E nevoie de jurnal?

ianuarie 6, 2009

Din colţul meu aproape cuminte, lumina se vede mutând obiecte, fenomene, fiinţe şi fapte. Şi oameni. Mai ales oameni. Iar ei nu pricep de ce văd umbrele zbenguindu-se. Nici măcar nu pot pricepe exact care e umbra lor, nu se deosebesc deloc unele de altele. Apoi, sătui de întrebările lor sau ale altora, nu se mai sinchisesc. Îşi caută mărimile pantofilor cu dimensiuni normale, cunoscute, de călătorit pe drumuri normale, cunoscute. Pe drumuri pe care poţi merge fără să te oboseşti prea mult, căutând să descifrezi ce scrie pe indicatoare. S-au obişnuit şi cu umbra. E un contur neclar ce nu se dezlipeşte. Las-o, nu-ţi mai bate capul cu ea. Oricum, n-o s-o ia singură înainte. De unde vine, ce fel de soare o face să fie, ce lume o ţine şi o hrăneşte, de parcă-s eu şi parcă nu-s, întrebări de om ţicnit.
Am luat în mână o carte. Cine nu a făcut aşa din plictiseală, din curiozitate, din interes sau de nevoie? Era cartea despre soare. Poate că nu vă interesează, dar pe mine m-a interesat. Mă săturasem să-mi car umbra aia ciudată, ca un cadavru mişcător al meu. Am citit şi am recitit, până umbra a început să se albească. Şi să-mi vorbească. Secrete fără sfârşit şi fără început, ca o galerie de valuri ale unui ocean. Pluteam şi nu-mi venea să cred. Şi citeam. Aşa a început totul. Nu mai contam eu, conta umbra. Adică umbra deveneam eu. Aşa se întâmplă când înveţi despre soare.
Na, că te-ai făcut şi cărturar! îmi spuneam. Ştiam şi vedeam foarte bine şi exact cine eram, sau cine fusesem. Numai că nu prea înţelegeam de unde şi cum. Bănuiam că soarele schimbase ceva în legătura mea cu umbra. E greu de spus. Nu fiindcă nu pot explica eu, ci fiindcă nu poţi scăpa de umbră, dacă nu eşti soare. Când am încercat să scriu toate astea, am văzut că mâinile mele nu mai erau necesare, chiar deveniseră un obstacol.
Se obişnuiseră să fie mâini de carne, iar acum trebuia de umbră. Ei, până la urmă o scot eu la capăt! Fiindcă scriam pentru ochi obişnuiţi, omeneşti, de carne. Nu-mi doream să mă citească cineva fără să priceapă. Era prea important. Şi nu prea mai aveam timp. Aveam veşnicie. Acum ştiu, mi-am spus. Voi scrie un jurnal al veşniciei. Şi l-am intitulat „Jurnalul scrierii iubirii”. E ceea ce citeşti tu acum. E o carte despre soare scrisă după o carte despre soare. Despre soarele de fiecare zi şi noapte şi veşnicie. Am scris-o eu pe măsură ce deveneam umbră.
Şi tot mi se pare că n-am răspuns la întrebarea din titlul fragmentului de mai sus. Că, adică, veşnicia ar avea nevoie de un jurnal. Nu are deja cartea despre soare? Păi, unii cred că nu-i clară, că prea lasă umbre… Că lumea de acolo e altfel decât mestecă ei pâinea şi că da, e frumoasă, dar cu literele prea largi. Ca pantofii ăia de te împiedică la mers. Iar mersul lor e unul normal. Nu vreau decât să le spun veşnicia pe numele meu, pe care ei mi l-au pus pe actul de identitate. Cică le-aş aparţine. Nu-i nimic, nu mă supăr. Chiar le-am aparţinut. Am şi fotografie, acolo. Cu desagă. Chestii ştiute: nevastă, copii, părinţi, rude, profesori şi adresa exactă. De la poartă încoace începea umbra. De la fiecare încolo, veşnicia. Nu se vedea în fotografia de pe actul de identitate. Trebuia jurnal. Şi l-am început. Oarecum şi mai ales la voia întâmplării. A întâmplării umbrei. Căci veşnicia o explică cel mai bine. O presupune şi o include. Iar în final o presus-pune…

