Bucuria cu multe petale

Mi-a dat Dumnezeu o bucurie cu multe petale… Le rup una câte una şi murmur mereu: „Mă iubeşte… Mă iubeşte…”!

Aseară, cineva drag L-a primit pe Domnul Isus…

Astăzi dimineaţă, la ora 7, m-a sunat un prieten şi mi-a spus: „Felicitări! Ai fost primit în Uniunea Scriitorilor!”…

Poate fi vreo legătură între cele două primiri, alta decât înflorirea bucuriei de la Dumnezeu?!

Doamne, cât de multe petale poate avea o floare ca asta?!

 

Publicitate

Există Dumnezeu?

Într-o şcoală, o învăţătoare  încerca să le demonstreze copiilor că Dumnezeu nu există…

Prof: Jhon, du-te la fereastră şi spune-mi dacă vezi copacii?

Jhon: Da, îi văd!

Prof: Vezi clădirea de vizavi?!

Jhon: Da, o văd!

Prof: Vezi cerul şi norii?!

Jhon: Da, văd!

Prof: Deci toate lucrurile acestea există?!

Jhon: Da, aşa este…

Prof: Uită-te pe geam din nou şi spune-mi dacă îl vezi pe Dumnezeu?!

Jhon: NU!

Prof: Deci înseamnă că Dumnezeu nu există!

O colegă de clasă, Anna, se ridică în picioare şi îi cere lui Jhon să meargă din nou la fereastră, apoi îl întreabă dacă vede copacii, clădirea de vizavi şi cerul…

Jhon: DA! le văd, există!!!

Anna: Acum uită-te, te rog, la doamna profesoară şi spune-mi dacă îi vezi creierul?!

 NU, a răspuns John… înseamnă că nu există?!

La mulţi ani, Rebeca!

Mîine, pe 27 februarie, fetiţa mea împlineşte 16 ani.
Vreau să-i spun ceva… ceva frumos.
Şi îi dedic ei, şi vouă, o melodie.

***

Rebecăi la 16 ani

eşti rugăciunea unei priviri
care a găsit fereastra
pasul burniţei pe iarba dintâi
chipul fugii sub streşini ca zâmbetul
sub genele albastre

acum ştii un surâs mai adânc decît ieri
dacă Dumnezeu îmi pune piedică trebuie să râd
juci şotron şi primăvara uită bucheţelul
la căldura ta

dormi cu un vis mai puţin dar cu un an mai mult
decât tine şi viitorul e olimpiada ta
de Hristos

Bucătăria poeziei, Nunta Fiului de Împărat şi ochii mei verzi

Nu ştiu cu ce ochi priveşte fiecare la ce se întâmplă în jur… Eu privesc cu ochii verzi !

Asta nu înseamnă că văd verde. Ba chiar mă străduiesc să văd cât mai bine, ca să povestesc după aceea cât mai exact şi mai aproape de adevăr, ce am văzut. Şi ce am văzut? Merită oare ceea ce am văzut, osteneala de a privi şi de a povesti ? Cred că da.

Am văzut că există în bisericile evanghelice un public avid consumator de poezie. Am crezut că e ceva în neregulă cu ochii mei, fiindcă iubitorii aceştia de poezie mâncau la mese diferite. Cei mai multi stăteau la masă cu Traian Dorz, Costache Ioanid, Simion Cure sau Tatiana Topciu. Şi erau foarte fericiţi.

Ceilalţi erau mai tineri. La masa lor prezidau Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru,  ce mai, nume mari!, iar hainele lor erau tot albe, numai că aveau o croială mai modernă şi erau la fel de foarte fericiţi. Măi, să fie! mi-am zis. Aici e de mine!

De afară se auzea că se mănâncă mai bine la masa aia, ba la aia, mai că nu se încăierau. Aşa credeam şi eu, cât mă-nvârtisem pe-afară. Şi am început a gusta din bucate, şi de colo, şi de colo. Bune… Toate erau curate, hrana ecologică, gospodarul avusese grijă ca toţi mesenii să se simtă bine.

