Felix şi poezia de dragoste

Apoi am ajuns la Felix. Proceduri, băi la piscină, prietenii. Timpul era frumos. Poate o zi, două cu ploaie. Dar oricum ar fi fost zilele, scrisul nu le lăsa să treacă nemarcate. Am un caiet albastru pe care-l port cu mine peste tot pe unde merg. Scriu mereu când am loc, timp şi ce să spun. Aşa şi aici: coboram în holul hotelului, eventual îmi cumpăram un suc, apoi scriam. Stăteam ore în şir şi scriam. Poezia curgea ca sucul din sticlă.

Am scris multă poezie de dragoste. Sunt locuri şi stări care justifică şi alimentează astfel de „romantisme”. Eu deja plecasem de acasă cu un bagaj consistent… De obicei, când ajungi undeva, îţi desfaci bagajele… Pe unele le-am adus înapoi nestrânse.

***
câte ore sunt de când trec viaţa şi florile şi dragostea
şi tramvaiul care şi-a uitat staţia
câte ore de când hibernarea luminii
mă face crepusculul propriei zile
câte ore de când nu mai ştiam câte ore

de atunci chem fiecare pas către urma lui
când o desena Dumnezeu
chem fiecare cuvânt către poezia unde-i e locul
de atunci mărturisesc explozia de orbire
îi spun iubire ca pe o icoană prin care trec

***
când se odihnea sufletul şi venea vara
în seara aceea purtam salcâm
ai venit ca o întrebare ca o mirare
şi am plâns de ochii tăi ca de o fereastră
ca de o icoană ca de un asediu îndelungat
de s-au pitit zilele pe internet
şi a început ploaia

***
vânai respiraţia mea ca pe o căprioară
în frumoasele păduri ale iubirii
la umbra culorii ochilor tăi ofta verdele
atent la primejdia ochilor mei
tristeţe de carne congelată spunea inima râzând
ca şi cum sentimentul n-ar rezista

nu uita fala inimii poate fi
sclipirea ochilor cănd răsari

Ce spuneţi, un creştin poate scrie poezie de dragoste? Şi dacă da, în ce condiţii?

Poţi veni noaptea, dar vino la lumină!

Nicodim a venit la Domnul noaptea… Pe pipăite… Pe nevăzute… Doamne, câtă credinţă…! De fapt, aşa se vine la Hristos: pe nesiguranţă, pe teamă, pe întuneric…

Îi spui una, îi spui ce te interesează pe tine, ce ştii tu, ce te doare pe tine, iar El răspunde alandala, despre o Împărăţie, ceva ciudat despre o schimbare radicală, despre o naştere din nou…

Nu poate fi adevărat ce-mi cere, pot eu, om bătrân şi iubitor de Dumnezeu, să-mi schimb chiar aşa valorile? Toată viaţa am făcut binele, toată viaţa am ajutat pe alţii, toată viaţa m-am închinat Lui şi L-am avut aproape… Toată viaţa L-am urmat pe Dumnezeu şi i-am ascultat poruncile. E necesar să mă prostesc la bătrâneţe?

Naştere din apă şi din Duh… Din apă, hai, de apă nu mă tem, iar din Duh, cum adică, am trăit cu Dumnezeu până acum fără Duh? N-are decât să mă judece după faptele mele, cred că am făcut ceva bine la viaţa mea, mai mult decât rele…

„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, ca să i se arate faptele, fiindcă Sunt făcute Dumnezeu.”

Iar Lumina Lumii este Isus! Poţi veni noaptea, dar vino la lumină!