? Chipul meu…? Nu! Nu sunt eu acela! E o iluzie, adesea focul naşte fantasme. Ce-o mai fi vrând femeia asta cu mine? Mă trage de haină şi spune, şi spune… Exact acum când eram cât pe ce să ştiu cu cine seamănă chipul desenat de foc! Când voia să-mi spună ceva important…

Ce vrei, femeie? Nu, nu sunt eu, n-am cum să fiu eu cel oglindit de apa… de focul ăsta! Eu, nebun? Prea smintit, să fi umblat cu El? Nu-i adevărat, nu sunt…!

(va urma)


Cevanoul din areopagul virtual – 1 –

aprilie 23, 2008

 

„Căci toţi Atenienii şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou.” (F.Ap. 17:21)

Nu vi se pare cunoscută atmosfera? Nu cumva în Atena din vremea lui Pavel îşi au originea blogurile din ziua de astăzi şi internetul cu toată zbaterea lui?

Nu cumva exact aceeaşi impresie o lasă eforturile noastre de a spune şi de a auzi mereu câte ceva nou? Măcar atenienii se distrau pe ei înşişi, noi pe cine vrem să distrăm?

Sau şi noi tot pe noi înşine ne distrăm, orgoliile noastre, pretenţiile de a fi altfel decât alţii, măcar de-am fi!?

Pe epicurienii şi pe stoicii acelor zile îi interesau totuşi spusele lui Pavel, acel ceva ciudat la auz, acea învăţătură nouă… Pe blogerii din ziua de azi, sătui de învăţătură, nu-i interesează decât să-şi deseneze golurile spirituale uneori atât de abject umplute, ca ghenele dintre blocuri.

Aşa că cevanoul a umplut areopagul virtual şi dă pe dinafară. A ajuns până-n Atena primului secol. Măcar de l-ar întâlni pe Pavel!


Tu duci înviere

aprilie 22, 2008

Cum razele toate în soare-s mănunchi
Şi apele toate în mare,
Aşa să rămână ai noştri genunchi
În Tine rugare.

Poiene de plâns fiecare avem,
Din lacrimi muşcăm ca din mere,
Nu-n liniştea lumii răgazuri suntem,
Ci-n Tine şedere.

Departele nostru nu e nepătruns,
Şi taina nu e neputinţă.
Un Prinţ în iubire ne este de-ajuns
Şi-un Domn în credinţă.

Aşa că mă-ntăinui cât pot de adânc,
Să rămân la vedere.
Când morţile duc câte-un om la oblânc,
Tu duci înviere.


Aţi încercat vreodată să renunţaţi la punctul de pe i ?

aprilie 22, 2008

 
Toată lumea vrea să pună punctul pe i. I-o fi frig, săracul… 🙂

„Ca să pun punctul pe i”, zice el, terminându-şi argumentaţia extrem de inteligentă.
„Ca să pun punctul pe i”, spune ea, privindu-şi cochetă şi încântată, unghiile proaspăt colorate, după ce şi-a lăsat audienţa cu gura şi cu ochii căscate. Fiecare cu punctul lui…

Oamenii îşi cară de-o viaţă punctele de pe i abia aşteptând prilejuri să îi pună la punct pe ceilalţi. La punctul de pe i-ul lor, cărat cu grjă şi dedicare, făcul altar, cântec de leagăn, mireasmă personală plină de şarm, charismă secretă şi seducătoare, care îi face „nebunii frumoşi” şi interesanţi ai lumii orgoliilor.

E credinţa mea şi e intangibilă… Este punctul de pe i-ul meu, nu vă puteţi atinge! Eu sunt centrul acestui univers, eu sunt punctul de pe i, eu şi eu şi eu… Eu fac umbră literelor tale, se mai împăunează ei. Ai să faci cum vrea punctul meu!