„Ah, aşa poezii numai la mama acasă am mai mâncat”! ziceau cei de la prima masă. „Ba, parcă-s chiar mai bune ca la mama acasă!” răspundeau ceilalţi. Mai erau şi alţii care treceau de la o masă la alta… Care cum îmbătrânea…

Am gustat din nou, nevenindu-mi să cred cerului gurii. În afară de aspectul atrăgător şi de provenienţa din aceeaşi excelenta bucătărie, nu aveau mai nimic în comun. Şi totuşi, gustul lor era acelaşi.

“Toate-s din aceeaşi oală.” Mi-a explicat bucătarul. Nu se poate! i-am zis. “Ştii cum e? Mâncarea ia gustul preferinţelor fiecăruia. Aici ştim cum a mâncat fiecare la mama lui acasă. Cine se aşează la masă cu Traian Dorz fiindcă vrea să rămână lângă Traian Dorz, mănâncă exact ce îi place lui şi ce îşi doreşte, dar e aceeaşi mâncare pe care-o mănâncă şi ceilalţi, de lângă Ioan Alexandru, care mănâncă exact ce le place lor şi ce îşi doresc. Şi toţi sunt fericiţi.”

“Extraordinar!” m-am minunat eu. «Dar ce reuniune e asta?» «E nunta Fiului de Impărat… !»  Atunci mi-am adus aminte de ce spunea Sf. Augustin: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei.”

Doamne, ţine-l…, să-i dau!

Aţi văzut oameni loviţi, răniţi de „rugăciuni” de genul ăsta şi nu numai de rugăciuni, desigur, rostite doar în taina inimii unora, doar în inconştienţa lor egoistă…?

Se întâmplă uneori să stai undeva unde Domnul te vrea, fiindcă Domnul te vrea. Dar un altul crede că el e cel care te-a adus acolo şi ca atare, când îi vine lui pe interes, te zvârle.

Dacă stai totuşi, hotărât să înduri, el mai abitir îţi dă, până pleci singur. Şi se mai şi justifică explicând cu un cinism de râs, că nu vrea decât să înveţi… răbdarea!

Ei, vă daţi seama ce spectacol poate deveni ăsta când cel care dă este un chipurile pastor, de fapt un om expirat căruia Dumnezeu îi tot arată că trebuie să plece, dar el se cramponează de coarnele altarului şi ţipă din toţi împuţinaţii lui rărunchi că are sprijin american şi nu poate pleca.

Am mai pomenit acum câtva timp despre asta. Acum se pare că deznodământul se produce. Se pare că cel înţelept va ceda. Fiindcă dacă eşti lovit, ai şanse să înveţi răbdarea, dar nu dacă ţi se ia şi gâtul.

Da, Domnul are locul său binecuvântat pentru fiecare. Şi poate că e chiar nevoie să învăţăm răbdarea, uneori. Dar vai de cel prin care vine suferinţa!

Cristi a plecat de atunci. Marius pleacă acum. El rămâne cu ajutorul americanilor, până vor înţelege şi ăia cu cine au de-a face.

Eu nu mai am ce pierde.

Grafica 2

V-am spus aici că sunt un pictor… ratat? Nu? Ei, vă spun acum…

A şasea zi de dus-întors

Psalmul de sub perfuzor 4

A ţopăi împrejurul oglinzii, înaintea şi înapoia ei, conştient de ce-i adevărat sau fals, ori numai bun să mai trăieşti o zi, a ignora frontiere definitive de dragul nehotarelor şi a suferi lucid şi crunt si responsabil, aşteptând o răsplată… Mai mult ca oricand lucid, abia atunci când ţi se pare că-ţi pierzi minţile… Doamne, am crezut că mor de câte ori m-ai inversat cu altcineva… ori chiar cu mine, cel ce nu-s. Ce dramă, omul care-am fost…! Îl doare pe cel ce sunt ca o pecete. Mereu pecetluind şi mereu topindu-se. Ce-ai scris, Doamne, acolo, de-ai ascuns atât de adânc?

