Te laud, Părinte

aprilie 29, 2008

Te laud, Părinte, nu am a lăuda
În lumea aceasta oricum, altceva…
Florile-n câmpuri, sau peştii în apă,
Visele-n oameni cad şi se-ngroapă.
 
Zorii cei galeşi, o seară-i mănâncă,
Noaptea sub stele e mereu mai adâncă.
Flamuri de oşti înşirate vâlvoi
Nu despre glorie-mi spun, ci război.
 
Căci spaima luminii rămân ochii cei orbi,
Cum negrul răsuce croncănitul în corbi.
Şi ploaia când vine, în loc să le spele,
Mai rău le înfige, păcatele mele.
 
Numai plânsul adânc de un greu cimitir
Răsfirat în adâncuri ca ecou de clavir,
Duhul Tău când îl cântă cu tremolul Lui nou,
Numai plânsul mă ia din umanul cavou.
 
Numai fuga de-amara fulgerare de lut
Murdărită de ziua care-n noapte-a-nceput,
Numai palma străpunsă de o umbră din cui,
Sau coroana de spini pusă pe fruntea Lui,
 
Doar atâta, Părinte, eu mă pot lăuda…
Doar o goană de vânt şi nimic altceva.
Ce mai pot e o rugă, o plecare din tot,
Şi-un soldat de lăudare spre al cerului cort.


De au tăcut

aprilie 28, 2008


 

 
De au tăcut din grâu câmpii
Din unduiri ca din durere,
E semn că paşii Ţi-i aţii
Cărării către înviere.
 
Şi-un car de foc ridică zori
De pe alunga lumii faţă,
De parcă-n fragedele-i flori
Nu verde e, ci dimineaţă.
 
De-atunci mă-nchin şi cânt şi vin
Şi până la pământ, de-atunci…
Ca o poruncă-n heruvim,
Ca vulturul de peste stânci.
 
Olivele alunecări
De grâuri secerate-n toi,
În pălmi Ţi-au împletit comori
Şi-n mine au legat altoi.
 
Şi-i cald în om ca-n încăperi
În care intri pentru cină.
Aduci cu Tine învieri
Şi-n caldul meu a Ta lumină…


Via dolorosa

aprilie 25, 2008

Ştie cineva să plângă? Atunci să tacă!

Ştie cineva să sufere? Să nu se grăbească!

Ştie cineva Calea? Atunci să moară!

Priviţi întâi la EL!


Trei trădări – 3 –

aprilie 24, 2008

Continuare de aici

 

*      *      *

   De ce m-or fi privind toţi aşa de ciudat? S-au şi îndepărtat de mine, de parcă s-ar feri. La urma urmei, eu ar trebui să mă feresc. Cel mai interesat de persoana mea pare a fi cel căruia i-am tăiat urechea, în grădină. Cred că el e, era destulă lumină ca să-i pot recunoaşte capul mare şi faţa spână… Da, el e, vărul lui Malthus, aprodul. Aşa i-a trebuit, dacă ne-a atacat… Oh, bine că nu era totuşi atâta lumină, încât să mă recunoască şi el pe mine! Iar Domnul l-a vindecat! Ar fi putut măcar atunci să vadă, vulpile alea de noapte, ce fel de om era El.
 

