Îngerul… fragment 12

iulie 31, 2008

Ce poţi să construieşti din trepte, nu e niciodată ceva înalt. Numai ce poate zbura, ce poţi atinge cu revelaţia, cu tunica descheiată în dreptul carului mare. Un mormânt s-a sinucis cu propriu-i mort, bolta senină şi-a înfipt în gâtlej osia carului mic. Ce poţi să construieşti din trepte nu este niciodată ceva ce să descrie toate acestea, să facă ţăndări văzduhul. Ce bine pare a fi când calci uşurel iarba moale de rouă, dar câte, câte morminte încă se mai sinucid neştiute cu propriii morţi?!

Clătiţi anemic în realul feroce, numai ce putem atinge cu revelaţia este adevărul adevărat, când cobori din tramvai, cumperi struguri, gulii, mandragore, desfaci o conservă de viitor. Numai copiii mai ştiu uneori să ronţăie acadeaua văzduhului, căci Împărăţia Cerurilor va fi a unora ca ei. Pentru ei, un tren special aşteaptă în gara din cuburi multicolore, aceasta-i o gară adevărată, iar ei, călătorii adevăraţi, cu tunicile descheiate în dreptul inimii, revelaţia gâdilându-i pe piept… Dedesubt, mormintele se sinucid cu propriii morţi.

Scriu direct cu sentimente cromatice pe velinul secundei, să se poată citi mai uşor, să poată pricepe şi urzica de pe marginea şanţului. Bineînţeles că am de spus câte ceva, ba chiar ceva esenţial pentru bunul mers al omului în mormânt. De aceea tremur fără ostoi, de aceea mă dau cu capul de toţi pereţii cuvintelor, ca un vis vagabond care nu mai poate să iasă din cel ce-l visează.

Mă doare, dragilor, partea de care staţi atârnaţi ca verucile, ura din bolile pe care le faceţi ca pe nişte ameninţări la adresa cui? Mă doare cumplit egoismul nemăsurat, dumnezeul vostru particular care trebuie mereu să vă spele picioarele cu tinctura iertării, să vă înghită bariul pentru radiografiile conştiinţei.

Direct cu sentimente cromatice care să vă sară în ochi, să vi-i îndrepte spre altceva… Şi să mai ştiţi că în cer puteţi fi duşi şi pe targă, rugăciunile celor îndureraţi nu sunt zadarnice, degeaba vă feriţi. Brancardierii iubirii sunt orbi la banii, la bijuteriile, la farmecele voastre. Nu se sperie de înjurăturile sau de ameninţările voastre. Chiar şi când veţi fi subţiaţi de tot, gata să treceţi uşor prin fanta dintre zi şi noapte, eu tot mă voi ruga pentru voi.


Lupta cu ispita

iulie 30, 2008

Ispita nu e păcat. Dar ispita poartă în virtual păcatul şi moartea.

Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Aceasta este ispita: dorinţa de a te simţi bine… prin rău.

Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.

Vestea cea bună este că orice ispită poate fi depăşită prin puterea omului. Cum se face asta?

Orice ispită e însoţită atât de potenţiala cădere cât şi de potenţiala izbândă. Numai voinţa noastră face diferenţa. Vrei să fii biruitor în lupta cu păcatul, care e boldul morţii? Atunci învaţă să lupţi cu ispita!


Îngerul… fragment 11

iulie 29, 2008

Dar n-ai cum să vezi, căci te întorci grăbit pe călcâie să-ţi umpli iar umbra ca pe un sac uriaş cu deşeurile propriei menajere, moartea, cu jucării stricate, lucruri care nu îţi mai vin, foi rupte, ochi duşi, multe cioburi, secunde scuipate în obrajii oglinzii… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Dar te răsuceşti pe călcâie şi nu apuci să mai vezi lacrima Sa nesfârşită, sângele-I drept, reciclând totul în natură.

Ceruri noi şi un pământ nou într-un univers în sfârşit salvat, un adevărat circuit al mântuirii în natură, cu oamenii drepţi şi nerăsuciţi pe călcâie, fără umbre, doar, în lucirea zorilor veşnici, cu inima crucii proiectată pe ei… Dumnezeu te aşteaptă acolo mereu.

