Îngerul… fragment 12

iulie 31, 2008

Ce poţi să construieşti din trepte, nu e niciodată ceva înalt. Numai ce poate zbura, ce poţi atinge cu revelaţia, cu tunica descheiată în dreptul carului mare. Un mormânt s-a sinucis cu propriu-i mort, bolta senină şi-a înfipt în gâtlej osia carului mic. Ce poţi să construieşti din trepte nu este niciodată ceva ce să descrie toate acestea, să facă ţăndări văzduhul. Ce bine pare a fi când calci uşurel iarba moale de rouă, dar câte, câte morminte încă se mai sinucid neştiute cu propriii morţi?!

Clătiţi anemic în realul feroce, numai ce putem atinge cu revelaţia este adevărul adevărat, când cobori din tramvai, cumperi struguri, gulii, mandragore, desfaci o conservă de viitor. Numai copiii mai ştiu uneori să ronţăie acadeaua văzduhului, căci Împărăţia Cerurilor va fi a unora ca ei. Pentru ei, un tren special aşteaptă în gara din cuburi multicolore, aceasta-i o gară adevărată, iar ei, călătorii adevăraţi, cu tunicile descheiate în dreptul inimii, revelaţia gâdilându-i pe piept… Dedesubt, mormintele se sinucid cu propriii morţi.

Scriu direct cu sentimente cromatice pe velinul secundei, să se poată citi mai uşor, să poată pricepe şi urzica de pe marginea şanţului. Bineînţeles că am de spus câte ceva, ba chiar ceva esenţial pentru bunul mers al omului în mormânt. De aceea tremur fără ostoi, de aceea mă dau cu capul de toţi pereţii cuvintelor, ca un vis vagabond care nu mai poate să iasă din cel ce-l visează.

Mă doare, dragilor, partea de care staţi atârnaţi ca verucile, ura din bolile pe care le faceţi ca pe nişte ameninţări la adresa cui? Mă doare cumplit egoismul nemăsurat, dumnezeul vostru particular care trebuie mereu să vă spele picioarele cu tinctura iertării, să vă înghită bariul pentru radiografiile conştiinţei.

Direct cu sentimente cromatice care să vă sară în ochi, să vi-i îndrepte spre altceva… Şi să mai ştiţi că în cer puteţi fi duşi şi pe targă, rugăciunile celor îndureraţi nu sunt zadarnice, degeaba vă feriţi. Brancardierii iubirii sunt orbi la banii, la bijuteriile, la farmecele voastre. Nu se sperie de înjurăturile sau de ameninţările voastre. Chiar şi când veţi fi subţiaţi de tot, gata să treceţi uşor prin fanta dintre zi şi noapte, eu tot mă voi ruga pentru voi.


Lupta cu ispita

iulie 30, 2008

Ispita nu e păcat. Dar ispita poartă în virtual păcatul şi moartea.

Adam nu era cum suntem noi azi, la început. Nici nu avea cum să vadă răul… Era ceva total străin de el. Vedea şarpele, da, doar el îi dăduse nume. Pe acest animal l-a ales răul pentru a se revela şi a-şi face simţită prezenţa. Poate şi fiindcă era purtător de otravă. Ce altceva se poate identifica cu răul mai profund decât otrava distrugerii şi a morţii? Răul se făcuse atunci, înainte de Cain. De atunci „dorinţa lui se ţine după tine”. Aceasta este ispita: dorinţa de a te simţi bine… prin rău.

Dumnezeu numeşte ascultarea de o astfel de dorinţă, „păcat”. Aşa că putem şti ce este, de unde vine şi cum se manifestă păcatul. Gândirea nu este păcat, dar rezultatul ei poate fi. De ce? Intervine subiectivitatea. Adică altceva decât ai fost creat. Păcat este orice intră în contradicţie cu acea condiţie umană perfectă, creată de Dumnezeu. În dosul lui e cineva care face ca gândurile omului să pornească de la realitate, dar să ajungă la împlinire cu totul altundeva decât normal.