Poarta sangelui şi-a apei nu a oprit lunecarea, doar poarta Duhului… Îţi aşez chipul sub sărut şi aştept, aşa cum pe mine mă întind sub perfuzie: o aşteptare salvatoare a propriei mele salvări. Un jalon de speranţă. Nu Te mira, eu chiar cred că voi întineri. Dacă nu, ochii vostri ar putea vedea altfel. Aşa cum poţi trăi murind, nu tot aşa poţi întineri îmbătrânind? Nu am chiuit să nu sperii nostalgia, dar un dor tot a icnit, ca şi cum cineva drag se urcă în tren şi priveşte pe geam. Sau în autobuz…

De la mine pană la capăt e altcineva. Nu are importanţă cine, poate doar un sentiment inutil şi pribeag. Niciodată nu-l va strânge vreo ziuă la piept. Dar Tu mă ştii până la capăt. Cum ştiu rădăcinile de mirt seva din capătul frunzei… Cum ştiu copiii bucuria tatălui lor.  Iţi multumesc, Doamne, că mă surâzi…

A cincia zi de dus-întors

Psalmul de sub perfuzor 3

Cum îşi pun bolnavii zâmbetul, ca un ştergător de parbriz,
nenea ăla plângea ca un copil că vrea acasă… Eu ce să mai spun?
Că nădejdile nu seamănă niciodată între ele, uneori seamănă cu deznădejdile, uneori zornăie ca o caserolă cu bisturie, bolnavii sunt cei mai înalţi oameni, înălţimea lor începe mult mai de jos decât la ceilalţi…

Poţi să dactilografiezi o scrisoare de adio pe coastele lui, spunea,
mai întâi însă unge-i podeaua cu seul iubirii, poate alunecă! Avea probleme cu simţul olfactiv: tot spunea că îi miroase a ultima pensie. Eu il aleg tot pe ăsta, că nu m-a fript, eu vreau să-L ştiu pe Dumnezeu că mă ştie, eu vreau o pleavă de ochi după un seceriş al privirii.

Nu e greu să simţi că zbori, când de-abia atingi pământul. Doamne, cu Tine vorbesc… Fă un drum să semene cu un copac, iar zborul sau mersul, sau sentimentul ăsta al meu să fie un cuib. Dacă-Ţi spun că m-am îndrăgostit, mă crezi? Eu nu…

Dar mai contează acum ce cred eu? Tu m-ai îmbrăţişat şi restul se năruie, Tu eşti orizontul în care mi se pierd corăbiile, iar pulsul Tău e puţin răstit azi. Pot să râd sau pot să plâng, e la fel. Ia-mi tensiunea, Doamne, că nu mai am lacrimi. Vreau acasă… Şi eu vreau acasă… Şi zâmbetul ăsta, ca un ştergător de parbriz…!

A patra zi de dus-întors

Psalmul de sub perfuzor 2

Inima cu anafoarele ei, Doamne, parcă ar fi Dunărea la Cotul Pisicii, spune din golurile ei mai mult decât înţelepciunea de-o viaţă, nici nu vreau să mai numesc alunecarea asta de pitulici în plasa durerii, vreau să adorm aici ca albul pereţilor.

Numai Tu nu te clatini când se întoarce cu susul în jos tot spitalul şi îi alunecă masca chirurgului de serviciu spre frunte. Parcă au pus mână de la mână culorile să cumpere un perete şi eu îl privesc fascinat, Doamne, uită-mă în tandreţe ca pe un peşte în mâl.

De parcă nu ştii toate astea,de parcă nu e clar că mă rabzi cum rabdă-ndrăgostitul absenţa ei. Trec de prima uşă, trec şi de a doua, cineva a mâzgălit tot coridorul cu uşi dincolo de care nu e nimic. Sunt şi alte locuri bune de murit, dar niciunul nu e atât de nimerit ca învierea, îmi spun.

Şi mă pregătesc să pun mâinile pe piept
de parcă aş potrivi penele pe o pasăre.

A treia zi de dus-întors

Psalmul de sub perfuzor 1

Doamne, închide un pic radioul vecinului şi ascultă-mă:

Acum câteva zile credeam că nu mai am mult de trăit.
Vedeam veşnicia aproape şi mă bucuram. Acum mă bat gânduri ciudate,
ca şi cum aş trăi… Nu prea mai ştiu ce să fac cu ele… Iartă-mă!

Când ne loveşte în plin câte o minune de-a Ta, e bine să ne oprim,
sau să mergem înainte? Eu vreau să rămân la picioarele Tale.
Adică nici înainte, nici înapoi, ci în sus. Să ne oprim în sus.

