Psalmul de sub perfuzor 33

februarie 27, 2009

Cum să nu Îţi mulţumesc pentru drum, când sunt de ajuns cu inima, ca orice recipient plin cu sentimente? Când oamenii nu ştiu să pornească înspre iubire decât pe jos, cu inima făcută pâlnie, cum să nu Îţi mulţumesc pentru drum?
Ne îndrăgostim, Doamne, de Tine, ca praful cald de amiezile de vară, şi nu există-n toate astea decât drum. Ca un drum spre Emaus, cu Învăţătorul pornit pe epifanii.

Pe alături trece prăpădul morţii cu zalele şi balele lui, pe alături sunt fântâni de necaz şi pierzare, cu turme de ură ce-nbelşugat se adapă, ca o demonică alunecare… Un drum pe aici, neterfelit, e ca un rid pe obrazul lui Dumnezeu, cu mine păşindu-I mereu.  Şi din toată păşirea nu înţeleg decât cum de urma-I mai abitir să mă leg.

Pe alături trec eu psalmodiind o nădejde şi nedesprinzând crucea din cer, ca să pot zbura. Pe alături de tot, ca o ninsoare cu fulgi mari, sub care pământul tresare de umbră…


Psalmul de sub perfuzor 32

februarie 25, 2009

Atât de adânc este fiecare pliu al realităţii, că nu mai întreb de unde vin îngerii, doar mă închin. E ca şi cum aş pune un ochi peste orizont şi altul peste inimă şi aş cânta. Din când în când nemăsor bucuria şi nu îmi mai revin. Din când în când trasez ierbi: de când eram fir, îmi plăcea să ne jucăm de-a vântul.

Dacă ar durea mai puţin, aş crede că se poate ca aurul să se facă iubire. Dar valoarea preţuirii adevărului doare. De aceea infinitul se poartă cu noi cu mănuşi: El este adevărul fără capăt, El doare şi pe El Îl doare cel mai tare. Nimeni nu se poate plimba pe Calea Lactee fără să i se respire tălpile a alb…

Doamne, robul Tău are mâini de mir până acolo că a început să pipăie glezne domneşti, iar Tu Îl sublimi ca pe îngeri. Aşa se face aceluia pe care vrea Împăratul să-l cinstească. Este mântuit, cu tot poporul neputinţelor sale. Aşa se face. Aşa se face şi atât de adânc…