Vestea cea bună este că orice ispită poate fi depăşită prin puterea omului. Cum se face asta?

Orice ispită e însoţită atât de potenţiala cădere cât şi de potenţiala izbândă. Numai voinţa noastră face diferenţa. Vrei să fii biruitor în lupta cu păcatul, care e boldul morţii? Atunci învaţă să lupţi cu ispita!


Îngerul… fragment 11

iulie 29, 2008

Dar n-ai cum să vezi, căci te întorci grăbit pe călcâie să-ţi umpli iar umbra ca pe un sac uriaş cu deşeurile propriei menajere, moartea, cu jucării stricate, lucruri care nu îţi mai vin, foi rupte, ochi duşi, multe cioburi, secunde scuipate în obrajii oglinzii… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Dar te răsuceşti pe călcâie şi nu apuci să mai vezi lacrima Sa nesfârşită, sângele-I drept, reciclând totul în natură.

Ceruri noi şi un pământ nou într-un univers în sfârşit salvat, un adevărat circuit al mântuirii în natură, cu oamenii drepţi şi nerăsuciţi pe călcâie, fără umbre, doar, în lucirea zorilor veşnici, cu inima crucii proiectată pe ei… Dumnezeu te aşteaptă acolo mereu.

Drept, nesfârşit şi bun şi cu privirea la inimă. Sentimentele Lui poartă cuie, te poartă chiar şi pe tine… „Cine sunt eu?” Un cui, eşti un cui care încă atârnă aproape topit, aproape curgând, legănare şi iar legănare, pe amândouă călcâiele.

Căci numai credinţa mai poate şti ce va mai fi. Când se va fi? Numai zăbrelele zorelelor îndrăgostirii… „Nu m-am iubit decât pe mine!” Simptomatic. Dus-întors de pământ şi de umbră. Instrucţia la cataramă a îndoielii în poligonul durerii… Pacienţi cu memoria scoasă. Bătaia la cataramă a şfichiului nesiguranţei pe spinarea nebunui… Poţi să te întorci cât vrei, domnule doctor. O dată şi încă o dată şi încă o dată… Aşa! Acum stai!


Să facem om!

iulie 29, 2008

Întotdeauna adevărurile mari sunt făcute din adevăruri mai mici. Hristos a murit pentru noi, dar fiecare dintre noi purtam imensa vină a păcatelor noastre. Iar „noi” însemnăm miliarde şi miliarde, însemnăm o istorie…

Există crucea Sa ca o cheie de boltă a universului, dar există câte o cruce de asumat pentru fiecare dintre aceşti „noi”.

Şi există o Iubire ce nu poate fi descrisă, dar dincolo de ea este câte o iertare pe măsura fiecărui om. Există o mântuire individuală şi cu neputinţă de stricat ce ne va aduna în acea de neînchipuit glorificare care ne va face consoarta lui Hristos în veşnicie.

Existăm în efemer eu şi tu şi tu şi tu, pentru că în infinit S-a auzit un glas: să facem om!


Îngerul… fragment 10

iulie 28, 2008

Se mai dă un timp de gândire. Aici, duminica, numai Dumnezeu lucrează. O parte a zilei gândeşte cealaltă parte, o întoarce pe toate părţile. Timp amânat. Clopote se sparg între uşile trântite ale secundelor. Astăzi va trebui să-mi silabisesc umbletul, chipul, sufletul. Întrevăd linişte întoarsă din lăuntru spre afară. Sau invers. Totul bâjbâie. Distanţa dintre paşii arari se scurge greu în pământ. Timp de gândire…

Ore minate, periculoase zone de nelinişte pentru cei mai mulţi. Nu mai bâjbâie aţintirea ochilor în gol: loveşte în plin, cu siguranţă, fără îndurare. Apoi juguri mute încolăcesc gâtul şi umerii, ca o pasăre glonţul rătăcitor.Nici nu mai ştii ce să crezi şi către cine să-ţi îndrepţi inima. Către pasăre? Către glonţ?

