Bucuria cu multe petale

mai 11, 2008


Mi-a dat Dumnezeu o bucurie cu multe petale… Le rup una câte una şi murmur mereu: „Mă iubeşte… Mă iubeşte…”!

Aseară, cineva drag L-a primit pe Domnul Isus…

Astăzi dimineaţă, la ora 7, m-a sunat un prieten şi mi-a spus: „Felicitări! Ai fost primit în Uniunea Scriitorilor!”…

Poate fi vreo legătură între cele două primiri, alta decât înflorirea bucuriei de la Dumnezeu?!

Doamne, cât de multe petale poate avea o floare ca asta?!

 


Există Dumnezeu?

martie 15, 2008

Într-o şcoală, o învăţătoare  încerca să le demonstreze copiilor că Dumnezeu nu există…

Prof: Jhon, du-te la fereastră şi spune-mi dacă vezi copacii?

Jhon: Da, îi văd!

Prof: Vezi clădirea de vizavi?!

Jhon: Da, o văd!

Prof: Vezi cerul şi norii?!

Jhon: Da, văd!

Prof: Deci toate lucrurile acestea există?!

Jhon: Da, aşa este…

Prof: Uită-te pe geam din nou şi spune-mi dacă îl vezi pe Dumnezeu?!

Jhon: NU!

Prof: Deci înseamnă că Dumnezeu nu există!

O colegă de clasă, Anna, se ridică în picioare şi îi cere lui Jhon să meargă din nou la fereastră, apoi îl întreabă dacă vede copacii, clădirea de vizavi şi cerul…

Jhon: DA! le văd, există!!!

Anna: Acum uită-te, te rog, la doamna profesoară şi spune-mi dacă îi vezi creierul?!

 NU, a răspuns John… înseamnă că nu există?!


La mulţi ani, Rebeca!

februarie 26, 2008

sized_dsc06476a.jpg

Mîine, pe 27 februarie, fetiţa mea împlineşte 16 ani.
Vreau să-i spun ceva… ceva frumos.
Şi îi dedic ei, şi vouă, o melodie.

***

Rebecăi la 16 ani

eşti rugăciunea unei priviri
care a găsit fereastra
pasul burniţei pe iarba dintâi
chipul fugii sub streşini ca zâmbetul
sub genele albastre

acum ştii un surâs mai adânc decît ieri
dacă Dumnezeu îmi pune piedică trebuie să râd
juci şotron şi primăvara uită bucheţelul
la căldura ta

dormi cu un vis mai puţin dar cu un an mai mult
decât tine şi viitorul e olimpiada ta
de Hristos


Bucătăria poeziei, Nunta Fiului de Împărat şi ochii mei verzi

februarie 17, 2008

ochi-verzi.jpg
Nu ştiu cu ce ochi priveşte fiecare la ce se întâmplă în jur… Eu privesc cu ochii verzi !

Asta nu înseamnă că văd verde. Ba chiar mă străduiesc să văd cât mai bine, ca să povestesc după aceea cât mai exact şi mai aproape de adevăr, ce am văzut. Şi ce am văzut? Merită oare ceea ce am văzut, osteneala de a privi şi de a povesti ? Cred că da.

Am văzut că există în bisericile evanghelice un public avid consumator de poezie. Am crezut că e ceva în neregulă cu ochii mei, fiindcă iubitorii aceştia de poezie mâncau la mese diferite. Cei mai multi stăteau la masă cu Traian Dorz, Costache Ioanid, Simion Cure sau Tatiana Topciu. Şi erau foarte fericiţi.

Ceilalţi erau mai tineri. La masa lor prezidau Vasile Voiculescu, Ioan Alexandru,  ce mai, nume mari!, iar hainele lor erau tot albe, numai că aveau o croială mai modernă şi erau la fel de foarte fericiţi. Măi, să fie! mi-am zis. Aici e de mine!

De afară se auzea că se mănâncă mai bine la masa aia, ba la aia, mai că nu se încăierau. Aşa credeam şi eu, cât mă-nvârtisem pe-afară. Şi am început a gusta din bucate, şi de colo, şi de colo. Bune… Toate erau curate, hrana ecologică, gospodarul avusese grijă ca toţi mesenii să se simtă bine.

„Ah, aşa poezii numai la mama acasă am mai mâncat”! ziceau cei de la prima masă. „Ba, parcă-s chiar mai bune ca la mama acasă!” răspundeau ceilalţi. Mai erau şi alţii care treceau de la o masă la alta… Care cum îmbătrânea…

Am gustat din nou, nevenindu-mi să cred cerului gurii. În afară de aspectul atrăgător şi de provenienţa din aceeaşi excelenta bucătărie, nu aveau mai nimic în comun. Şi totuşi, gustul lor era acelaşi.