Statistica cenuşii

februarie 23, 2009

“Pe când intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stat departe, şi-au ridicat glasul, şi au zis: „Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi! Când i-a văzut Isus, le-a zis: “Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi. Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţumit. Era Samaritean. Isus a luat cuvântul şi a zis: „Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?” Apoi i-a zis: „Scoală-te şi pleacă: credinţa ta te-a mântuit.”
Erau zece oameni şi toţi aveau o doză serioasă de credinţă. Şi toţi aveau o doză şi mai serioasă de disperare. Rătăcind permanent într-o lume ostilă, stigmatizaţi şi urâţi, simţeau lumina ca pe o baltă murdară. Se fereau de ea. Îi atrăgea dureros, iar durerea era de necontrolat, ca orice durere. Până la urmă, dacă nu-ţi aduci durerea la soare, ea îndobitoceşte şi înnegreşte. Întunecă. Dar ce poţi face cu ea, la soare…? Nu poţi decât să te bălăceşti în el. Ars în întregime, devine cenuşa în care se bălăcea Iov. Şi mai poţi ceva: poţi striga. Aceşti oameni au strigat. Au strigat şi au fost auziţi. Soarele se împarte şi el în cenuşă şi lumină. Ei stăteau în cenuşă şi strigau către lumină. Şi au fost auziţi.
Religiile lumii sunt cenuşa. Locul de unde strigă disperaţii. Şi sunt auziţi. Mai mult: li se răspunde! Şi cenuşa se face iar soare. Dar din zece oameni disperaţi, numai unul se închină şi mulţumeşte. Numai unul e mântuit de disperare. Numai unul mai recunoaşte soarele şi îl preţuieşte cu adevărat.
Experienţa cu Dumnezeu este accesibilă tuturor religiilor. Ele sunt locul de departe, locul strigării permanente, necesar, dar nu suficient. Locul unde durerea şi credinţa şi speranţa sunt amestecate într-un ţipăt care ajunge la cer, iar de acolo vine întotdeauna un răspuns.
Religiile lumii sunt locul de unde se poate auzi răspunsul. „Fă ce îţi cere condiţia în care te afli! Eşti lepros? Trebuie ca aceia cunoscători în boala ta şi cu autoritate în lume să ateste şi să mărturisească despre vindecarea ta. E o regulă clară, tradiţională, prima şi cea mai simplă. Este vorba despre odiseea înţelegerii şi exprimării omeneşti. Necesară, dar insuficientă, această ieşire la rampă, care se cheamă religie…
Numai unul! Din zece, numai unul! Ce a avut el în plus, de a descoperit drumul către mântuire? Către o altă dimensiune a credinţei, care i-a asigurat veşnicia păcii şi biruinţa total împlinită asupra condiţiei cenuşii? El a căutat închinarea. Ceilalţi s-au rătăcit, vindecaţi fiind şi atestaţi ca atare, în căile „pozitive” ale unei lumi cenuşii.
Amintirea întunericului şi experienţa ieşirii din el pot fi foarte interesante, ba chiar de natură să te facă vedetă pentru ceilalţi. Au devenit extrem de interesanţi pentru alţii. Prezentul lor, care era de fapt trecutul, prezentat mereu cu farmec, cu talent, cu înflorituri interesante, trecutul mort, acesta-i prezentul lor.
Nu-i pot condamna, n-am nici un drept. Doar venim din aceeaşi cenuşă… Nu vreau decât să termin ce am de făcut. Vreau să mă închin. Şi să-l slăvesc pe Domnul. Nu sunt eu obiectul slavei, nu pe mine trebuie să mă admire lumea, ci pe El. Vindecarea mea nu e meritul meu. Numai unul…! Ceilalţi nu mai recunosc închinarea adevărată…Dacă e să fie numai unul, atunci vreau să fiu eu acela! Singurul loc unde pot face asta este la picioarele Lui.
Sunt multe religiile lumii. Cenuşa strigării e peste tot. Locul e larg şi drumurile multe. Experienţe supranaturale, din plin. Răspunsul e al lui Dumnezeu, nu poate fi confundat. Îngerul de lumină poartă o pecete clară. Dar sunt din cei cărora cenuşa le-a devenit o a doua natură. O iau cu ei… Ea este reală, au mai rămas leproşi pe lume… Nu a dispărut lepra, numai aia de pe noi… Nevoia de cenuşă e aceeaşi, în dimensiunea aceasta. Uzurparea poziţiei îngerului de lumină s-a petrecut pe neobservate în nouă din zece cazuri. Statistica cenuşii!
Eu vreau să mă închin şi e un singur loc: la picioarele Domnului. Vreau să-L slăvesc pe Dumnezeu pentru ce s-a întâmplat cu mine, şi e o singură poziţie „dreaptă”: „Cu faţa la pământ”. Şi o singură cale: înapoi! Către Sursa luminii.
Locul comun al tuturor religiilor lumii e credinţa. O credinţă confuză, neexperimentată. Apoi vin experienţele care o confirmă. În cenuşă e loc şi pentru scântei. Nu vreau doar să duc lumii nişte scântei, chiar dacă sclipesc şi fură ochii. Eu vreau lumina, m-am săturat de  cenuşă. Scânteile vor redeveni cenuşă, în scurt timp, fără focul sursă. Vreau să rămân lângă foc. O religie e necesară, dar insuficientă. Să lucrăm minunat e necesar, dar nu e suficient… Unde e sursa?
Adun şi împrăştii scântei. Dar vreau să fac asta eliberat de cenuşa vremelniciei, mereu lângă sursa de alimentare. Ceea ce numim „viaţă creştină” este un loc al strigării. Dar este tot cenuşă. Putem străluci ca scânteile în întuneric şi putem auzi răspunsul lui Dumnezeu. Să nu ne amăgim: nu e suficient. Este numai o primă şi confuză legătură cu focul, iar trăirile noastre pot fi scântei de experienţă. Experienţă reală, excepţională, acaparatoare, dar scântei… Eu vreau să ard cu adevărat. Vreau mântuirea!
Numai unul din cei zece leproşi a acces la mântuire, deşi toţi au strigat… Religiile lumii sunt locul de departe. Pot fi experienţe cu Dumnezeu care să nu ducă la mântuire. Există un singur loc de închinare adevărată: la picioarele Domnului Isus. Şi o singură poziţie acceptată: cu faţa la pământ!