Heei! E săptămâna mare! le-aş striga. Cineva a luat toate punctele de pe i şi le-a cărat până i-ul s-a făcut cruce. Le-a cărat prin toată săptămâna asta până la Înviere. De ce vă străduiţi să vă păstraţi punctele alea nerelevante, confuze, dureroase uneori?

Aţi încercat vreodată să renunţaţi la punctul de pe i?


Fac prozelitism pe blog?

aprilie 21, 2008

 

Cineva îmi spunea că aşa i se pare, văzându-mi blogul. Da, posibil… Şi nu numai în cazul meu. Prin unele părţi în ţărişoara asta a noastră democrată şi tolerantă, alţii ca mine sunt marginalizaţi, înjuraţi, chiar bătuţi, pentru că ar face „prozelitism”.

De fapt nu e deloc uşor să spunem ce e aia… E un fel de furtună „care bate dincotro vrea” muşchii ei.

Dacă-mi slăvesc Domnul, fac prozelitism? E obligat cineva să-mi împărtăşească bucuria şi crezul? Dacă eu vreau să am un Împărat până şi pe net, care e problema?

Acum câtva timp intrasem la un McDonald să manânc nişte cartofi prăjiţi, fiindcă iubesc felul ăsta de mâncare. Înseamnă că făceam reclamă pentru McDonald?

Dacă-L iubesc pe Isus şi vreau să fiu cu El şi ca El, înseamnă că fac reclamă unei credinţe anume? Absurd…


Ce teme favorite apar cel mai des în poeziile pe care le scriu

aprilie 20, 2008

Continuare de aici

Am început a discuta despre asta ceva mai înainte. Care temă poate fi mai dragă unui îndrăgostit de Hristos decât iubirea Lui? Când se bucură sau suferă, când cântă sau plânge, când înoată sau aleargă după fluturi… Nu, nu pot spune că am teme favorite. Scriu despre orice simt în ideea pe care am mai pomenit-o, exprimată aşa de frumos de Sf. Augustin: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei”… ce vrei! Simte ce vrei, va simţi El. Dacă îţi stăpâneşte viaţa, gândurile, sentimentele, dacă e El Domnul şi Stăpânul inimii tale, atunci o poţi lăsa în voia ei… Cam asta e ceea ce fac eu în poezie. Las inima să simtă şi să spună ce vrea ea. Nu mă tem de nimic, nu mă tem de limbaj şi de capcanele lui, nu mă tem de cuvinte sau de raporturile dintre ele, nu mă tem de imagini…

Da, imaginaţie este o mare încercare pentru fiecare, fiindcă acolo îşi poate face cuibul atât coroana de spini, cât şi ramura de finic a închinării fiecăruia. Cea mai mare dramă e atunci când omul se vede pe sine ca obiect al imaginaţiei sale. Atunci va căuta să se plaseze în centrul ei şi va uzurpa astfel locul cuvenit lui Hristos. Devine atunci vulnerabil tuturor şoaptelor de înşelătoare mărire, sau devine vulnerabil pentru tot felul de experienţe dăunătoare, consumatoare de viaţă…

De acolo, din imaginaţia sa implicată mai mult sau mai puţin profund în experienţele realităţii sale, îşi alege un poet temele favorite. Dar când realitatea sa este realitatea lui Hristos şi a mântuirii Lui, iubirea fără margini a realităţii divine îl va copleşi cu harul ei. Aceasta va rămâne singura temă favorită a unui poet adevărat închinător al lui Hristos.


Felicitare de Florii

aprilie 19, 2008

Zi cu aleluia

E ziua Ta, e zi cu aleluia
Întoarsă toată către Domnul ei.
Tu nu vrei să-Ţi ridici în om statuia,
Întreaga viaţă, până-n gând, i-o vrei.

Cu pasul sigur spre altar pornit-ai,
Tu jertfa cu aroma vie eşti.
Cu ea un foc în viaţa mea mocnit-ai,
Iar azi e ziua cand îl înteţeşti.