Şi picură cerul fierbinte peste făina suferinţelor noastre de toate zilele, de azi mai mult decât de celelalte. Pe coama luminii a alunecat o gâscă de neputinţă, sâsâind.

Faţă în faţă, noi cu noi, ca o schelălăială de frici lângă o duminică dezamorsată, zice asistentul, cu maţele scoase, zice asistentul, gata să explodăm lângă ea, să o aruncăm în aer… Deziluzii de promenadă, un ceai cald pentru fulgul de nea (sau pentru cel de a), o fe-me-ie farină, zice asistentul, mitraliindu-se cu duminici. Să nu-l ascult. Dar mi-a plăcut chestia cu fulgul de a sau de ne a.

Tu, Doamne, strigi cu voce tare acea realitate de la capătul omului cu trâmbiţa unui văzduh separat. Tu şi numai Tu ştii cântarea condorului, forfota luminii în atomul inert, pasul meu pe holul tribunalului propriei conştiinţe. De aceea arunc ziarul cu ultimele ştiri despre dezastre, ucideri, mormane de frondă umană împotriva iubirii… De aceea… Mai bine să mă biciuiască îngerii cu şfichiul aripilor lor şi să mă ierte… Fiindcă parabola cu bunul samaritean am înţeles-o târziu, cu mâna pe declanşatorul scaunului electric al realităţii.


Dumnezeu Se pregăteşte să-ţi facă baie!

iulie 28, 2008

O altă zi. O alternativă la nefiire. De ce unii o trăiesc ca şi când n-ar fi?

Ce-am de gând să fac astăzi? îmi întreb existenţa. Păi întâi fac un duş. OK. Curăţenia e importantă. Dar numai pe dinafară? Hi! Cum să mă spăl pe dinăuntru? Ce fel de săpun îmi trebuie? De unde să-l iau? Cu ce?

Romani 3:24: „Şi sunt(eţi) socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” Hopa! Deci aşa se cheamă spălarea asta pe dinăuntru: neprihănire. Şi nici nu e nevoie, decât să îngenunchiezi ca atunci când îşi spală mama puiul pe cap deasupra vasului cu apă. În cazul nostru mama este Dumnezeu.

Începem o altă zi. O alternativă la nefiire. Dar numai alternativă. Zilele nu sunt obligatorii… Unii şi le trăiesc ca pe nişte carantine permanente din care şi în care nu intră şi nu iese nimic, nici măcar ei, de frica morţii dimprejur. Sau de ruşinea murdăriei… Hei, zilele trebuie trăite. Dar trebuie începute pe genunchi: Dumnezeu Se pregăteşte să-ţi facă baie!


Îngerul… fragment 9

iulie 26, 2008

Să mai adăst şi pagina asta până termin lumea de spus, pagina asta şi celelalte, să mai prind măcar o silabă din ea în plasa cuvintelor. Ce diferenţă e între a vrea şi a face, între voinţă şi înfăptuire? Un tremur ca un tren în viteză pe şine nedrepte, o barză murind pe cerul subţire cu o broască încă vie în cioc, căderea ei admirându-mi cuvintele…

Scărpinându-le, dau de sângele lor, ale cuvintelor, şi observ că nimeni nu moare din asta, tot ce trebuie făcut este să ţii bine eprubeta sufletului sterilă, să curgă în ea sângele luminos şi curat, apoi degeaba fugi de mântuire ca o albină de fum… Vine mereu pasul care pluteşte pe mare, pe berze, pe cuvinte, scuipatul amestecat cu humă care te vindecă de orbire, orhideea buretelui îmbibat cu veninul şi fierea, vine cu totul dragostea Ta ca să adaste cu mine pe pagina asta şi pe celelalte. Până termin lumea de spus, până mai prind măcar o albină în plasa cuvintelor, până mai închid, ca pe o floare, pagina asta între filele unei vieţi…