Eram trist ca un căpăstru căruia i-a murit măgăruşul

februarie 21, 2009

***
că eram trist ca un căpăstru căruia i-a murit măgăruşul
n-ar fi însemnat nimic în lumea fără căpestre
dacă nu ar fi fost zilele în hamurile lor să alerge
şi dacă nu ar fi un grajd undeva un staul
ca o pricepere de rosturile lumii şi de celălalt
aşa ca o intrare în ierusalim

că eram trist că eram trist că cine ştie
măgăruşul acela putea fi condiţia mântuirii
în lumea purtătorilor de Dumnezeu


Vraja Ta

februarie 17, 2009

Vraja Ta

Pun aer blând şi ani de îndurări
Poruncă între mine şi durere.
E tot ce mi-a rămas din înfruntări,
Când viaţa mea din vraja ei mă cere.

Desprind altoi de pasăre zburând
Deasupra veştejitelor cărări
Şi uit mereu că şi Tu, oarecând,
Călătorit-ai anii zburători.

Când n-am minune, parcă sunt pământ
Des clătinat de grote şi ponoare.
Salvează-mă din nou în legământ,
De câte ori îndepărtarea doare.

Un greu urcuş de lung calvar îţi sunt,
Dar ultim adăpost e crucea Ta :
Acolo vreau s-ajung în aer blând
Şi vraja Ta să fie viaţa mea.


Vindecările

februarie 16, 2009

Oare nu-i mâna Ta şi când zbor peste munţi
Şi când lespedea grea a durerii-mi asculţi ?
Sau când frica îmi dă năruită perdea
Peste tot ce-mi îngăduie dragostea Ta ?

Oare nu-s ochii Tăi mângâiatul pervaz
Unde-aşez legământ al iubirii obraz ?
Şi de-acolo nu vezi suferinţă şi râs,
Orişicât m-aş afla în tăcere ascuns ?

Trec încet ca un om prin câmpii de amar
Şi mă-ntreb uneori dacă sunt în zadar,
Sau atât cât povestea ce o spune în vânt
Pomul rupt, năruit de furtuni la pământ…

Dar atâta mai ştiu, că şi inima mea
Când urca pe Golgota, ca pe-un spin o ierta.
De atunci se încheg rane multe în dor
Cum se-ncheg biruinţi vindecările lor.


Doamne, Te chem

februarie 14, 2009

Doamne, Te chem de departe şi de aproape
Ca o pasăre ce-şi cheamă vârful de munte.
Furtună înnodând între ape
Pasul Tău lunecând ca o punte.

Chem deznădejdea nefiinţei mele de-a fi
Măcar lacrimă de magdalenă, dacă nu un picior de al Tău
Strâns de iubire ca bănuţii pentru pâinea ce-n zi
Desparte pe mâine de hău.

Şi din toate astea înţeleg visul despre scântei:
Cât de mult le iubeşte flacăra, de le dă viaţă
Şi foame deplină şi duh din duhul ei
Şi în cenuşi o nouă dimineaţă.

Dar cel mai mult înţeleg că am nevoie de Tine
Ca o pasăre ce-şi cheamă vârful de munte.
Atunci îngerii vin în salturi senine
Ca să asculte.


Învăţătorul şi Domnul

februarie 13, 2009

maini1.jpg

„După ce le-a spălat picioarele, Şi-a luat hainele, S-a aşezat iarăşi la masă şi le-a zis: „Înţelegeţi voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi „Învăţătorul şi Domnul” şi bine ziceţi, căci Sunt. Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi Sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.”