S-au strâns în drumul Tău noroade toate
Ca-ntr-un Ierusalim îmbătător.
Când lumea ramuri de finic îşi zbate,
Tu ştii să le faci aripi pentru zbor.

Şi o odaie într-un colţ de cină
E martora trădărilor din noi.
Ne-ntoarcem astăzi în a Ta lumină
Cu gandul şi cu inima vâlvoi

De închinarea unei osanale
În ceas de trudă a iubirii ce,
Turnându-se-n cereştile pocale
Vedere în orbirea lumii e.

Şi în floria zi dintr-un temei
Ce-şi înteteşte-n mine flăcăruia,
Întoarsă toată către Domnul ei,
E ziua Ta, e zi cu aleluia.


La mulţi ani de sfintele Florii! (sau finicul care mântuieşte camelii)

aprilie 17, 2008

Când a intrat în Ierusalim, Domnul a fost primit ca împărat… Oamenii rupeau ramuri de finic, le fluturau fericiţi şi strigau „osana”:”…o gloată mare, care venise la praznic, cum a auzit că vine Isus în Ierusalim, a luat ramuri de finic, şi I-a ieşit în întâmpinare, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12: 12-13).

Cea mai frumoasă floare în ziua aceea a fost… o frunză: o frunză de palmier. Toată bucuria lumii se strânsese în aceste frunze fluturate şi însoţite de chiote de încântare.  Venea Mântuitorul, Împăratul…

Astăzi nu-L mai primim cu o frunză, ci cu florile numelor noastre… De fapt nici nu are mare importanţă dacă vine cineva. Dacă numele noastre flutură azi, e destul!

Pe El L-au primit ca Împărat. Aveau să-L înalţe peste doar o săptămână, pe Golgota, aceiaşi oameni. Au uitat de ramura de finic. Dar ea nu a uitat de numele  noastre. El i-a mântuit pe ei. Pe noi…

Ramura de finic, aruncată în praful drumului şi călcată în picioare, s-a uscat. Apare azi, sub forma florilor din numele noastre.

Ramura de finic a mântuit florile din numele noastre. Bucuria noastră, aidoma oricărei bucurii omeneşti, moare odată cu noi. Însoţirea finicului cu numele noastre se va pierde odată cu fiinţele noastre, ca orice însoţire omenească.

Finicul mântuieşte camelii, dar moare odată cu ele. Isus Hristos moare odată cu oamenii pentru a-i învia cu Sine odată!


În calme-nvăluiri

aprilie 16, 2008

În calme-nvăluiri de timp, purtat
Pe umeri parcă de arhangheli trec.
Ieşit din încleştări ca din înec
În închinare nouă mă prefac.
 
Nu bate vânt, da-s aplecat deja.
În suferinţa Ta am înţeles
Că e-n durere un şăgalnic sens
Cum este-n toiul cerului o stea.
 
Un preţ aveam şi-o plată s-a cerut,
Şi-n aer am fost scris cu ciob suflat
Cu aurul din Nume de-mpărat…
Dar în adâncul meu… tot ciob de lut!
 
Atâta doar: când calde-nvăluiri
Răstoarnă-n frunza minţii clorofila,
Iar gândurile-şi obosesc şenila
De-atât şoptitele mărturisiri,
 
Mă torn şi eu cum ai turnat atunci
În cupa vin ales pentru o cină,
Şi în noptarea morţii o lumină
Şi mieii de iubiri în leii prunci.


De au tăcut…

aprilie 15, 2008

De au tăcut din grâu câmpii
Din unduiri ca din durere,
E semn că paşii Ţi-i aţii
Cărării către înviere.
 
Şi-un car de foc ridică zori
De pe alunga lumii faţă,
De parcă-n fragedele-i flori
Nu verde e, ci dimineaţă.
 
