Ce să încerc? În care cerc?

martie 6, 2008

acclaim_images_0015-0604-2706-5203.jpgÎntotdeauna m-au stimulat prietenii ca Sorina. Dar ultimul ei articol m-a dat gata. Gata de spus:

Acum ce să înţeleg? Că-ţi vrei răul, sau că-ţi vrei binele? Ce faci tu este o dialectica ciudată, care nu are de-a face cu binele prea mult. De-aia suferi. Răul nu poate îmbrăca formă concretă decât în noi. Când nu ne avea pe noi a folosit un şarpe.

De unde ştii tu că îi faci rău cuiva, sau bine, în raport cu ce? Cu propriile tale reguli, stabilite de tine, de experienţe ta, de o experienţă istorică, de vreun dat tradiţional?

Sunt situaţii – pe care, e drept, poate că le-ai generat tu, dar care sunt controlate de altcineva.
Să zicem că eu, sau altul ca mine, ar ajunge “victima” dialecticii tale.

În ambele poziţii pe care te-ai plasa, conform acestei dialectici, cea care vei suferi vei fi tu. Eu n-aş avea nimic de suferit, dimpotrivă.

Fiindcă pe mine n-ai cum să mă controlezi. Controlorul meu este Acela care poate face ca “toate lucrurile să lucreze spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Toate, chiar şi eventualul “rău” generat de tine, fie vrându-mi, fie vrându-ţi binele.

El mă învaţă ca în orice situaţie să fiu “înţelept ca şerpii şi fără răutate (blând) ca porumbeii”.
Te poţi gândi că abordarea mea e mai egoistă şi mai crudă decât a ta… Nu, e doar un alt fel de credinţă.

E credinţa omului care poate pierde totul, chiar însăşi credinţa, uneori, chiar şi viaţa, dar nu-L pierde pe Dumnezeu. Care suferă şi se ceartă cu Dumnezeu în suferinţa lui, ca Iov, dar nu Îl pierde, n-are cum, Dumnezeu este “în Hristos, împăcând lumea cu Sine”, şi “nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. Deci Dumnezeu va împăca mereu lumea cu mine, indiferent de circumstanţe şi mediu înconjurător.

Ce spui tu seamănă cu o jertfă de sine, dar e atât de scuză-mă, jalnică, jertfa asta, că nu o pot înţelege, fiindcă eu am beneficiat de jertfa lui Hristos, sunt salvat, în ea, de orice acţiune din afară şi de oricând…

Mulţi oameni gândesc ca tine. Ei sunt foarte aproape de adevăr. Şi eu am gândit ca tine într-o vreme. Din nefericire nu eram Adevărul. Asta e marea dramă: că nu se înţelege că Adevărul e o Persoană, nu un concept abstract!
O Persoană care Se poate plasa în locul meu, ca şi când am fi fraţi gemeni, iar eu aş dispărea, dându-I Lui identitatea mea… Aşa că am dispărut!

Reclame

La frumuseţea crucii

martie 6, 2008

Vă previn, nu vă uitaţi dacă aveţi inima slabă!

Ce poate fi frumos într-o execuţie?

Revăzând scena martirizării pe cruce a creştinilor din filmul Quo vadis, şi citind articolul de aici, mă întreb de unde-or fi scos oamenii ideea că o cruce şi un om murind pe ea ar putea fi compatibile cu un Dumnezeu care nu poate fi decât frumuseţea absolută, candoare, magie, desfătare, etc.

Oamenii resping vehement  suferinţa şi moartea, ca idee, uneori chiar şi pe ale altora, împăunându-se în acest caz cu lauri de binefăcători, de paşnici, toleranţi, înţelepţi… Dar când le-o dictează interesele, sau când au nevoie să-şi protejeze propria piele, atunci… Dar şi atunci pot fi iertaţi.

Înseamnă ca suferinţa nu e o idee omenească. Crucea nu e frumoasă în ordine omenească. Valoarea ei nu îi este conferită nici de împăratul roman, nici de cel care moare pe ea.  Crucea are valoare în sine, sădită acolo nu de victimă, nu de ucigaş, ci de ceva dincolo de toate acestea.

De ce Acela care ştie mai bine decât oricine ce înseamnă crucea, este Cel care ne sfătuieşte: „fiecare… să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”…?