Dar dacă-şi va aminti, până la urmă, de unde mă ştie? Nu sunt nici eu uşor de confundat. Să mă judece şi pe mine, să mă interogheze, să mă închidă…Să mă bată… Ce-oi fi căutând eu aici? Toţi mă privesc de parcă ar privi un şarpe. Iar Domnul meu e în mâinile lor şi vor să-L omoare. Ziua e spre răsărit, iată că noaptea aproape a trecut. Va trebui să mă mişc repede, să adun mulţimile. Pe toţi vindecaţii, pe toţi înviaţii, pe toţi cei pe care i-a hrănit, pe toţi, pe toţi… Nu se poate să nu vină în apărarea binefăcătorului lor, a Învăţătorului…
Voi organiza o răsmeriţă pe cinste, ni se vor alătura iloţii, toţi partizanii lui Baraba cel închis, toţi duşmanii romanilor şi ai lui Irod, iar eu îi voi conduce. Eu sunt cel mai în măsură să-i conduc, şi-L vom salva… Vine spre mine, m-a recunoscut, cine va mai organiza toate astea? Ce spui? Ce spuneţi? Cine, eu…?! Nu! Vă jur că nu! Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă eu… Nu, nu-L cunosc! Nu L-am mai văzut… Cine este? Cine este omul acela? Acesta? Cine este Omul Acesta? Eu nu-L cunosc pe Omul Acesta! Oh, ce spaimă am tras! O clipă am crezut că nu-i voi putea potoli. Era totuşi vorba despre pielea mea. Cât despre El, Şi-a făcut-o singur. Eu I-am spus… Dar, în sfărşit, se face ziuă. Acum plec să adun lumea, pe toţi, pe toţi, trebuie să acţionez, trebuie să fac ceva ca să-L salvez…
 Cântă cocoşii. Zorii sosesc. Ce frumos poate fi uneori cântecul cocoşului! Cântă cocoşul… E cocoşul…Dar Te voi salva, Doamne! De ce mă priveşti aşa? Te voi salva, trebuia să o fac, nu? Trebuia… Cine alerga acum după ajutor? Spune…Spune- mi ceva, spune-mi că da, spune-mi, Doamne!
 Cântă cocoşul… Chipul din flacără apare iar. Poate că n-a dispărut niciodată… Din cauza lui nu Te mai pot vedea? Acuma ştiu, e chipul meu dezgustător… Şi în mare era să mă duc, privind la el… Eu sunt acela! Iartă-mă, Doamne, eu sunt, eu sunt, Petru, ucenicul Tău, Petru! Hei, nu mă mai aude nimeni? Heeei! Heieieieiii…! Eu… sunt…acela…!!!


Trei trădări – 2 –

aprilie 24, 2008

 

continuare de aici

*      *      *

   Ar trebui să plec de aici, m-am expus destul. Nici măcar nu ştiu dacă se mai poate face ceva. Şi era aşa de bine, când încă eram împreună! N-a fost de acord să facem trei colibe. Dacă ar fi fost, n-am fi ajuns aici. Timpul stătuse ca bătut în cuie… Ca bătut în cuie… Bătut în cuie… Bătut… în cuie… Toate se leagă şi se dezleagă, iar eu nu le mai pot da de capăt. Dacă or să-L omoare?

Dacă or să-L omoare, ar fi mai înţelept din partea mea să părăsesc locul ăsta. Ca şobolanii, când corabia se scufundă? Nu, nu sunt un laş! Să mă duc la pescuit, acasă, oriunde… Nu, acasă nu, acolo mă vor căuta mai întâi, dacă se extinde ancheta. Îmi amintesc cum ne-a promis că nu ne va lăsa singuri. El era aşa de bun! Acum Îl interoghează, sunt atâţia soldaţi care Îl bat… Ce vor să scoată de la El? Dacă ne denunţă pe toţi? Eu voi fi următorul… Dar nu, El tace.  Tace mereu…”ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund”. Am învăţat asta de copil. Hai, că nu mai e de mine aici. Bine ar fi dacă piatra zidurilor ăstora s-ar pune între mine şi toate astea. Dar… eu sunt Piatra! Stânca!

Hi! Ce fel de piatră? Şi totuşi, El mi-a spus Petru, şi nu se poate să nu fie aşa…, cumva transcendental, poate duhovnicesc, pentru că eu voi pleca repede de aici. Eu sunt din carne şi oase, iar bicele romane au plumbi. Poate că El nici nu le simte, dar eu… Ba da, ba da, le simte, oricât de departe aş fi, tot aş vedea că Îl doare, că suferă fără o vorbă, fără un scâncet.
 Să fi fost eu acolo, în locul Lui, aşa ar fi trebuit…, numai că trebuie să plec, şi încă repede, până nu prind de veste aprozii. Auzi, Petru! Nu, nu e aşa. Eu tremur. Piatra nu tremură… Mi-e frig, sau mi-e frică? Nu-i decât un tremur nervos. Dar piatra nu tremură! Deci nu sunt încă Petru, acela… Nu sunt eu acela! Dacă aş fi fost…