Doamne, când am încercat să măsor bucuria, aveam în mână un fulg
cât o piruetă de înger. Sau o piruetă de înger cât un fulg. Sau ceva alb. Oricum, mă ţineam cu toate puterile, ca de catarg. Vântul în jur încă răcnea.

Îţi mulţumesc că mă înveleşti în somn, ca pe fecioarele alea înţelepte. Îţi mulţumesc că mă vindeci oricum: de la Tine spre adâncul meu, sau de la Tine spre înaltul Tău. Dincolo de toate astea e Cuvântul. Mă rog cu El.

Şi privesc la minune cum priveşte îndrăgostitul la o fată frumoasă.
În ochii mei florile îşi caută roua. Faci cald împrejur să cred că e aşa de la sentimentele mele.

Eu cred, ca orice porumbel care îşi lasă zborul pe sus şi vine în drum după boabe…

A doua zi de dus-întors

sau degetarele lui Dumnezeu

M-am aşezat cuminte sub perfuzie şi mi-am proptit ochii pe tavan, hotărât să aţipesc şi să uit. Am început a mă gândi la lucruri mai frumoase şi, cum cel mai frumos lucru  din viaţa mea este Isus, am început să mă rog.

Curând a intrat doctoriţa. O femeie nici tânără dar nici trecută, înaltă, blondă, cu ochii calzi, frumoşi, foarte vioi. De mai bine de 10 ani mă tratează pentru hepatita cu virus c de care sufăr. De data asta am sesizat un fel de strâmbătură, ca şi cum se ţinea să nu zâmbească, atunci când mi s-a adresat.

„Analizele dumneavoastră sunt aproape normale” mi-a spus ea. „TGO a scăzut la 44 iar TGP la 67…” Parcă aşa mi-a spus… Eram atât de uimit, că abia puteam vorbi.

„Doamne… Nu-mi amintesc să le fi avut vreodată aşa în 14 ani… Mulţumesc!” am exclamat.

„Nu mie!” a replicat doctoriţa.

„Ba şi dumneavoastră, că Dumnezeu v-a ales degetar de cusut gioarse ca mine…”

Acum mai mulţi ani tot ea mi-a anunţat dispariţia virusului b (iniţial fusesem diagnosticat, după puncţie hepatică la spitalul „Fundeni” din Bucureşti, de către cel mai mare hepatolog de atunci, profesorul Buligescu, cu virus dublu – şi b şi c).

Să-i mulţumim lui Dumnezeu şi să înălţăm o rugăciune pentru degetarele Lui!

O cheamă Jipa. Doctoriţa Aurora Jipa.

Aşa scriu eu…?

Îmi scrie un prieten, privitor la poeziile mele:

„ceea ce nu pricep de cele mai multe ori e ce vrei sa transmiţi – chiar dacă aş încerca să te critic, sunt convins că stai bine pe picioare şi nu te afectează, însă nu încerc să fac asta – vreau să înţeleg, şi mi se pare mult prea ascuns mesajul. Să fie oare scopul poeziei actuale şi în particular al poeziei tale doar frumuseţea combinării metaforelor, lăsând cititorul să construiască ceea ce i se pare mai la îndemână, creind astfel propria-i versiune?

Am terminat de ceva timp şcoala şi nu am reuşit să înţeleg tendinţele noi ale poeziei, deoarece nu se studiau atunci,iar odată terminată şcoala, am luat ce mi-a plăcut. Mi se pare foarte normal ca limitele puse de autor să fie destul de perceptibile şi să nu las un nesfârşit  câmp de interpretare, dimpotrivă, unul definit.
  
Dacă vrei să îmi lămureşti anumite detalii, sunt bucuros să te aud. Mulţumesc şi fii binecuvântat”

Cred că sunt şi alţi cititori ai mei care văd la fel această situaţie. I-am răspuns prietenului meu astfel (şi vă răspund şi dumneavoastră):

„Dragă prietene, îţi mulţumesc că mi-ai scris. Sunt sigur că mai sunt şi alţii care îşi pun întrebarile pe care ţi le pui tu, atunci când citesc ce scri eu…

Nu e greu să-ţi explic perspectiva din care îmi scriu poezia. Mulţi înteleg că poezia creştină trebuie să fie reflectarea credinţei lor şi nu greşesc. Dar astfel rămân zone de trăire şi de înţelegere neacoperite… Sunt satisfacute, poate, exigenţele celor care au acelaşi ţel şi aceleaşi trăiri ca şi noi, dar se frange mesajul pe care ar trebui să-l aducem lumii (literare, în special) ingnorante şi răuvoitoare.