Drept, nesfârşit şi bun şi cu privirea la inimă. Sentimentele Lui poartă cuie, te poartă chiar şi pe tine… „Cine sunt eu?” Un cui, eşti un cui care încă atârnă aproape topit, aproape curgând, legănare şi iar legănare, pe amândouă călcâiele.

Căci numai credinţa mai poate şti ce va mai fi. Când se va fi? Numai zăbrelele zorelelor îndrăgostirii… „Nu m-am iubit decât pe mine!” Simptomatic. Dus-întors de pământ şi de umbră. Instrucţia la cataramă a îndoielii în poligonul durerii… Pacienţi cu memoria scoasă. Bătaia la cataramă a şfichiului nesiguranţei pe spinarea nebunui… Poţi să te întorci cât vrei, domnule doctor. O dată şi încă o dată şi încă o dată… Aşa! Acum stai!


Să facem om!

iulie 29, 2008

Întotdeauna adevărurile mari sunt făcute din adevăruri mai mici. Hristos a murit pentru noi, dar fiecare dintre noi purtam imensa vină a păcatelor noastre. Iar „noi” însemnăm miliarde şi miliarde, însemnăm o istorie…

Există crucea Sa ca o cheie de boltă a universului, dar există câte o cruce de asumat pentru fiecare dintre aceşti „noi”.

Şi există o Iubire ce nu poate fi descrisă, dar dincolo de ea este câte o iertare pe măsura fiecărui om. Există o mântuire individuală şi cu neputinţă de stricat ce ne va aduna în acea de neînchipuit glorificare care ne va face consoarta lui Hristos în veşnicie.

Existăm în efemer eu şi tu şi tu şi tu, pentru că în infinit S-a auzit un glas: să facem om!


Îngerul… fragment 10

iulie 28, 2008

Se mai dă un timp de gândire. Aici, duminica, numai Dumnezeu lucrează. O parte a zilei gândeşte cealaltă parte, o întoarce pe toate părţile. Timp amânat. Clopote se sparg între uşile trântite ale secundelor. Astăzi va trebui să-mi silabisesc umbletul, chipul, sufletul. Întrevăd linişte întoarsă din lăuntru spre afară. Sau invers. Totul bâjbâie. Distanţa dintre paşii arari se scurge greu în pământ. Timp de gândire…

Ore minate, periculoase zone de nelinişte pentru cei mai mulţi. Nu mai bâjbâie aţintirea ochilor în gol: loveşte în plin, cu siguranţă, fără îndurare. Apoi juguri mute încolăcesc gâtul şi umerii, ca o pasăre glonţul rătăcitor.Nici nu mai ştii ce să crezi şi către cine să-ţi îndrepţi inima. Către pasăre? Către glonţ?

Şi picură cerul fierbinte peste făina suferinţelor noastre de toate zilele, de azi mai mult decât de celelalte. Pe coama luminii a alunecat o gâscă de neputinţă, sâsâind.

Faţă în faţă, noi cu noi, ca o schelălăială de frici lângă o duminică dezamorsată, zice asistentul, cu maţele scoase, zice asistentul, gata să explodăm lângă ea, să o aruncăm în aer… Deziluzii de promenadă, un ceai cald pentru fulgul de nea (sau pentru cel de a), o fe-me-ie farină, zice asistentul, mitraliindu-se cu duminici. Să nu-l ascult. Dar mi-a plăcut chestia cu fulgul de a sau de ne a.

Tu, Doamne, strigi cu voce tare acea realitate de la capătul omului cu trâmbiţa unui văzduh separat. Tu şi numai Tu ştii cântarea condorului, forfota luminii în atomul inert, pasul meu pe holul tribunalului propriei conştiinţe. De aceea arunc ziarul cu ultimele ştiri despre dezastre, ucideri, mormane de frondă umană împotriva iubirii… De aceea… Mai bine să mă biciuiască îngerii cu şfichiul aripilor lor şi să mă ierte… Fiindcă parabola cu bunul samaritean am înţeles-o târziu, cu mâna pe declanşatorul scaunului electric al realităţii.


Dumnezeu Se pregăteşte să-ţi facă baie!

iulie 28, 2008

O altă zi. O alternativă la nefiire. De ce unii o trăiesc ca şi când n-ar fi?