Aţi putea zice că am ceva cu realul, cu lumea, cu dumneavoastră personal, iar eu aş putea să vă rog să mă iertaţi sau nu. Oricum, afară e cald, e cald de-ţi intră în ochi. Nu se mai sinucid în oglindă imaginile, nu mai nimeresc nici cuvintele pe obiecte… Fâşâie trist niscai spice în câmp. Undeva tot veţi plânge. Cândva. Tot veţi plânge iertându-mă, realul, lumea, dumneavoastră personal, coliba din care inima încă păzeşte tarlaua cu pepenii cei ai iubirii sau ceva spice în câmp, Dar veni-va secerişul ca un taifun în curând şi nu va mai rămâne nimic din toate acestea. Numai iubirea scrisă pe frunte, tainic, trainic, definitiv.

Şi nu e obligatoriu să vă placă scrisul meu, poate este prea tremurat şi poate prea frige, dar despre ce scriu… nu aveţi a alege. Ori aruncaţi totul şi o luaţi de la capăt, ori faceţi cum credeţi că-i bine: scobiţi-vă-n nas, tăiaţi-vă unghiile, părul, tăiaţi-vă drumul, faceţi amor, fluieraţi, mai treceţi cu plugul peste memorie, că doar nu despre noi este vorba… Nu suntem noi cuiul de boltă al universului, buricul pământului, croiala, crochiul acestor cuvinte. Şi societatea merge, merge şi merge cu tine, cu mine, fără tine, fără mine… Acestea poate nici cuvinte nu sunt, poate doar o sângerare, o hemoragie involuntară care-ar putea face să-mi fie rostirea fatală… Poate că nici nu sunt eu acela care le scriu. Poate şi de aceea nu e obligatoriu să vă placă, sau poate tocmai de aceea e obligatoriu. Oricum, încercaţi să ronţăiţi măcar un colţ… măcar colţul care vă doare!


Ce, eu am stat la şuetă cu Dumnezeu?

iulie 26, 2008

De ce sunt aşa sigur? Ce, eu am stat la şuetă cu Dumnezeu? Nu trec şi eu prin bucurii, ca toată lumea? Ca să nu mai zic de dureri… Nu, nu singur, sigur. Sigur pe Prezenţa Sa în viaţa mea. Sigur de palma Sa în care adorm şi în care mă trezesc. Sigur de împlinirea promisiunilor Sale scrise negru pe alb în Scripturi. De ce…?

Fiindcă am ales să-L cred pe Cuvânt. Fiindcă am ales să pun capăt fugii. Fiindcă am ştiut să obosesc de mine la vreme. Şi fiindcă dincolo de orice oboseală este El, aşternând un loc de odhnă. „Eu mă duc să vă pregătesc un loc…”, aşa mi-a spus.

Cad, cad şi mă ridic. E tot acolo, aşteptându-mă. Bat din palme, victorios. El bate odată cu mine. Tot El ne învaţă:

Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune. Ajutaţi pe sfinţi, când Sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi. Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc: binecuvântaţi şi nu blestemaţi. Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng. Aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi. Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor. Dacă este cu putinţă, întrucît atîrnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. (Romani 12:12-18 )


Îngerul… fragment 8

iulie 25, 2008

Desigur, şopteşte ironic personajul, dă-mi batista să-mi şterg lacrimile din colţul rimei! Mai ai de întins vorbe, de înfipt plumbi de bici în spinarea iubirii, măi, domnule om! Adică eu. Apoi cheamă şi-mi judecă umbra, odată cu o lebădă ce-şi leapădă laptele în clipele chipeşe.

Dar Tu mă iei aşa, pironit în sentinţă ca-ntr-o oglindă, şi mă reciţi psalmodiat. Atunci mă văd aşa cum sunt, ghem fără scop, între umbră şi literă. Lumea toată sclipeşte din lebede.Nu vreau să fug, nici n-aş putea. Numai Tu mă poţi desface din umbră, numai Tu poţi să-mi dai libertatea din literă. Şi tot ce e mai frumos într-o lebădă – laptele-ou, mă-nlănţuie-n scâncetul singurei tandre naşteri din nou.