De-atunci mă-nchin şi cânt şi vin
Şi până la pământ, de-atunci…
Ca o poruncă-n heruvim,
Ca vulturul de peste stânci.
 
Olivele alunecări
De grâuri secerate-n toi,
În pălmi Ţi-au împletit comori
Şi-n mine au legat altoi.
 
Şi-i cald în om ca-n încăperi
În care intri pentru cină.
Aduci cu Tine învieri
Şi-n caldul meu a Ta lumină…


Trupul de Iov

aprilie 14, 2008


În cenuşă de Iov flăcări goale-au sunat
Răsucindu-şi amarnice spade
De-am crezut că e noapte în văzduhul înalt,
Că e noapte în ziua ce cade…
 
Ghilotini de durere încurcau în apus
Vinuri seci de prin viile lumii.
Se spuneau vorbe-n vânt ca şi cum nu s-au spus,
Se luptau în oglinde nebunii.
 
Şi avea, n-avea sens cel din urmă oftat
Şi avea, n-avea sens răsucirea
Unei zile-n cenuşa-nfloririi în sac,
Trup de Iov împlinindu-şi menirea.
 
Şi-n cenuşă de Iov am crescut pân’ la cer
Şi de sus până jos întrebare,
Scormonind cu un ciob al durerii mister
Şi al plânsului fără hotare…
 
Doar răspunsul a fost mai albastru de-atât,
Nici acum nu îi pot şti adâncul.
În plecare, -n venire, în frumos şi-n urât
Tu îmi dai codrul pâinii şi frângu-l…


Cursa de formula DUH

aprilie 14, 2008

„Dimpotrivă, fiţi plini de Duh…!”

Aleargă lumea în toate părţile după împliniri de toate felurile. Avere, glorie, plăceri, le toarnă oamenii în inimile lor ca benzina în rezervorul automobilului. Şi tot nu reuşesc să facă plinul, decât…

„Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neînduplecaţi, fără milă. Şi, cu toate că ştiu Hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac (Romani 1: 29-32). Aşa a ajuns omenirea în pană!

A răpi un suflet acestei lumi pentru  a-l aduce în Împărăţia lui Dumnezeu, unde guvernează cu totul alte legi, pare imposibil. Ar fi, ca să păstrăm acelaşi element de comparaţie, ca şi cum am înlocui rezervorul plin cu benzină al maşinii, cu unul plin cu aer!  Căci, nu? Aşa ar apărea a fi plinătatea creştină. „Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă…! (2 Corinteni 13.4).

Ce mare deosebire între aceste două realităţi! Ce competiţie ciudată, între cele două automobile: unul plin cu benzină, dar „vrednic de moarte”, celălalt umplut cu… aer, dar „plin de viaţă”…

Nu e greu de imaginat ce se va întâmpla, care automobil va reuşi să treacă linia de sosire şi va lua Marele Premiu. Căci aşa spune Pavel,  la Filipeni 3:14: „alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. Nici mai mult, nici mai puţin.

Aşadar asta înseamnă „… plini de Duh”: animaţi deplin de o forţă străină lumii, trăind în plină lumină, deplini şi atât de altfel naturali decât lumea… Călători între cucea lui Hristos şi Învierea lui, ambalând la maxim motorul alimentat de rezervorul lui plin de aer al credinţei, nădejdii şi dragostei noastre.

„Dimpotrivă, fiţi plini de Duh…!”


Să-I spun pe Nume

aprilie 13, 2008

Să-I spun pe Nume ar fi ca şi cum
Cu lancea aş putea ţintui norii.
Sau plasa retiarului s-o pun
Gladiator pe zâmbetul splendorii.

Să-I spun pe Nume? Către El urcând
Atâta doar cuvine-se a fi…
Cu pasul meu desprins de la pământ
Ascensiune înspre veşnicii.

Înveşmântat în carnea mea cum sunt,
Săpat de râul morţii defileu,
Pe munţii nenumiţi, cu mers cărunt,
Îl pot ajunge eu pe Dumnezeu?