Eu încerc nu să reflect doar, ci să… refract, adică să îndrept acest fascicol al credinţei mele şi către lumea asta sofisticată şi ruptă adesea în realităţi diverse şi contradictorii. Fac asta cu aceleaşi instrumente pe care le foloseşti şi tu, şi oricare alt poet, fie că este creştin, fie că nu: o anumită doză de „har poetic” şi o anume experienţă care a dus către stilul şi originalitatea scrisului meu.

Deci eu încerc să arunc asupra realităţii înconjurătoare fascicolul celor înţelese şi trăite în relaţia mea cu Domnul, luminându-le astfel încât să strălucească El. Deci nu neapărat trăirile mele contează, ci proiectarea lor pe caleidoscopul unei realităti de cele mai multe ori potrivnică.

Frumusetea alcătuirii este un scop, e adevărat, altfel nu am putea vorbi despre poezie, dar nu e ultimul. Eu trăiesc şi scriu pentru Domnul meu, dar nu vreau să-L ţin doar pentru mine şi ai mei.

E adevarat ca am un stil care te poate face să crezi că se deschide foarte multor interpretări şi nici uneia, dar te asigur că pot explica fiecare metafora, sensul şi provenienţa ei ideatică. Ştiu exact ce vreau să spun în ceea ce scriu, chiar dacă metaforele (prin definiţie) ocolesc în tot felul de chipuri şi doar mângâie ceea ce vor sa spună…”

Prima zi de dus-întors

Azi trebuia să mă internez. Am ajuns la spital dimineaţă, înaintea doctoriţei. Până a venit ea, eram gata deprimat.
„Nu mă încântă deloc să rămân aici”, i-am spus. „Dar trebuie să vă internaţi… Măcar internare „de zi”… Acum se poate.”
Adică „fără scoatere din producţie?” am întrebat-o, amintindu-mi concentrările de după armată, dar şi treaba lăsată neterminată acasă. „Cam aşa…”

Asta îmi convenea. Niciodată nu mi-a plăcut să stau în spital. Dacă strictul necesar îl cerea, beam şi paharul acesta, dar nu era plăcut.

Când am plecat m-am gândit că Domnul Isus „S-a internat” în trupul omului muritor pentru o astfel de „internare de zi”, sau „fără scoatere din producţie”… Şi când te gândeşti că producţia Sa e veşnicia…! 

Lacrima de bucurie

Timp de 23 se ani a încercat să-i explice ce înseamnă creştinismul, în vorbă şi port. Ea nu a înţeles. Aveau două fete, o mândreţe de copii, pe care le iubeau amândoi. Fetele de asemenea îşi iubeau părinţii. De aceea au înţeles şi nu prea gestul memei lor de a divorţa. Le-a durut tare, dar n-au avut ce face. Fata cea mare a scăpat de sub tutela părinţilor, e majoră, e studentă la Bucureşti. Fata cea mică a rămas la mama ei. Tatăl este foarte bolnav, de fapt ăsta a fost şi motivul real al divorţului. Abia se poate îngriji pe sine.

Tatăl nu a făcut altceva, cât au fost împreună, decât să le arate iubirea sa fără condiţii, să le ajute şi să se jertfească aşa cum îl învăţa Domnul şi Stăpânul lui. Să ude zilnic sămânţa Cuvântului.

Duminică fetiţa cea mică, la numai aproape 16 ani, a făcul legământ cu Domnul despre care le vorbise tatăl, în biserica unde merge el. Sămânţa a rodit. Asta, în pofida ameninţărilor şi acuzaţiilor mamei ei, pe care totuşi o iubeşte foarte mult.

Fetiţa asta se cheamă Rebeca. Este fetiţa mea.

Cum se instalează DRAGOSTEA

Circula acum câtva timp o interesantă ilustraţie. Nu ştiu cine este autorul. Mie mi-a plăcut şi m-am gândit să v-o împărtăşesc. Am greşit?