Pot să-ţi mai scriu? N-au sclipit pereţii de mine şi supa copiilor n-a făcut valuri mici? Nici n-a strigat cineva cu glas tare „Unde e?” şi tu ai răspuns „Cine?”…? Să ştii că da.

Cei mai multi au pierit numai pe dinafară. Societatea e mutilată de urmele lor. Suciţi în găuri de glonţ ca în somn, în sângerânde răni de pumnal, ei sunt ventrilocii pieţelor publice, ai veceurilor publice, magnaţii cărnii de traficat, ai cartierelor de închiriat… Şi-mi alunecă scrisul între două perechi de înţelegere, de nu mai ştiu din care parte venea liniştea.


Smerenia, ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni

iulie 25, 2008

După nopţi dormite mai mult sau mai puţin, pierdute mai mult sau mai puţin, vine ziua cu demonii ei, dar şi cu credinţa ei, cu luptele ei, cu bucurii şi amărăciuni neaşteptate…

Aseară cineva îmi spunea că a renunţat să mai lupte, că a făcut tot ce a putut şi degeaba, Dumnezeu a rămas orb şi surd la rugile înălţate… Că nu mai are putere decât să stea între două lumi, atras/ă de amândouă deopotrivă, dar şi respingându-le, cu mare dezamăgire.

Mi-am recunoscut trăiri din vremuri amare, mi-am amintit de „flendura bătută de toate vânturile”, care eram. De descompunerea inceată a speranţei, ca a unui cadavru uitat pe câmpul de luptă.

Aseară am încercat să încurajez persoana respectivă… Mi se făcuse milă. Până mi-a vorbit despre cauza stării: orgoliul personal. Un mare orgoliu personal. Atunci m-am oprit. Smerenia ori o afli singur, ori nu te învaţă nimeni.


Îngerul… fragment 7

iulie 24, 2008

O potcoavă. O potcoavă găsită şi aruncată peste umăr a strivit în cădere o floare, a spart un porţelan de preţ, şi-a făcut loc la întâmplare în lumea obiectelor. Şi acum îi răsună în aer inconştienţa, râsul ruginit cu traiectoria agăţată în gravitaţie. Locul ei este şi acum o spargere de linişte, de floare, de porţelan…

Până când, Doamne, va ronţăi Arhimede seminţe şi le va scuipa cojile în oglindă, măsurând imaginea aceea hidoasă, dislocuindă? Oare când va fi oglinda dislocuită şi ea? Oare cănd va dislocui pe altcineva egal cu mine, fiinţa mea?

Mai trecut-a un nor peste cuibul de ciori, o spuzeală pe gură, un oftat în pudori de stejar ce-şi arată iernii reci goliciunea… Nu-şi mai ştiu seva dulce, şi-au uitat rugăciunea… Ca şi oamenii tremură, ca şi ei îşi regretă primăverile calde, parcă trase c-o cretă pe un nor, peste cuibul de ciori, de-un copil… Doamne, ia-mi din decembrie şi mai dă-mi un april!

Acum văd. Mâna ta şi-a sprijinit arătătorul pe o rază şi o îndoaie uşor. Aş vrea să te bucuri. Când privesc ce-mi arăţi, privirea mea se îndoaie şi ea. Clipocesc de veşti coridoarele inimii: vom cerceta sentimentele cele vechi. Podurile memoriei n-au mai fost curăţate de mult. „Faci tu asta?” mă întrebi, de parcă ar fi vorba de dat cu mătura, iar tu trebuie să mergi altundeva. Uşa scârţâie în balamalele ei, zgomotul a închegat umbrele din colţuri în jurul mâinilor mele. „Da!”, răspund.


Filozofia cozii de topor

iulie 24, 2008

Îi vezi mergând pe stradă mai liniştiţi sau mai agitaţi, cum le e firea, intrând şi ieşind în şi din, alintaţi din cap până-n picioare de ei înşişi, oamenii zilelor noastre.

