Psalmul de sub perfuzor 3

iunie 21, 2008

Începusem la un moment dat o serie de impresii pe care le-am recitit şi am rămas la convingerea că se cade să scriu o carte care să se cheme chiar aşa: „Psalmii de sub perfuzor”. Voi încerca să merg înainte şi cu asta (deja mai am vreo patru aproape gata), cu intenţia să vă prezint câte ceva din ea, pe măsură ce o scriu…

Psalmul de sub perfuzor 3

Nu se poate măsura fiecare anvergură, mai ales că ţii închise ferestrele. De fiecare dată când te rogi, afară cade un înger cu plutirea spre tine, de-ţi vine să plângi. Încet-încet, panta serii plină e de proorocii şi tare ai vrea să răsari.

Încolo, mai scrii o pagină cât un sentiment, de se miră albastrul cerului. Dacă nu ar fi istoria ceva care se repetă, n-ai nesocoti clipa. Ai scrie numai când sună ceasul. Îngerul acela şi-a lipit faţa de geam, iar tu crezi că în zori eşti mai vesel.

Poţi asculta zidul sălii de concerte a greierilor, dacă eşti mai atent. Nu, în seara asta nu vei sări peste el. În lumina şubredă, neonul îşi sucombă feliile de spital, de parcă ar şchiopăta.

Asta e, cui să te plângi? Dar o întrebare mai încape: „De ce ai lăsat; Doamne, diagnosticele? Că ne sperie uneori de parcă n-ai şti.”

Şi încerci tu însuţi să fii răspunsul şi să mănânci. Cel mai greu e să mesteci pocăinţa adevărată. Şi smerenia, şi speranţa… Cel mai greu e să înghiţi.


Doamne, dă-mă la maxim!

iunie 21, 2008

Cineva m-a rugat să-i împrumut wave playerul. Vrea să înregistreze pe cei dragi, să le reţină vocile. I l-am dat cu plăcere.

Dar nu m-am putut opri să nu gândesc că Dumnezeu face la fel… Îi suntem dragi şi ne înregistrează. Îi place Lui să ne asculte. Pe unii ne dă la maxim de-I ţiuie urechile.  Doamne, dă-mă la maxim!

Şi gândind aşa am notat o impresie. Când îmi voi recăpăta wave playerul o voi şi înregistra:

Văgăuna

Când peşteri ‘şi-ascund văgăunele lor
De raza marelui soare,
Eu sunt în adâncu-le văgăuna ce mor,
Eu sunt văgăuna ce doare…

În umbra  mea muşchi şi lichene răsar
Şi muschi şi lichene s-or frânge.
Îmi caut ecoul şi-aud tot mai rar
Al zilei răsunet cum plânge…

Mă rup vietăţi în amare felii
De mut orizont şi de teamă…
Şi nu ştiu de-s moarte, sau dacă sunt vii
Numirile care mă cheamă.

În tot ascunzişul eu nu-s decât om
Cu largă cădere să-ntr-una,
Cum peştera-şi poartă deasupra un pom,
Da-şi duce-n adânc văgăuna.

Aştept o lucire de inima Ta,
Lumină hristoasă şi sâmbure,
Cum sâmbură grâul sub palme de nea,
Ori teiul sub vară să crângure…