Clientul: Am o problemă în sistem. Se blochează şi trebuie mereu să resetez…
Serviciul Tehnic: Puteţi instala DRAGOSTE?
Clientul: Da, cred că pot. Nu sunt un expert, dar cred că mă pot descurca. Ce trebuie să fac mai întâi?
Serv.Tehnic: Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să deschideţi INIMA. Aţi găsit-o?
Clientul: Da, numai că acolo rulează deja câteva programe chiar acum. Este bine să instalez programe când deja altele sunt rulate?
Serv.Tehnic: Ce programe sunt deschise?
Clientul: Sa vad… Sunt deschise programele DURERE.EXE, TRISTEŢE.BAT, DISPREŢ.EXE şi RESENTIMENT.COM
Serv.Tehnic: Nici o problemă. DRAGOSTEA va şterge automat DURERE.EXE din sistemul operaţional curent. Va rămâne în memoria dvs. permanentă, dar nu va mai perturba niciodată alte programe. DRAGOSTEA va suprascrie TRISTETE.BAT cu un modul numit BUCURIE.EXE. Dar trebuie să dezinstalaţi singur DISPRET.EXE şi RESENTIMENT.COM. Aceste programe nu permit instalarea completa a DRAGOSTEI. Puteţi face asta?
Clientul: Nu ştiu cum să le dezinstalez. Au un mesaj de eroare… Mă puteţi ajuta?
Serv.Tehnic: Cu plăcere. Mergeţi în Start Menu şi căutaţi IERTARE.EXE. Faceti acest lucru ori de câte ori apar DISPREŢ.EXE şi RESENTIMENT.COM, pânâ când vor dispărea complet din sistemul dvs.
Clientul: OK. Am terminat! DRAGOSTEA a început să se instaleze automat! Aşa este normal?
Serv.Tehnic: Este perfect! Trebuie să primiţi un mesaj care spune că programul se instalează pentru toată viaţa în INIMA sistemului dvs. Aveţi acest mesaj?
Clientul: Da, îl am. Acum programul este complet instalat?
Serv.Tehnic: Da, numai că aveţi numai modulul de bază. Trebuie să vă conectaţi la alte INIMI ca să puteţi face upgrade-uri.
Clientul: Oh! Am deja un mesaj de eroare. Ce trebuie să fac?
Serv.Tehnic: Ce spune acest mesaj?
Clientul: Spune: „PROGRAMUL NU POATE RULA PE COMPONENTELE INTERNE” . Ce înseamnă asta?
Serv.Tehnic: Nu vă îngrijoraţi, asta este o problemă simplă. Înseamnă ca DRAGOSTEA este setată să ruleze pe o INIMĂ externă şi nu a fost rulată încă în INIMA dvs. Este unul din cele mai dificile lucruri în programare. Trebuie să aveţi DRAGOSTE interioară pentru propriul sistem înainte de a încerca să vă conectaţi la DRAGOSTEA altor sisteme.
Clientul: Şi ce trebuie să fac?
Serv.Tehnic: Puteţi găsi AUTOACCEPTAREA?
Clientul: Da, am găsit-o.
Serv.Tehnic: Excelent, începe să fie foarte bine! Acum inseraţi următoarele fişiere şi copiaţi-le în directorul ” INIMA MEA”: IERTARE.DOC, AUTOACCEPTARE.TXT, BUNATATE.DOC şi ÎNCREDERE.TXT. Sistemul dvs. va rescrie toate fişierele. Apoi va trebui să ştergeţi SARCASM.EXE şi să goliţi cutia de gunoi, astfel încât să fiţi sigur că nu a mai rămas nimic rău şi niciodată nu va mai fi rulat.
Clientul: Am reuşit! Hei! INIMA mea începe să aibă noi fişiere: ZÂMBET.MPG este pe monitor chiar acum şi un mesaj îmi spune că PACEA.COM, COMPASIUNEA.EXE şi MULTUMIREA.COM se instalează în toată INIMA mea!
Serv.Tehnic: Înseamnă că DRAGOSTEA este instalată şi rulează. Ar trebui să vă descurcaţi singur de acum. Încă un lucru, înainte de a termina … DRAGOSTEA de distribuie gratuit. Fiţi sigur că o dăruiti curată la orice sistem cat timp veţi fi conectat la serverul principal – MAREA DRAGOSTE! Veţi primi înapoi module cu adevărat valoroase.
Clientul: Aşa voi face. Mulţumesc pentru ajutor.
Serv.Tehnic: INIMA să-ţi fie binecuvântată cu toată DRAGOSTEA!