Când nu le convine ceva dau vina pe situaţia politică, pe şef, pe alţii… De parcă nu-şi gestionează singuri situaţiile. De parcă viaţa lor nu e a lor… Preşedintele ţării, guvernul, primul ministru, directorul, nevasta, copiii… Fiecare e coada de topor a celuilalt, a aceluia care îi taie zilnic pofta de viaţă.

Îmi aduc aminte ce spune apostolul Pavel la Coloseni 3:13: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.”

Ce lipsă de simţ ecologic! Până când vom defrişa pădurile iubirii ca să ne facem cozi de topor?


În calme-nvăluiri

iulie 23, 2008

În calme-nvăluiri de timp, purtat
Pe umeri parcă de arhangheli trec.
Ieşit din încleştări ca din înec
În închinare nouă mă prefac.

Nu bate vânt, da-s aplecat deja.
În suferinţa Ta am înţeles
Că e-n durere un şăgalnic sens
Cum este-n toiul cerului o stea.

Un preţ aveam şi-o plată s-a cerut,
Şi-n aer am fost scris cu ciob suflat
Cu aurul din Nume de-mpărat…
Dar în adâncul meu… tot ciob de lut!

Atâta doar: când calde-nvăluiri
Răstoarnă-n frunza minţii clorofila,
Iar gândurile-şi obosesc şenila
De-atât şoptitele mărturisiri,

Mă torn şi eu cum ai Turnat atunci
În cupa vin ales pentru o cină,
Şi în noptarea morţii o lumină
Şi mieii de iubiri în leii prunci.


Ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?

iulie 23, 2008

Mi-a plăcut o povestioară plină de tâlc, primită recent pe email:

„Un călător apropiindu-se de o mare cetate întrebă pe un bătrân care era aşezat la marginea drumului: „Cum sunt oamenii din cetatea aceasta?” „Dar cum erau în cetatea din care provii?” întrebă bătrânul. „Oamenii de acolo erau oribili!” răspunse călătorul. „Erau răi, nedemni de încredere, detestabili în toate privinţele.” „Ah, răspunse bătrânul, şi pe oamenii din cetatea din faţă o să-i găseşti la fel.”

Abia se îndepărtă primul călător de bătrân când un altul se apropie ca să întrebe despre oamenii din cetatea din faţă. Din nou întrebă bătrânul despre oamenii din cetatea din care provenea călătorul. „Ei erau oameni buni: cinstiţi, harnici şi extrem de generoşi” spuse al doilea călător. „Mi-a părut rău că trebuie să plec.” Bătrânul răspunse: „Exact aşa vei descoperi că sunt şi oamenii de aici!”

Cineva îmi spunea că toată viaţa i-a fost o luptă cu răutatea oamenilor… Că a trebuit să trăiască permanent într-o dureroasă defensivă, pentru a supravieţui… Cum va înţelege şi mai ales cum va primi un astfel de om frumoasa promisiune divină din Psalmul 37:5 – „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra…”?

Eram acuzat că dau bir cu fugiţii de la realitate. Dar ce e mai real, stânca de sub picioare, sau răutatea din mintea altora?


PPP 6

iulie 22, 2008

Mesaj ClaS din data de 22 ianuarie 2002

1.De-i vorba sfasiata in ritm de inchizitii
2 Si ranile mai tac din cand in cand,
3 In sali de bal din mute propozitii
4 De friguri tremura un rest de gand.

1 Cand rugile pe spini au picurat
2 Vad ape surazande printre ore
3 Si de atata aer descheiat
4 Aud cantari crescand in mandragore

1 Eu îţi răspund pentru a câta oară:
2 Lumina nu-Ti mai moare niciodata…
3 Un sarpe de-ntrebare isi strecoara
4 O umbra peste carnuri vanturata.

1 Cand firele de iarba-s balada de cuvinte
2 Fierbinte-i painea si obrajii-s calzi.
3 Zbatut adanc de inima-Ti fierbinte,
4 Respira sanul linistea din brazi.

