Scrise la Felix 05 (Vino zilnic)

iunie 15, 2008

Vino zilnic

Vino zilnic, Doamne, în popasul inimii mele,
Fă-ţi mare galilee din sentimentele ei
Şi cu pasul mersului Tău învaţă-le vele
Pe care să le adii ca frunzele pe alei.

Doamne, zilnic vino şi mă suspină deplin
Să nu mai ştiu nici eu că respir
Capătul ăsta de moarte şi chin
Peste carul inimii coviltir…

De n-ar fi zile pe lume, Tu tot ai veni,
Prinde-mă cu ochii deschişi şi înalţi,
Să ai unde, pe ape de vei porni,
Să Te descalţi.

Şi în cele mai din urmă mirări
În care postesc ucenicii spre zi,
Învaţă-mă să Te răspund la-ntrebări
Cu poezii.


Pătrăţosule, nu ţi-am stricat camera?

iunie 15, 2008

A fost o vreme a prieteniilor. Încă înainte de a pleca ştiam că mă voi întâlni cu Pătrăţosu. Nu pot spune că nu eram puţin emoţionat, ca de fiecare dată când întâlnesc oameni noi.

Ne-am întâlnit la hotel şi m-a luat la el. M-am bucurat de intimitatea căminului unui om deosebit. Atmosfera calmă şi totodată febrilă, deschisă dar subtil autoritară, ca o mănuşă în care ţi-e bine, un ceai cald şi parfumat şi dulceaţă de smochine, acordurile de chitară şi cărţile m-au făcut să uit un amănunt: tocmai îşi „omorâse” blogul.

Uite o adevărată familie creştină, mi-am spus, omorându-mi şi eu o lacrimă. Fii binecuvântat, Marius Cruceru! Şi ştiţi ce m-a mai impresionat? Că mi-a fotografiat scrisul de mână. Vă spun eu: e imposibil de înţeles! (scrisul meu, de el zic!) Mă tem să nu-i fi stricat aparatul…


Nu sunt expert la croit pingele…

iunie 15, 2008

„Chiar şi lucrurile neînsufleţite, care dau un sunet, fie un fluier sau o alăută: dacă nu dau sunete desluşite, cine va cunoaşte ce se cântă cu fluierul sau cu alăuta? Şi dacă trâmbiţa dă un sunet încurcat, cine se va pregăti de luptă? 1 Corinteni 14.7-8

Da, chiar şi lucrurile neînsufleţite au un duh specific, dat de impactul pe care îl au asupra noastră. Pavel enunţă lucruri care dau sunet, sunetul poate avea mare forţă. Linişteşte sau agită, mângâie şi mobilizează sau incită la ură, la mânie, la dezmăţ.

Fiindcă duhul lor vine din atingerea cu duhul celui care le mânuieşte… Un instrument muzical se lasă uşor manipulat de cunoscători. Şi cu cât interpretul e mai artist, cu atât mai meşteşugit va interpreta instrumentul… Oare noi, oamenii nu suntem ca nişte instrumente, iar Artistul nu e Dumnezeul nostru?
Ne-am întrebat vreodată dacă suntem fluier sau alăută…? Sau trâmbiţă pregătitoare de luptă? Nu ne interesează cât de desluşit se aude sunetul nostru? Sau ne punem surdina ca să nu ne speriem noi înşine de Artistul nostru?

Eu scriu şi spun poezii. De cele mai multe ori simt ce şi cum trebuie să spun pentru ca mesajul transmis să ajungă la ascultători. Vorbesc despre ascultători, fiindcă de obicei cititorii folosesc textele ca pe un fel de materie primă: le prelucrează cu mintea lor făcându-le, de cele mai multe ori să sune altfel, mai bine sau mai rău, după subiectivitatea fiecăruia. Duhul în care rostesc poeziile mele va ajunge la ascultători şi va marca, chiar dacă, uneori textul e mai puţin măiestrit articulat.

Cu cât totul e mai natural şi mai sincer, astfel ca toţi să găsească acolo duhul adevărat din Duhul Marelui Artist şi forma naturală, „ecologică”, pe care o poate da un instrument de cea mai bună calitate, de un Stradivarius al poeziei, desluşirea cerului s-ar face mult mai lesne. Nu mai spun de cei înrolaţi în lupta cu zgomotele zilelor…

Recomand însă folosirea surdinei acolo unde riscul de poluare fonică e crescut. Unde nepricepuţii, dar uneori atât de „plinii de duh” ai poeziei şi ai altor instrumente nu fac decât să zgârie sensibilităţi şi să se (auto)flageleze, existând uneori riscul să deformeze gustul comun orientându-l către ei înşişi… Dacă mă pricepeam să cânt la pian mai bine decât scriu poezii, nu aş fi scris poezii. Sau daca eram expert la croit pingele…