Regula efortului minim

ianuarie 8, 2009

„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.” Romani 1:19

Din totdeauna m-au fascinat aceste cuvinte de la începutul Evangheliei după Ioan. „La început era Cuvântul…”. Priveam sensul lor în modul cel mai pragmatic cu putinţă, aplicându-l strict unei atitudini dogmatice şi unei aplicaţii practice imediate: justificarea unei native înclinaţii literare care acapara şi recompunea o realitate pe care, ori n-o înţelegeam suficient, ori o respingeam, tocmai fiindcă o înţelegeam şi nu-mi convenea. Dar întotdeauna, chiar datorită acestei înclinaţii literare clădită tainic şi adânc pe o, de multe ori, dureroasă intuiţie, ştiam că nu era suficient. Că a privi doar la modul acesta mecanic şi profitabil aplicativ (profitabil în sensul justificării şi afirmării de sine) cuvintele acestea, e ca şi cum aş cerne făina scoasă din grâu şi aş arunca tărâţele, afirmând că ele nu-s grâu…

Da, de cele mai multe ori, mintea funcţionează şi ea după regula efortului minim. E bine asta? E rău? În ce-i priveşte pe alţii, nu ştiu. Pentru mine, paradoxal, efortul minim era acela care-mi asigura originalitatea, felul meu personal de a fi altfel decât ceilalţi, de a mă identifica şi de a mă delimita într-un univers pe care nu-l înţelegeam şi care mă cuprindea şi căuta să mă anihileze.
Regula efortului minim cere fiecăruia să-şi afirme o existenţă sigură, evidentă, clară şi confortabilă în acord deplin cu tot ce există în sine, sau în afara sa. Cred că aşa vieţuia Adam înainte de cădere. O existenţă simplă, plenară şi fără conflicte care să contrarieze vreo regulă sau vreo normă, fericit în pacea inimaginabilă a creaţiei de la început. Să nu înţelegem greşit: efort minim nu înseamnă lene, abandonare, indolenţă. Ci implicare în exact acea direcţie a existenţei pentru care şi numai pentru care aceasta a fost creată. Este mai uşor să împingi o maşină la vale, nu la deal, nu?
Greaţa existenţială, absenţa sensului existenţei umane, argumentată de existenţialişti, nu face decât să mă ajute să înţeleg ce uriaş conflict poate apărea la nivelul omului însuşi, când încearcă să explice o existenţă care mai înainte de orice trebuie trăită ca o existenţă cu sens, şi abia apoi explicată. Pentru că explicaţia existenţei constă în şi este afirmată de sensul ei, înţeles cu adevărat abia după ce e trăită cu sens.
Mulţi oameni recunosc că şi-au „complicat existenţa” atunci când au făcut cutare sau cutare lucru. Adică acel lucru a tulburat nişte ape, a generat un conflict. Noi, românii, vorbim despre „mintea de pe urmă”, atunci când vedem ce bine e să evitam asemenea conflicte (după ce s-au – şi ne-au – consumat).
Regula efortului minim şi a maximei eficienţe guvernează lumea, este implantată în ea ca o matrice de înţelepciune. Simplitatea la care se reduce, în ultimă instanţă, întregul univers creat, de la existenţa luminii, până la chimic, fizic sau biologic, psihologic sau social, atunci când postulăm existenţa unui Creator înţelept, nu face decât să ne confirme afirmaţiile.
Dar nu numai atât: frumuseţea şi grandoarea imposibil de reprodus, din fiinţa simplă ne uluiesc. Sălbăticia unei păduri, liniştea unui lac ascuns în umbră de sălcii, plutirea lebedei pe apa lui, proiectarea în cer a piscurilor albe ale muntelui şi măreţia lui detaşată în depărtări, picajul însângerat al soarelui la apus, sau inocentul ţârâit al unui greiere la căpătâiul unui visător ce s-a făcut în noapte una cu stelele, ne încarcă de o nostalgie inexplicabilă după ceva aproape ştiut, dar mereu ascuns şi de neatins, par a purta un mesaj clar pentru inima care nu şi-a pierdut de tot sensibilitatea: „Sunt aici! Aici, în adâncul simplităţii şi măreţiei ei. Sunt frumuseţea din ea. Sunt cel mai simplu lucru posibil! Sunt Dumnezeu!”