Despre „schimbarea reliefului”

Sunt mai bine de 17 ani de când am pe inimă „schimbarea reliefului” culturii evanghelice. Încă înainte de a fi angajat să lucrez la revista creştină „Mesaj” (cei mai bătrâni îşi aduc aminte de ea). Am încercat tot felul de soluţii, am renunţat să accept „evidenţe” de genul „nu se poate modifica gustul public”, „nu ai nici o şansă să ţi se vândă marfa, dacă nu oferi ce ţi se cere”.

Nu am fost şi nu sunt atât de citit, atât de instruit ca mulţi dintre tinerii evanghelici. Nu am beneficiat de deschiderea de după revoluţie, din punct de vedere instructiv… Tot ce am avut de preţ, talentul încredinţat de Domnul şi Tatăl meu, alături de bucuria de a căuta a unui autodidact, le-am pus în slujba chemării care mi s-a făcut şi nu îmi pare rău.

Chiar dacă lupta nu a fost uşoară – lupta niciunui pionier nu e uşoară – cu atât mai mult cu cât boala apărută din tinereţe şi accentuându-se an de an a încercat să anuleze şi aşa măruntele posibilităţi, am continuat să scriu, să cred şi să doresc o zi când poezia creştină evanghelică românească va însemna ceva nu numai pentru adunările pocăiţilor, ci şi în afară.

Astăzi nimeni nu mai poate face abstracţie de oameni a căror altfel de credinţă decât cea majoritară scrie o altfel de poezie, una care se poate oglindi în aceleaşi oglinzi culturale ca şi a lor, care poate spune la fel de multe lucruri, tehnic vorbind, ca şi a lor, dar care se hrăneşte cu altceva, o altfel de gândire şi mai mult, o altfel de iubire.

După 17 ani pot spune că nu am luptat degeaba. De aceea nu voi accepta niciodată deturnarea în vreun fel a eforturilor mele. Ispite vin ori sub forma unor ambiţii noi şi chipurile cu rezultate mai accesibile, cum ar fi ascensiunea între nou cuvântatele bloguri (unele bine- altele rău- cuvântate), fie tendinţa unor prieteni de a „deschide” către ortodoxie demersurile evanghelice scriitoriceşti, sub pretextul că avem nevoie să învăţăm…

E aşa de greu de înţeles că e cel puţin prematură o astfel de deschidere? Chiar cu riscul să-mi pierd o parte dintre prieteni, nu voi renunţa la lupta mea. În 2001 aveam deja o vechime de cel puţin 10 ani pe baricadele astea. Atunci am iniţiat „Cuvinte la schimb”, din dorinţa de a oferi tinerilor creatori evanghelici împlinirea unui cenaclu creştin şi, la fel de mult – din dorinţa de a nu mai fi singur.

Nimeni nu va schimba orientarea exclusiv evanghelică, nu a listei, ci a vieţii şi a creaţiei mele. Că lista face parte din viaţa mea, aşa cum o uşă şi ceardacul ei fac parte dintr-o casă. Găzduiesc pe oricine cu bucurie, dar decorarea şi redecorarea sunt treaba mea, încredinţată de cel care mi-a redecorat propria viaţă…

El şi ea

El stă în pat cu ochii închişi, încă sub efectul anesteziei. Geamul e deschis, dar mirosul greu, respingător, de spital, oboseşte şi pe unul cu simţul olfactiv mai puţin intens decât al ei. Fusese operat de curând, iar doctorul o asigurase că totul a fost normal.

Ea îi şterge fruntea, îşi frânge mâinile, apoi plânge. Şi iar îi şterge fruntea, iar îşi frânge mâinile, iar plânge. Găsise în sertarul în care pusese un iart şi un măr aduse când a venit, un Nou Testament. O vreme a citit. Acum plânge. Se roagă cu glas tare, dar se vede că nu-şi dă seama de asta. „Doamne, te rog, mai lasă-mi-l…! Mai lasă-mi-l. E un om atât de bun…”

El are 75 de ani, iar ea 70. Acum o lună au serbat 50 de ani de la căsătorie. În toţi aceşti ani nu s-au închinat altcuiva decât Domnului Isus. Nu-şi amintesc să se fi certat vreodată în viaţa lor. Sunt părinţii mei.