Nu vreau să spun de la mine. Nu sunt eu învăţătorul cuiva, ci El. Cum se face asta? Vreţi să mai spun odată ce şi cum cu viaţa mea? Bine, e valabil pentru mine, dar Învăţătorul e Acelaşi. Sau nu…? Cert e că a ştiut să mă facă să înţeleg. „Îţi explic până-nţelegi.” mi-a spus, şi mi-a pus în mână Cartea.

Nu ştiu exact cum se termină, sunt la început. Apoi trebuie să trec clasa. Sau să rămân repetent definitiv. Că asta ar fi alternativa. Dar sunt ambiţios. N-am de gând să rămân repetent. Şi îmi iubesc Învăţătorul. Aşa lecţii frumoase ţine… Nu concep să lipsesc de la vreo oră de-a Lui. El ştie tot. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi pentru El. Mă învaţă despre mine şi despre soare, despre univers şi despre bunele maniere. Îmi arată cum să ţin furculiţa când tremur de frigul lumii. Mă învaţă cum e orice întâmplare domesticită şi înhămată la căruţa Lui. Apoi mă trimite în sat să anunţ lumea să se pregătească de nuntă. Va avea o nuntă ca-n poveşti. Mai trebuie să fie gata mireasa… El e gata de mult.

Îmi place promptitudinea Lui. Nu lipseşte niciodată când Îl rog să mă asculte. Când vorbim, mă lasă să spun tot ce am pe suflet, apoi mă ia de după umeri şi îmi zice: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul! Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi! Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu! Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.”

Atunci chiar sunt fericit. Nu ştiu exact de ce, de sărac în duh, de blând, de neprihănit, sau de prigonit. Sau de toate-odată. Dar ceva-ceva trebuie să fie, dacă sunt fericit… Nu L-am văzut aşa mereu. Poate nici voi nu-L vedeţi aşa. Atunci cum vreţi să fiţi fericiţi?

E Învăţătorul meu în problemele mele cele mai intime. Desparte măduva şi rărunchii sentimentelor şi gândurilor mele cum despart eu oile de capre, aşa de bine mă ştie. Şi pe tine te ştie la fel. Şi are o putere, cum numai Împăratul Împăraţilor poate avea. Şi chiar asta şi e. Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor. De cine să mă tem? De cine să-mi fie frică? Este Domnul universului meu interior ca şi al universului care mă înconjoară. De la înălţimea crucii Lui se vede veşnicia ca-n palmă. Şi ea i se arată curăţată de rău şi de păcat. Normal că sunt şi eu acolo. Şi tu. Ştiţi care e proba trecerii clasei, la şcoala Lui? Suitul pe cruce! Abia atunci vom vedea curăţenia făcută de El.

Trebuie doar să vrei. Să vrei să fie Învăţătorul tău. Dacă accepţi asta, devine Domnul tău. Şi al întregii realităţi în care te mişti. Şi cea dinăuntru şi cea din afară. Şi firele unei ţesături minunate se leagă ca-ntr-un tainic război de ţesut. Iese un ştergar de şters picioarele celorlalţi, de nici nu-ţi închipui! Sau o cămaşă de tras la sorţi care te va condamna veşnic. Ce faci tu, cât El e pe cruce? Te joci cu zarul vieţii tale, jinduindu-I cămaşa? Nu-ţi dai seama că El Este şi rămâne Domn? Mă întreb şi te întreb.

Îi spunem Învăţător şi Domn, dar ne jucăm cu zarurile întâmplărilor măsluindu-le astfel încât ceilalţi să creadă că măcar cămaşa Lui ne aparţine… E bine cu El pe cruce, Gloria Îi e la pământ şi poate fi terfelită, apoi însuşită de noi. Groaznică înşelătorie! El e viu. El e Domn! Ne cheamă la nuntă. Cu ce ne îmbrăcăm? Vom avea curajul să-I purtăm cămaşa?