„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” îi spune Domnul lui Avraam în Geneza 18:14.
Pentru unii dintre noi, cel mai greu lucru este să fie ei înşişi şi să fie de acord cu ei înşişi. „Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.” a spus Domnul Isus în Matei 5:37. Adică: voi sunteţi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Potriviţi-vă Lui, nu chipului acestei lumi corupte. (Romani 12:2) N-ar fi extraordinar? Ce fel de lume ar fi aceea în care ar funcţiona acest principiu? Să nu mai existe politicieni mincinoşi (dar ar mai exista politica?), să nu mai existe înşelăciune… Domnul Isus explică: „Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui ce l-a trimis, acela este adevărat, şi în el nu este strâmbătate.” Ioan 7:18, iar la Ioan 8:44, adresându-Se celor care nu voiau să-L asculte, spune: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.”
Nu e devenit inacceptabilă starea lumii de azi, până şi celor care resping Adevărul? Se tot plâng oamenii de guvernele lor, de bărbaţii, femeile sau copiii lor, de şefii sau de subalternii lor… De păstorii lor, de soţiile sau de soţii lor… Se feresc de ceilalţi, ca să nu fie contrazişi în „adevărul” lor. Se feresc şi de ei înşişi, aruncându-şi în subconştient murdăriile, să nu şi le mai vadă. Dar acest „adevăr” personal… nu merge de multe ori la apă. Şi apar conflictele. Omul devine nemulţumit. Dă vina insatisfacţiilor pe unul sau pe altul. „De ce mi-ai stricat, domnule „adevărul”. „De ce mi-ai luat idolii?”, l-a întrebat Laban pe Iacov. Ţinem cu atâta putere la religiile noastre, la „tradiţie” şi obiceiuri, de parcă ele ne ţin pe noi, şi nu noi pe ele… Nu renunţăm la ele, au devenit „adevăruri” integrante ale vieţii noastre şi suntem gata, nu să murim, ci să omorâm pe celălalt, pentru ele… Asta îmi aduce aminte de o anecdotă. Se povesteşte că, în urma unui naufragiu, s-au regăsit pe o scândură câţiva marinari. Unul era evreu, unul ateu, iar al treilea, creştin. Marea era în continuare înfuriată, iar scândura aceea mică nu-i putea ţine pe toţi. Numai unul ar fi putut spera să scape. „Doamne Isuse, s-a rugat creştinul, credinţa mea în Tine şi dragostea şi jertfa învăţate de la Tine, mă fac să renunţ la această scândură. Ai grijă de tovarăşii mei. Facă-Se voia Ta!”. După care a abandonat fragilul refugiu, pierzându-se în valuri. Impresionaţi, ceilalţi doi s-au privit unul pe altul. Evreul s-a prins mai bine de scândură, apoi a început să se roage: „Doamne al Oştirilor, Tu ştii că Legea Ta e sfântă pentru mine… Scapă-mă din primejdie.” Ateul a aşteptat puţin, dar văzând valurile din ce în mai ameninţătoare, s-a hotărât deodată: „Eu nu am nici un Dumnezeu… Iar convingerile mele mă fac să-l arunc de-aici pe acest om. După care l-a împins în valuri pe tovarăşul lui. Care e adevărul tău?


Încet, devine uitare fulgera ta ocolire

ianuarie 8, 2009

***
încet devine uitare fulgera ta ocolire
de tine însuţi şi de alte realităţi corbitoare
peste cadavrele sentimentelor nevermore
încet manânci licurici şi regurgitezi semafoare
încet încet ca o presupunere

şi îţi faci îndurare şi îţi faci siguranţă
din resturi textile cum ar fi cămaşa lui Hristos