1 …Mario
>2.. Georgiana
>3.. Ionatan
>4. Catalin


Dacă eram fete, eram buni de dulceaţă!

iulie 22, 2008

Un prieten îmi spune că nu suntem „afini”. Că adică suntem deosebiţi în ce priveşte anumite afinităţi, cred eu că a vrut să spună. Sincer, până acum nu am mai întâlnit cuvântul, cu sensul ăsta. Cred că A.Dama ne-ar fi de folos aici, ea e şefa cu sensurile cuvintelor. În dicţionar am găsit cuvântul, dar nu şi sensul ăsta legat de afinităţi… Acolo spune ceva despre „rude prin alianţă”. Afină=rudă.

După părerea mea, dacă într-adevăr nu există, prietenul meu merită felicitat: cuvântul sună bine cu sensul pe care cred eu că l-a intenţionat. Şi fiindca e si poet, indraznesc sa-l felicit pentru o faină licenţă poetică.

Dar cuvântul „afin” denumeşte şi o plantă. Un arbust de la munte din ale cărui fructe se prepară băutură (afinată) şi dulceaţă. Aşa că m-am gândit că este bine că nu suntem afini, că dacă eram fete (afine), eram buni de dulceaţă!


Trecerea prin icoană (fragment 08)

iulie 21, 2008

***
că i-am spus mă sufletul meu de ce faci ochii ăia mari
când mă vezi el cotrobăia ceva la răsărit
căuta un drum sufletul e cercetaşul aprig
în toate războaiele el e întâi uneori îl las la vatră să are uneori
dezertează e un obicei prost
când nu i s-a dat raţia de încredere
gamela cu speranţă i s-a spart mă sufletul meu
doare tare singurătatea dar e prea îngust pe aici

e prea îngust prin viaţă de-aia dai pe de lături ca inundaţia
nu ai vreme de stat trebuie să mergi înainte trebuie să
pregăteşti venirea mea nu-i aşa trebuie să iubeşti
da da trebuie să iubeşti de aia ai luat grenada aia de inimă
şi arunci cu ea în Dumnezeu

***
am dat întunericul deoparte şi am tras mai aproape
bătaia de pleoapă a dimineţii carul scârţâind malul cu fragi
mă întrebau toţi de unde am atâta pantă domoală
eu decojeam alene o ramură de salcâm să văd seva
pe întuneric nu vedeam pulsul ei

când a rămas doar un gând al înaltului salcâm
am aflat că bate vântul în coama lui şi ziua şi noaptea
şi pe întuneric şi pe lumină am aflat că nu-l doare niciodată
că bate vântul îî scutura florile cu gust amărui
eu le mestecam să învăţ seva cum străluceşte
de atâta albină

***
aduceau de la puţ apă femeile satului
zburau speriaţi de întindere pitpalacii
în colţul plopului era fluviul împăturind
aerul şi dându-l deoparte

nimeni nu vorbea despre soare
el tăcea şi făcea cald în pâini miezul grâului
o fetişcană a clipit din pistrui şi s-a dus
cu cobiliţa pe umeri până în vis

numai cine spune pe înţelesul aripii vântul
ştie câte ceva despre iubire
şi pe înţelesul sângelui crucea

***
era gata să plâng când ai strălucit tot
aşa deodată şi am uitat din toată inima că eram
nădejdea îşi sumeteca mânecile şi cocea pâini
credinţa deretica zâmbitoare mai era dragostea
care făcea câte ceva cu mine de nu ştiam
cum am uitat deznădejdea de până mai ieri

voiam să dau un nume priveliştii cu îngenunchieri
nu e necesar mi-ai spus priveşte înainte şi tot
înţelesul îl aşterni ca pe alei stropi stingheri
dintr-o ploaie cu zori
vino să bem încă un înger încă un zbor vino să ştim


Prietenii cu rimă 2

iulie 21, 2008

Rodicăi Bogdan

Suie-te, aripă!

Ca şi când văile au glăsuit „suie-te, aripă!”,
Aşa alintai catedrele sentimentelor.
Şi o poveste jucăuşă a nu observa lacrima se făcea,
Când exploda picătura de ploaie pe geam.

