Dumnezeu şi nevoile Lui

Mi se pare deplasat titlul acesta. Vouă nu? Vouă, cei pentru care, ca şi pentru mine, în suportul tuturor judecăţilor privitoare la credinţă nu uităm să punem Sfintele Scripturi. Învăţăm multe lucruri bune şi adevărate din experienţă. Dar sunt ele bune şi adevărate în mod absolut? Nu le raportăm, ca să le catalogăm aşa, la ceva anume? Ceva ce ţine tot de experienţă. Ei bine, eu am ales Sfânta Scriptură, Biblia, ca reper, ca o reală Constituţie a ţării în care vreau să trăiesc. Şi nu ca unii din legiuitorii ţărilor lumii noastre, care dau legi, ca să le încalce ei înşişi primii.
De aceea sunt supărat (la modul paşnic, desigur) pe unii dintre „credincioşii creştini”. Ei afirmă sus şi tare că respectă şi urmează Scriptura, dar unii nici măcar n-au citit-o. Nu cunosc Constituţia ţării în care afirmă că trăiesc. Cred că aceştia au o gravă problemă şi că e cazul să caute să verifice care e ţara în care trăiesc.
Noi avem nevoie de Lege, iar Legea are nevoie de noi. Nu cred că trebuie să explic de ce. Eu personal îmi stabilesc legea vieţii mele, ţinând sau neţinând cont de legea fundamentală a ţării în care trăiesc, iar aceasta, la rândul ei, ţine sau nu ţine cont de Legea divină. De ce să ne declarăm „popor creştin”, dacă legea noastră nu respectă întru totul Legea lui Hristos, pe care o putem vedea lămurit doar în Cartea Sfântă? De ce să ne numim „popor român”, dacă nu cunoaştem, deci nu putem respecta, legea fundamentală a ţării noastre? Ni se va aplica exact această lege, în situaţia în care ne numim români şi trăim aici. Dacă ne mai spunem şi creştini… Şi nu se ţine seama de necunoaşterile noastre. Suntem pregătiţi? Da!? Pentru ce?!
Dar dacă vi se pare deplasat titlul capitolului, haideţi să tăiem, ca nişte bisturie ce suntem…
Privim la noi şi vedem o sumedenie de nevoi. Nevoi elementare, ca foamea, setea, somnul şi altele asemenea, nevoi ale fiinţei biologice. Sau nevoia de relaţii, de identitate şi de comunicare. Nevoia de a şti, de a numi… Apoi sunt atâtea şi atâtea „nevoinţe”, lipsuri resimţite numai datorită anumitor standarde pe care ni le impunem singuri, sau pe care ni le cer alţii, şi pe care căutăm cu înfrigurare să le îndepărtăm – lipsurile -, să aducem pace în tot felul de conflicte artificial create. Cine stă în spatele tuturor acestor simulacre de „împlinire de sine”, nu e greu de imaginat. Se năruie vizibil cortina lumii de hohotele lui, când îi reuşesc planurile. Dar să-L lăsăm pe Împăratul nostru să se războiască cu el. Noi să încercăm să descâlcim chica gândurilor noastre. Măcar atât.
Dacă veţi vrea să citiţi cu mine, ar fi mai uşor de înţeles. Nu, Dumnezeu nu are şi nu poate avea nevoile Lui. El a dat Fiului Său nevoile noastre. „El, suferinţa noastră a purtat.” Dar… face El lucruri gratuite? Nu are El un scop? Nu are El un Nume mai presus de orice nume? Un Nume care Se cere rostit, pronunţat? Scris cu literă mare? Dumnezeu e o Persoană, ştim noi din Carte. Are o identitate. Ea Se afirmă. Orice existenţă se afirmă. Nu orice existenţă are o identitate, găinile n-au aşa ceva, dar se afirmă cotcodăcind. Oile nu se ştiu între ele după nume, dar se aud behăind. Atunci cum nu s-ar afirma o persoană?
Afirmarea de Sine a Persoanei Supreme nu poate fi decât Gloria Numelui Său. Lumina e gloria lumânării, până aceasta se stinge. Dumnezeu nu Se stinge niciodată. Gloria Sa apare în creaţia Sa. El a ales să nu tacă, să nu Se ascundă. A ales să-Şi rostească Fiinţa, S-a legitimat pe Sine Însuşi în mijlocul veşniciei Sale. Ce imagine… inimaginabilă!
Scopul lui Dumnezeu este El Însuşi, este Identitatea Sa şi legitimarea Gloriei Sale. „El… suferinţele noastre le-a purtat.” Avea nevoie de ele? Suferinţele noastre sunt nevoile lui Dumnezeu. Puterea lui în slăbiciune se face desăvârşită. El are nevoie de slăbiciunile noastre. Are nevoie de slăbiciunea care sunt eu sau care eşti tu. Desigur, pentru mine şi pentru tine. De aici, gelozia Sa. Iubirea Sa e legătura Sa cu noi. Ne-a creat ca să fim şi ne iartă de păcate, ne mântuieşte, sfârşindu-Şi în mod minunat lucrarea şi fiindu-ne în veşnicia Sa.
Acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat. Dacă nu este iertare, este nevoie de jertfă. Iar Dumnezeu vrea să ierte. Are nevoie de jertfă, nu pentru Sine, ci pentru noi. Hristos a fost om ca şi noi, dar fără păcat. S-a dat pe Sine… „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Adică să O ajungă şi să participe la Gloria Sa. Adică suntem fiindcă El este. Dacă El nu este pentru noi, pierim. Iar El S-a pronunţat. Noi suntem datorită acestei rostiri. Altfel, pierim. Fiindcă Dumnezeu este dragoste. În afara Sa e pierirea.
Nimicul nu există. Neantul nu există. Haosul nu există. Doar pierirea, lipsa veşnică a oricărei nevoi a lui Dumnezeu. Nerostirea de Sine şi neGloria. Iadul nevoii de identitate a fiinţei, al nevoii veşnic neîmplinite după afirmarea existenţei. Lipsa Iubirii.