Tot legat de ghicire…

Pe fratele meu îl cheamă Emanuel. Interesant nume, nu? Aseară a citit chestia cu ghicitul şi mi-a povestit o păţanie de-a lui. Mi s-a părut interesantă şi l-am rugat să o adauge ca şi comentariu la materialul meu. „Nu”, zice, „pune-o tu, că ciripeşti altfel.” Discutam toate astea pe mess, că el e în Spania. Aşa că îi fac voia (şi pe a mea) şi spun povestea.

Zice că era cu un prieten într-un parc din Galaţi, înainte de a da examen la facultate. Era vară, erau emoţii, era tinereţe. S-a apropiat de ei o …”persoană rromă”. Avea „haisîţgîcescu” la ea. Amicul lui a acceptat afacerea. Când i-a venit rândul, fratele meu i-a spus: îţi dau nu un leu, ci zece lei, dacă-mi spui numai numele.

Ţiganca i-a luat palma, s-a concentrat cât a putut, s-a înverzit, s-a înroşit, s-a albăstrit, apoi şi-a revenit la culori normale, mai paşnice, şi a dat să plece. „Ei, chiar nu vrei cei zece lei?” a întrebat-o el. „Da’ ce fel de nume ai, mâncaţaş, de nu mă lasî sî îl zîc?!” Spuneam că îl cheamă Emanuel. Asta înseamnă „Dumnezeu este cu noi.” 

Nimeni nu poate vedea dincolo de Numele Domnului. În nici un caz duhurile de ghicire. Seamănă cu o exorcizare, întâmplarea asta, nu? Frate-meu poartă Numele Domnului.

Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului

Scosesem „acareturile” de prin depozitele muzeului să le scuturăm de praf. Aşa numea directorul toate acele obiecte: acareturi. Iar gâzele erau „goange”. Era oltean de loc. Eu pusesem mâna pe un caftan boieresc şi-l curăţam cu atenţie. Alături se odihnea potcapul aşteptându-şi rândul.

„Da ce tragi de el de parcă ţi-e sufletu’?” m-a întrebat. Avea dreptate, mângâiam catifeaua aia cu atâta grijă, că numai cu sufletul meu mă mai purtam aşa delicat. Asta ni se întâmplă tuturor. Avem atâta grijă de noi înşine, că ni se şi face ruşine uneori. Dar numai uneori…

Am început să trag mai viguros de catifeaua aia groasă şi atât de veche şi m-am gândit, deşi pe vremea aia nu făceam prea des aşa ceva, la un cuânt pe care-l ştiam din copilărie, cum că ar trebui să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Dar cum ar fi dacă eu însumi aş fi pe dinafară? Un fel de aproapele meu? Lovit, scuturat, hâţânat zdravăn de oricâte ori nu mă plac?

Mi-am pus chestia aia veche şi am făcut o poză. I-aş spune „Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului.”

Un fel de campanie electorală

Ce-i drept, la timpul tinereţii mele nu mă gândeam că voi avea blog… Nici nu auzisem de internet. Nici nu visam. Copiii de azi ştiu imens mai multe decât ştiam eu la 25 de ani. Iar posibilităţile de a păcătui au crescut proporţional cu cunoaşterea. Numai calea spre mântuire e aceeaşi.

Dar nu e cazul să ne închipuim că firea omului era mai altfel… Asta nu s-a schimbat nicicum în tot îndelungul istoriei omeneşti. Aceeaşi răutate, acelaşi egoism, aceeaşi atitudine brutală faţă de restul creaţiei lui Dumnezeu, care a dus la inventarea cuţitului, a sabiei, a crucii, a terorii…

Nimic din ce nu e EU nu trebuie să mă stăpânească! Aşa a înţeles omul libertatea. Nu a înţeles niciodată că acest EU era deja stăpânit. Nu înţelege nici acum. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ne mirăm de indolenţa românească. Dar ea nu e numai românească. E universală. E Nero care dă foc Romei ca să pună altă Romă în loc. E omul care aprinde gunoaiele ca să facă loc altui gunoi… E un fel de campanie electorală.