Mulţi oameni cred că e suficientă o religie tradiţională. Sau că experienţele minunate, unice, ale unei întâlniri cu Hristos sunt de natură a conferi mântuirea urmărită. Se înşeală. Şi înşeală şi pe alţii. Căci acolo unde păcatul îşi pierde semnificaţia, mântuirea şi-o pierde şi ea pe a ei. Învăţătorul mi-a spus altfel. Dacă vouă nu vă spune tot aşa, înseamnă că cineva a greşit şcoala. E grav, să greşeşti şcoala. De ce nu ne trimitem copii singuri în primele zile când merg la şcoală? Eu, de pildă, n-am avut curajul să-i trimit pe-ai mei singuri. Unii chiar preferă un învăţător anume, se luptă ca odrasla să ajungă în clasa acestuia…


Doamne drag…

februarie 13, 2009

Doamne drag, de ce plâng ploile atât de des
Încât anii mi se par de neînţeles?
Pe cine-am lăsat la cârma bărcii din inima mea,
De se îneacă totul în ea?

Ca o izbire de un eucalipt într-o oază,
Aşa vin îndurările şi mă veghează…
Eu cred că baierele luminii se rup
Când ochii mei de tăcere se-astup.

Dar uit că poţi vorbi şi cu genele mele
Când îţi aminteşti, în iubire, de ele:
Tu eşti Acela ce le închizi ca pe mere
În două îndelungi emisfere.

Apoi le dai îngerilor să le îndoaie,
Genele mele, peste dureri, ca pe-o ploaie.
Rămâne doar îndurarea Ta să mă dumirească
De ce îţi mai trebuie povara mea omenească…