Spuneam că multă vreme am scris poezie. Credeam cu adevărat că a scrie poezie este singurul mod de a mă regăsi în acea neînţeleasă ţară a nicăieriului şi niciodatei fiinţei. Unii spuneau că scriu bine, alţii spuneau că scriu prost, sau nu suficient de bine. Eu doar scriam aşa cum eram şi mi se părea extraordinar că ceea ce apărea pe hârtie eram şi nu eram eu. Mereu am avut impresia că scrie altcineva mai bun şi mai frumos şi mai adevărat decât mine. Trebuia doar să mă las în mâna acestui altcineva. Scăpam de o mare responsabilitate aşa, cel puţin înaintea mea. Nu puteam spune nimănui, vă daţi seama… Cine nu ar fi exclamat: „Ăsta e puţin nebun!”, sau nu m-ar fi privit cu ironica îngăduinţă „creştinească”, scoţând o bancnotă mototolită din străfundul buzunarului şi cumpărând o carte de poezii pe care n-o va citi niciodată.
De câtva timp nu mai scriu doar poezii. Am înţeles că voi muri şi că trebuie să mai fac unele lucruri. Îmi voi schimba poziţia în veşnicie, voi ieşi la liman. Voi trăi numai cu umbra. Ce fericire! Să trăiesc numai cu umbra… Adică va trăi ea în locul meu. Puteţi înţelege ce vreţi, pentru mine mai puţin contează. Contează tare pentru voi, aşa cum pentru mine e esenţial ce înţeleg eu, din toate astea. Nu mă sperie cuvintele şi îmi place să le fac să zboare. Să înoate, sau să se târască. De fapt sunt la capătul unor puteri pe care nu le-am preţuit cum se cuvenea, atunci când era timp. La capătul dinspre sfârşit al lor. Sau al timpului. Al timpului meu. Căci timpul unui om este chiar viaţa lui pământească. Şi în acelaşi (încă) timp, sunt la capătul altor puteri, la capătul dinspre început al puterilor veşniciei mele, undeva, la ieşirea din timp.

Şi am ocazia – cine n-ar profita? – să ţin jurnalul acesta. Desigur, cât încă mă mai pot număra pe mine însumi, cât mă mai pot cântări, socoti, rosti în cuvinte trecătoare, pentru o dâră eventuală care ar putea deveni jalon, stindard, pionierat. Vorbe omeneşti… Le-oi da oare de capăt? Singur, sigur nu.
Ar fi timpul, pentru rândurile astea să încerce să iasă din general. Ce vreau să spun, până la urmă, este ceva foarte specific. Ceva despre relaţii şi comunicare, despre condiţia omului, aşa cum am trăit-o eu, şi despre Dumnezeu, aşa cum mi s-a dat a-L pricepe.
Nu vreau să fac autobiografie, nu intenţionez să-mi scriu memoriile. Ar fi ca şi cum mi-aş însuşi ceva ce nu-mi aparţine. Nu. Nici analize docte, spuneam, nu sunt în stare sa fac. Sau pentru docţi… Mă gândesc la bisturiul unui chirurg extraordinar. E bun să deschidă trupuri şi să arate adâncurile lor, dar cel care vede structurile şi legăturile, care e capabil să numească normalul şi boala de acolo, să omoare sau să tămăduiască, e chirurgul. Nu bisturiul merită premiul Nobel, ci chirurgul. Meritele şi gloria îi aparţin.
De aici se cade să pornesc. Şi de aceea. Vă invit alături de mine, în caserola cu bisturie. Nu vreau să plec singur, nici n-aş avea cum. Odată ce aţi luat în mână cartea asta, v-aţi făcut părtaşii aventurii mele. Haideţi să ne unim tăişurile, chirurgul are nevoie de noi!


Acum despleteşte-mă ca pe o salcie în vâltori

ianuarie 6, 2009

acum despleteşte-mă ca pe o salcie în vâltori
şi lasă vântul să-mi pieptene amintirile
până când începe dincolo de mine să curgă timp
din toţi stânjeneii din toată copilăria

acum ciopleşte-mă Doamne pe dinăuntrul aflării
răspunsului la întrebarea care-am rămas
după ce adam a rupt fruzele toamnei să-şi facă şorţ
după ce aburul învăţa pe de rost apa

da totul e altfel decât ca şi cum
iar de la învăţare încoace nu mai am timp
decât să-mi amintesc pomul cu toate crengile lui
încărcate de bine şi rău ca eva de coasta bărbatului