Cât de neîncăpătoare sunt cuvintele noastre, atunci când le folosim noi! N-aţi vrea să-L lăsăm pe El să le folosească? Dacă da, să ne deschidem minţile şi urechile gândurilor şi ale sentimentelor. Duhul Său Se va instala comod pe sofaua visării noastre, Îşi va deschide flacăra Soarelui Său să facă lumină, ne va mângâia pe dinăuntru şi pe dinafară cu suflarea unei blânde şi subţiri adieri, printr-o fereastră pe care doar El o cunoaşte, şi ne va pune în mână o Carte. Urmăriţi-mă, ne va spune. Haideţi să vă arăt.
Iar odaia va deveni cerul întreg, fiecare cuvânt va străluci cu adâncurile deasupra, iar viaţa din ele va ţine şi de foame, şi de sete, şi de timp, şi de veşnicie, de vom înţelege până la capăt. Ce încăpătoare sunt cuvintele noastre, atunci când le foloseşte Duhul ce le-a dat viaţă!
Oh, de-am înţelege! Dar cuvintele încăpătoare de Duhul, numai mintea lărgită de Duhul le poate pricepe. Degeaba încerc să-L rostesc pe Isus, dacă nu Se rosteşte El. Degeaba-i spui ferestrei despre soare, dacă nu eşti soare, ea nu va străluci. Degeaba scriu eu, dacă nu vine cititorul cu ochii şi mintea să dea viaţă, rostindu-şi-le, cuvintelor mele. Degeaba a murit Hristos, dacă noi nu înviem. Fiindcă acesta-i rostul Lui, de Hristos: să ne regenereze astfel încât lumea să nu mai încerce să trăiască prin ea însăşi.

Uf, ce utopie! vor exclama raţionalii conturilor bancare şi amatorii de câştiguri la loto. Lumea-i cum e, răscoaptă-n jarul istoriei ca un pepene uitat în zăduf, numai noi o mai putem răcori. Fericirea ţi-o faci singur, norocul ţi-l faci singur şi-l ai sau nu-l ai, casa îţi arde dacă te joci cu chibriturile, dacă nu, nu. Iar de trăsnit, n-ai decât să-ţi pui paratrăsnet. Dar nu, refuz să mă alătur unui astfel de om. Am ales să mă doară zilele, nu veşnicia.
Spuneam că Dumnezeu are în Sine nevoia de Sine, de proclamarea identităţii Sale. Voi încerca să vorbesc mai încolo despre asta. Şi cum nu exista altceva sau altcineva în afara Sa, S-a ales pe Sine şi ne-a ales pe noi pentru această laudă a Numelui Său. Ne-a creat pentru asta. El are nevoie de Sine, de Gloria existenţei Sale. Cum să spun, noi suntem ideea lui Dumnezeu despre Sine. Dar asta înseamnă egoism absolut! ar putea replica cineva.
Da, în felul nostru am putea spune şi aşa. Scriptura chiar ne ajută în sensul ăsta explicându-ne că El ne vrea cu gelozie pentru Sine. E ca şi cum m-aş putea gândi la propriile mele gânduri ca fiindu-mi furate de altul şi le-aş vrea înapoi. Cineva a încercat şi încearcă să fure gânduri de la Dumnezeu. Poate sunt chiar eu. Sau tu…?

Nu, contul din bancă e la locul lui. Copilul doarme în camera alăturată, lasă-l. Viaţa nu-ţi este în pericol iminent, deşi ştii că zilele tale vor avea un capăt. Doar veşnicia. Cineva ţi-a furat identitatea veşnică. Tu nu mai eşti gândul lui Dumnezeu. Nu mai eşti o nevoie de-a Lui.
Eu ştiu atât: El îmi spune că mă iubeşte cu o iubire veşnică. Ştiu că acesta e rostul meu. Să fiu al acestei iubiri. Tu faci cum crezi…
Tânjim. Acesta e termenul. Fericirea personală, oricât de săţioasă ar fi, e ca tortul de nuntă. Puterile pe care se sprijină devin istorie odată cu noi. Iar istoria nu depinde de noi. Nu e nevoie să aduc mai ştiu eu ce argumente sofisticate. Pur şi simplu tânjim.
Tânjim când privim în jur, dar mai ales tânjim când privim în sus, de unde ne vine rostul. Chiar dacă nişte raţionali ca noi nu acceptăm a ne construi viaţa pe intuiţii şi sentimente ambigue, pe credinţe, pe ceva ce nu se vede. Ci pe instituţii şi certitudini, pe palpabil şi evidenţe. Şi când mă gândesc că cel mai evident pentru mine sunt eu însumi, despre care nu ştiu mai nimic!
Da, mi-e uşor să-mi identific poziţia, indiferent ce jaloane îmi aleg pentru asta. Dar una e să constat că ciorba scoate aburi şi alta e să mă frig cu ea. Tânjim după evidenţe. Dar ne mulţumim cu aburii. Dacă vrem să ştim cu adevărat calitatea ciorbei, trebuie s-o gustăm. Şi la urma urmei, ciorba nu-i bună decât caldă.