Doar dragul Lui de inimă de om,
Doar faţa Lui, pe mine când îmi plec
Către ţărână chipul, ca un pom
Cu închinarea, rod melhisedec,

Abia atunci şi doar aşa Îl ştiu,
Doar mângâiere şi deznodământ
A tot ce-n lumea asta este viu…
Iubirea care vine pe pământ.

 


Ce mă motivează să scriu poezie religioasă

aprilie 13, 2008

Continuare de aici

Aici nu este vorba despre motivaţie. Fiindcă, aşa cum am mai spus, a fi poet în general şi poet evanghelic în special, este o situaţie tare frustrantă, atâta timp cât te plasezi între ignoranţa culturală a multora dintre fraţii tăi şi împotrivirea din partea culturii majoritare. Deci nu eventualele avantaje materiale, ori mai ştiu eu ce glorie personală mă animă, pentru a scrie poezie religioasă de factură evanghelică.

Este vorba despre însăşi fiinţa mea. Nu aş putea scrie altfel, decât ca un creştin evanghelic, fiindcă aşa simt şi aşa trăiesc. Ca un om mort… ca unul în locul căruia trăieşte Hristos. Dacă poezia e felul meu de a spune, felul meu de a fi este Hristos. Şi atâta bogăţie de inspiraţie, şi atâta nemargine de înţelegere oferă El, că de multe ori cuvintele poeziei mele nu mai ştiu pe unde s-o ia, de atâta strălucire.

Da, poezia mea poate fi identificată cu termenul general şi mai – să-i zic aşa – tolerant, de poezie religioasă. Dar „religia” asta a mea are o anumită culoare, culoarea sângelui lui Hristos, şi o anumită greutate, pe cea a crucii Sale, şi chiar un anumit fel de zbor: zborul morţii şi al învierii Lui. Nimic nu mă poate desprinde de dragostea lui Hristos, nici una din prea multele seducţii ale vieţii, sau necazuri ale ei, care ar putea face obiectul unei poezii separate de Hristos.

Dacă să spunem că aş scrie poezie de dragoste, chiar şi aceasta ar ieşi din iubirea care mă inundă dincolo de oricare alt sentiment, din sufletul meu creştin. De aceea pledez cu putere pentru ideea că un creştin în care trăieşte Hristos îşi poate scrie orice fel de sentiment, fără să cadă în vulgaritate, poate scrie poezie de dragoste pentru persoana iubită, fără să cadă în erotism…

De fapt există o motivaţie: prea plinul gândirii şi al sentimentelor a fost întotdeauna promotorul pentru cele mai frumoase poezii scrise, ori numai trăite. Dar când acest prea plin e stăpânit şi condus de Hristos, când se închină Lui, atunci motivul devine veşnicia. Şi nici nu mai e un motiv: e un fel de viaţă.


Geneză 2

aprilie 12, 2008

Nu am tăceri să spună-n întregime
În orice aer orişice copac,
Sau rădăcina lui din adâncime,
Sau frunzele din verde cum se fac…
 
Când le-ai rostit, cu mine dimpreună,
Din nerostirea plină de-nţeles,
Era-n jur ziua fragedă şi bună
Şi o chemare-n toate, de ales.
 
Şi le-ai ales Părinte – şi pe mine!
Şi ai rostit lumina-ntr-un Cuvânt –
Privirea Ta răsfrântă în senine
Alunecări de rouă pe pământ.
 
Nu-i vis, să ştie cum dormeam ‘nainte
De mângâierea degetului Tău,
Şi ce genune a umplut, Părinte,
Iubirea Ta cu infinitul hău,
 
Dar Tu ştiai, şi pentru mine totul
E luminos şi limpede şi clar.
Când aruncai în inima Ta sorţul,
Cădea întruna pe istorii „har”!