(va urma)


Trei trădări – 1 –

aprilie 23, 2008

Momentele trădării lui Petru sunt poate unele dintre cele mai amare momente ale serii judecării şi condamnării Domnului. Mi-am imaginat acum mai mulţi ani aceste momente cam aşa:

Trei trădări – 1 –

   Vor miji zorile peste cetate. Întâi vor albi zidurile prăfuite, apoi partea de sub ele a curţii. Când vine ziua, e mai bine. E mai mică frica. El spunea că nu trebuie să ne mai fie frică. Dar atunci era cu noi. Acum, ce vom face? Bine măcar, că am o meserie. A oprit furtuna cu o vorbă. Nu-i uşor pe mare. De mai mult de trei ani Îl urmez. Sau de mai puţin…?  Parcă a trecut o veşnicie şi vine alta… El nu ne mai poate sfătui. Va trebui să ne gândim serios încotro ne îndreptăm. Dar am promis că nu-mi va fi frică şi nici nu-mi e. Nici nu mi-e frică, n-are cine să mă recunoască aici…

E mai bine lângă foc, e mai cald. Bine că-şi văd toţi de gândurile lor. Ce pot gândi atât de încordaţi, toţi oamenii ăştia? Dar ce mă interesează pe mine… Ce chip îngrozitor crează flacăra! E bine, m-am încălzit. Să nu mai privesc în foc. Şi nişte ochi care mă privesc fix… O gură care vrea să spună ceva… Nu trebuie să mai privesc în foc. Am acţionat aşa de pripit, când L-am urmat aici… Dar Îl iubesc! „Simone, mă iubeşti tu?” Trebuia să-L apere cineva. Bineînţeles, toate la timpul lor. Văzând şi făcând.

Ce urât e chipul pe care îl desenează focul! Cred că şi seamănă cu cineva… pe care parcă l-am mai văzut. Când voi pleca de aici mă voi întoarce la mrejele mele. Apa e mai curată, când o priveşti… Da! Acolo am văzut asta! În apă, când era să mă scufund şi El m-a apucat de mână. „Puţin credinciosule…”, mi-a zis. Eu mă uitasem doar o clipă pe unde merg şi am văzut asta în apă. Eu…? Chipul meu…? Nu! Nu sunt eu acela! E o iluzie, adesea focul naşte fantasme. Ce-o mai fi vrând femeia asta cu mine? Mă trage de haină şi spune, şi spune… Exact acum când eram cât pe ce să ştiu cu cine seamănă chipul desenat de foc! Când voia să-mi spună ceva important…

Ce vrei, femeie? Nu, nu sunt eu, n-am cum să fiu eu cel oglindit de apa… de focul ăsta! Eu, nebun? Prea smintit, să fi umblat cu El? Nu-i adevărat, nu sunt…!

(va urma)


Cevanoul din areopagul virtual – 1 –

aprilie 23, 2008

 

„Căci toţi Atenienii şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou.” (F.Ap. 17:21)

Nu vi se pare cunoscută atmosfera? Nu cumva în Atena din vremea lui Pavel îşi au originea blogurile din ziua de astăzi şi internetul cu toată zbaterea lui?

Nu cumva exact aceeaşi impresie o lasă eforturile noastre de a spune şi de a auzi mereu câte ceva nou? Măcar atenienii se distrau pe ei înşişi, noi pe cine vrem să distrăm?

Sau şi noi tot pe noi înşine ne distrăm, orgoliile noastre, pretenţiile de a fi altfel decât alţii, măcar de-am fi!?

Pe epicurienii şi pe stoicii acelor zile îi interesau totuşi spusele lui Pavel, acel ceva ciudat la auz, acea învăţătură nouă… Pe blogerii din ziua de azi, sătui de învăţătură, nu-i interesează decât să-şi deseneze golurile spirituale uneori atât de abject umplute, ca ghenele dintre blocuri.

Aşa că cevanoul a umplut areopagul virtual şi dă pe dinafară. A ajuns până-n Atena primului secol. Măcar de l-ar întâlni pe Pavel!