Ce-am de gând să fac astăzi? îmi întreb existenţa. Păi întâi fac un duş. OK. Curăţenia e importantă. Dar numai pe dinafară? Hi! Cum să mă spăl pe dinăuntru? Ce fel de săpun îmi trebuie? De unde să-l iau? Cu ce?

Romani 3:24: „Şi sunt(eţi) socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” Hopa! Deci aşa se cheamă spălarea asta pe dinăuntru: neprihănire. Şi nici nu e nevoie, decât să îngenunchiezi ca atunci când îşi spală mama puiul pe cap deasupra vasului cu apă. În cazul nostru mama este Dumnezeu.

Începem o altă zi. O alternativă la nefiire. Dar numai alternativă. Zilele nu sunt obligatorii… Unii şi le trăiesc ca pe nişte carantine permanente din care şi în care nu intră şi nu iese nimic, nici măcar ei, de frica morţii dimprejur. Sau de ruşinea murdăriei… Hei, zilele trebuie trăite. Dar trebuie începute pe genunchi: Dumnezeu Se pregăteşte să-ţi facă baie!


Îngerul… fragment 9

iulie 26, 2008

Să mai adăst şi pagina asta până termin lumea de spus, pagina asta şi celelalte, să mai prind măcar o silabă din ea în plasa cuvintelor. Ce diferenţă e între a vrea şi a face, între voinţă şi înfăptuire? Un tremur ca un tren în viteză pe şine nedrepte, o barză murind pe cerul subţire cu o broască încă vie în cioc, căderea ei admirându-mi cuvintele…

Scărpinându-le, dau de sângele lor, ale cuvintelor, şi observ că nimeni nu moare din asta, tot ce trebuie făcut este să ţii bine eprubeta sufletului sterilă, să curgă în ea sângele luminos şi curat, apoi degeaba fugi de mântuire ca o albină de fum… Vine mereu pasul care pluteşte pe mare, pe berze, pe cuvinte, scuipatul amestecat cu humă care te vindecă de orbire, orhideea buretelui îmbibat cu veninul şi fierea, vine cu totul dragostea Ta ca să adaste cu mine pe pagina asta şi pe celelalte. Până termin lumea de spus, până mai prind măcar o albină în plasa cuvintelor, până mai închid, ca pe o floare, pagina asta între filele unei vieţi…

Aţi putea zice că am ceva cu realul, cu lumea, cu dumneavoastră personal, iar eu aş putea să vă rog să mă iertaţi sau nu. Oricum, afară e cald, e cald de-ţi intră în ochi. Nu se mai sinucid în oglindă imaginile, nu mai nimeresc nici cuvintele pe obiecte… Fâşâie trist niscai spice în câmp. Undeva tot veţi plânge. Cândva. Tot veţi plânge iertându-mă, realul, lumea, dumneavoastră personal, coliba din care inima încă păzeşte tarlaua cu pepenii cei ai iubirii sau ceva spice în câmp, Dar veni-va secerişul ca un taifun în curând şi nu va mai rămâne nimic din toate acestea. Numai iubirea scrisă pe frunte, tainic, trainic, definitiv.

Şi nu e obligatoriu să vă placă scrisul meu, poate este prea tremurat şi poate prea frige, dar despre ce scriu… nu aveţi a alege. Ori aruncaţi totul şi o luaţi de la capăt, ori faceţi cum credeţi că-i bine: scobiţi-vă-n nas, tăiaţi-vă unghiile, părul, tăiaţi-vă drumul, faceţi amor, fluieraţi, mai treceţi cu plugul peste memorie, că doar nu despre noi este vorba… Nu suntem noi cuiul de boltă al universului, buricul pământului, croiala, crochiul acestor cuvinte. Şi societatea merge, merge şi merge cu tine, cu mine, fără tine, fără mine… Acestea poate nici cuvinte nu sunt, poate doar o sângerare, o hemoragie involuntară care-ar putea face să-mi fie rostirea fatală… Poate că nici nu sunt eu acela care le scriu. Poate şi de aceea nu e obligatoriu să vă placă, sau poate tocmai de aceea e obligatoriu. Oricum, încercaţi să ronţăiţi măcar un colţ… măcar colţul care vă doare!