Am întinerit, spunea şi macul memoriei,
Am ani mai puţini decât bojdeuca din deal,
Mereu mai puţini…
Orice-ar fi, tot voi albi de tăcerea ascunsă
De opiul privirii nevolnice a indiferenţei.


Nu convingerea mea despre mersul trenurilor aduce trenul în gară…

iulie 21, 2008

Cu ce gând aş putea începe ziua de azi, ca să mă pot bucura de ea câte 60 de minute în fiecare oră, timp de cel puţin 24 de ore? Hi! veţi spune. Ăsta nu e zdravăn. Are mai multe ore într-o zi, decât are ziua însăşi. Mă gândeam că la Dumnezeu „o mie de ani sunt ca o zi, iar o zi ca o mie de ani”. Iar eu vreau să fac voia Lui.

Nu ar trebui să fie greu, când Hristos locuieşte în mine. Îmi pun tricoul, îmi spăl faţa, deschid fereatra, îmi pregătesc micul dejun (sau nu, astăzi postesc). Apoi mă aşez la calculator. Unul ca mine nu are multe opţiuni: Hristos din mine e cam legat de glie.

Dar uneori mă gândesc la cât de relativă mi se pare voia Lui… Atunci când valorile noastre de o viaţă sunt violentate, când pur şi simplu ne sperie, când se proclamă Domn al Sabatelor inimii şi minţii noastre închistate, formate în vremi, generaţie după generaţie, an după an, clipă de clipă… Când clişee dragi ne sunt puff! spulberate, şi nu mai avem echilibrul şi tăria stâncii convingerilor noastre…

Am înţeles: nu convingerea mea contează, ci El! Nu în convingerea mea trebuie să mă încred, ci în El. Nu convingerea mea despre mersul trenurilor aduce trenul în gară…


Îngerul… fragment 6

iulie 20, 2008

Trag la intrare, scrâşnind, autoturisme. Eu urmăresc ochii plini de nădejdi care ornează canaturi cu vopseaua căzută. Când este spre seară, ocolişul luminii, mai adânc şi mai singur, desenează altfel. După ce vor pleca, voi avea mai mult timp să-ţi povestesc. El s-a sprijinit de perete şi tace. „Ce de oameni bolnavi” îmi vine să zic. Jos în curte se adună maşinile.” Uite ce de ochi acolo, la geamul ăla de la etajul patru… Ca gămăliile stinse ale unor chibrituri.” „Aşteaptă contravizita.” zice el.

O ţară de răni peste care a crescut poporul de răni. Printre fabrici şi uzine, proletarii şi seniorii lipsei de credinţă, printre crematorii, terenuri de fotbal, poligoane de tragere de timp când încoace, când încolo… Peste propriul trup trupele de jandarmi personali percheziţionându-ne lenea, vanitatea, ura, creşterea criminalităţii în minţile noastre, în ochi, în viscere…

O ţară de răni, o eră pe ducă: păduchii ca nişte minuscule gonguri crescând în priviri, sărind ca din arcurile unui ceas sfărâmat pe uluirile rănilor înconjurătoare. Aici nu e vorba despre oameni, ci despre răni, ţinea să explice profesorul de inferne. Nu e adevărat că doare pe cineva rănile care sunteţi, minţea cu neruşinare profesorul de inferne.

Se întorc mirosind a cafele şi spirt, grăbiţi şi trişti, cu halatele fluturând peste tot. Iau pulsul, temperatura, măsurile care se impun… În urma lor umbre obosite dau să se agaţe de câte ceva. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat. Domnule doctor, priveşte! Întoarce-te şi priveşte. O dată şi încă o dată şi încă o dată. Dumnezeu te aşteaptă mereu, drept, nesfârşit… Şi tot ce-I arunci la picioare ia forma crucii. Forma fixă a lacrimei cursă înspre temeliile lumii. În flaconul cu ser pluteşte un paianjen decapitat.