“Toate-s din aceeaşi oală.” Mi-a explicat bucătarul. Nu se poate! i-am zis. “Ştii cum e? Mâncarea ia gustul preferinţelor fiecăruia. Aici ştim cum a mâncat fiecare la mama lui acasă. Cine se aşează la masă cu Traian Dorz fiindcă vrea să rămână lângă Traian Dorz, mănâncă exact ce îi place lui şi ce îşi doreşte, dar e aceeaşi mâncare pe care-o mănâncă şi ceilalţi, de lângă Ioan Alexandru, care mănâncă exact ce le place lor şi ce îşi doresc. Şi toţi sunt fericiţi.”

“Extraordinar!” m-am minunat eu. «Dar ce reuniune e asta?» «E nunta Fiului de Impărat… !»  Atunci mi-am adus aminte de ce spunea Sf. Augustin: „Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă ce vrei.”


Doamne, ţine-l…, să-i dau!

februarie 16, 2008

Aţi văzut oameni loviţi, răniţi de „rugăciuni” de genul ăsta şi nu numai de rugăciuni, desigur, rostite doar în taina inimii unora, doar în inconştienţa lor egoistă…?

Se întâmplă uneori să stai undeva unde Domnul te vrea, fiindcă Domnul te vrea. Dar un altul crede că el e cel care te-a adus acolo şi ca atare, când îi vine lui pe interes, te zvârle.

Dacă stai totuşi, hotărât să înduri, el mai abitir îţi dă, până pleci singur. Şi se mai şi justifică explicând cu un cinism de râs, că nu vrea decât să înveţi… răbdarea!

Ei, vă daţi seama ce spectacol poate deveni ăsta când cel care dă este un chipurile pastor, de fapt un om expirat căruia Dumnezeu îi tot arată că trebuie să plece, dar el se cramponează de coarnele altarului şi ţipă din toţi împuţinaţii lui rărunchi că are sprijin american şi nu poate pleca.

Am mai pomenit acum câtva timp despre asta. Acum se pare că deznodământul se produce. Se pare că cel înţelept va ceda. Fiindcă dacă eşti lovit, ai şanse să înveţi răbdarea, dar nu dacă ţi se ia şi gâtul.

Da, Domnul are locul său binecuvântat pentru fiecare. Şi poate că e chiar nevoie să învăţăm răbdarea, uneori. Dar vai de cel prin care vine suferinţa!

Cristi a plecat de atunci. Marius pleacă acum. El rămâne cu ajutorul americanilor, până vor înţelege şi ăia cu cine au de-a face.

Eu nu mai am ce pierde.


Grafica 2

februarie 10, 2008

V-am spus aici că sunt un pictor… ratat? Nu? Ei, vă spun acum…


A şasea zi de dus-întors

ianuarie 19, 2008

Psalmul de sub perfuzor 4

A ţopăi împrejurul oglinzii, înaintea şi înapoia ei, conştient de ce-i adevărat sau fals, ori numai bun să mai trăieşti o zi, a ignora frontiere definitive de dragul nehotarelor şi a suferi lucid şi crunt si responsabil, aşteptând o răsplată… Mai mult ca oricand lucid, abia atunci când ţi se pare că-ţi pierzi minţile… Doamne, am crezut că mor de câte ori m-ai inversat cu altcineva… ori chiar cu mine, cel ce nu-s. Ce dramă, omul care-am fost…! Îl doare pe cel ce sunt ca o pecete. Mereu pecetluind şi mereu topindu-se. Ce-ai scris, Doamne, acolo, de-ai ascuns atât de adânc?

Poarta sangelui şi-a apei nu a oprit lunecarea, doar poarta Duhului… Îţi aşez chipul sub sărut şi aştept, aşa cum pe mine mă întind sub perfuzie: o aşteptare salvatoare a propriei mele salvări. Un jalon de speranţă. Nu Te mira, eu chiar cred că voi întineri. Dacă nu, ochii vostri ar putea vedea altfel. Aşa cum poţi trăi murind, nu tot aşa poţi întineri îmbătrânind? Nu am chiuit să nu sperii nostalgia, dar un dor tot a icnit, ca şi cum cineva drag se urcă în tren şi priveşte pe geam. Sau în autobuz…

De la mine pană la capăt e altcineva. Nu are importanţă cine, poate doar un sentiment inutil şi pribeag. Niciodată nu-l va strânge vreo ziuă la piept. Dar Tu mă ştii până la capăt. Cum ştiu rădăcinile de mirt seva din capătul frunzei… Cum ştiu copiii bucuria tatălui lor.  Iţi multumesc, Doamne, că mă surâzi…