Avalanşa de gânduri

februarie 12, 2009

Dacă aş şti de unde vin gândurile şi câte dintre ele nu sunt ale mele, aş şti ce e aia „revelaţie”. Dar nu ştiu. Nu ştiu acum. Probabil că voi afla atunci când Îl voi vedea pe Stăpânul revelaţiei. El spune în Isaia: „Căci gândurile Mele nu Sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu Sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.”
Până atunci îmi dau tot felul de răspunsuri la tot felul de întrebări. Scriu la jurnalul acesta şi mă gândesc că nu-l voi termina niciodată. Cine se apucă de scris iubirea, nu-i dă de capăt. Din simplul motiv că iubirea e mai mare decât oamenii şi nu încape în viaţa lor decât peste… Adică plutind. De fapt, iubirea este altceva decât sunt oamenii şi nu li se supune. Doar când este găsită prin credinţa vie, făcătoare, frăptuitoare… „Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni…” Slava e a Domnului. A Lui e Gloria, a Lui e lauda. Numai El se poate lăuda!
Dar de unde-mi vin gândurile, până la urmă? Care e cuibul lor? Unde se duc? Păi… în alte gânduri. Se tot plimbă în mintea mea, sau stau şi aşteaptă până devin fapte. Sau pier în uitare. Eu aleg care din ele devin fapte. Faptele bune sau faptele rele au fost mai întâi gânduri. Gândurile posedă o energie extraordinară. Pot omorî pe cineva.
Dumnezeu Îi spune lui Cain înainte de a făptui fratricidul: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cum adică? mai întrebam aici. Când faci răul, acesta nu e păcatul însuşi? Păcatul nu e înăuntru, doar pândeşte la uşă? Devine dorinţă care se ţine după tine, are voinţă şi energie proprii? Şi poate fi stăpânit?
Dacă ai mâncat aguridă… De-aia ţi s-au strepezit dinţii! Cam aşa cred eu că vine. „Vezi, omule? Acum vezi urmarea neascultării tale? Ai vrut să fii ca Dumnezeu, să cunoşti binele şi răul. Acum ştii. Ştii, cu preţul neascultării, a ignorării cu bună ştiinţă a Legii lui Dumnezeu. Acesta este răul. Păcatul era unirea cu înşelătorul.… De-acum el va pândi mereu la uşa cărnii şi sângelui. Gândurile tale vor deveni arme ale unei permanente lupte între binele şi răul pe care le-ai cunoscut şi vor duce la pieire veşnică. Tu vei fi arena acestei confruntări. Dar poţi învinge, dacă vrei. Dacă vrei suficient de tare.”
Domnul vedea înfruntarea aceasta. Vedea eforturile supraomeneşti, supranaturale, de distrugere, ale răului. Vedea şi încercările bietului om de a stăpâni stihiile vrăşmaşe din propria-i fiinţă nevolnică. Vedea urmările căderilor repetate şi vedea abandonul definitiv al amărâtului. Vedea şi Îl durea. Îl iubea pe om cum numai un Dumnezeu poate iubi. Cu toată veşnicia Fiinţei Sale.
„Uite, a zis. Acesta este Fiul Meu preaiubit… Cel care va ridica păcatul, va scoate răul din creaţie… Credeţi în El şi veţi scăpa. Nu mai aveţi acuitatea de la început a simţurilor, dar vi-L dau pe El ca să credeţi. Să-l puteţi stăpâni pe amăgitorul şi dorinţele lui pătimaşe de distrugere şi ură.”
Cum, veţi spune, înseamnă că iubirea pentru Fiul Său nu era tot atât de mare ca iubirea pentru noi? Dragii mei, nu adunaţi mere cu găini! Iubirea de Fiul Său era iubirea Lui Dumnezeu de Sine, Gloria Sa Însăşi, la care trebuia să renunţe ca să o poată recâştiga, să-Şi asume chipul şi asemănarea, să se facă om, să sufere toate repercursiunile presupuse de înstrăinarea umană, de păcatul nostru, El, Cel fără de păcat, pentru a ne face nouă posibilă credinţa. Pentru a arunca vina în marea uitării. Să rămână în imposibil şi inutil fiinţele cele imposibile şi inutile. Nerostirea să nu se amestece cu rostirea, le vremea împlinirii Planului…
El a semănat grâu bun şi curat, în ţarina Sa, dar iată-l amestecat cu neghină. Va veni însă vremea secerişului.
Iubirea faţă de lume este altceva. De aceea nu pot fi comparate. Iubirea faţă de lume este Glorificarea. El a ales, iar alegerea Sa este veşnică. Oamenii au această menire de care nu pot scăpa datorită iubirii Sale decât în „mânia” unui autoblestem veşnic: menirea de a-L mărturisi şi de a-I slăvi Numele.
„Pentru Numele Meu, nu pentru faptele voastre, v-am salvat şi încă vreau să vă salvez.” Ce înşelătorie, mântuirea prin fapte…! Dar oamenii fug de iubirea aceasta datorită împietririi inimii lor. Ce dispreţ faţă de o iubire atât de mare! El nu Se schimbă. El este acelaşi ieri şi azi şi-n veci. Doar faptele noastre se pot schimba. Se pot schimba, dacă mintea noastră se schimbă.
Cum? Voi ajunge şi acolo, cu voia Lui. Acum vorbeam despre gânduri. Domnul Isus spune că „…ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” Nu aspectul particular al problemei ne interesează acum. Ci vom vorbi despre altceva… Despre un salt semnificativ.
Când Dumnezeu îi vorbeşte lui Cain, admite că răul există, că s-a împământenit, aş spune… Că inima omului este împietrită. Că omului îi trebuia o Lege… Până la urmă semnul lui Cain este un prototip al acestei Legi. Dar Domnul Isus era Salvarea. El era eliberarea de sub faptele Legii ca singur şi veşnic împlinitor al ei. Şi El era Acela care despietrise această inimă împietrită a omului. De aceea putea ea fi privită ca responsabilă, acum. Fiindcă El o făcuse aidoma inimii lui Dumnezeu, pe placul Lui. O inimă creatoare.
Un gând al ei este, înaintea cerului, o faptă purtătoare de semnificaţii veşnice. Este purtătoare de Hristos şi trăieşte în Hristos. Este o inimă de Cuvânt. Gândurile ei prind viaţă. Nu mai este o inimă de piatră. Dar asta se întâmplă numai prin Hristos. Nu prin faptele firii, ale cărnii. Ea este neputincioasă. Acum inima omului poate fi văzută de Dumnezeu şi în înăuntrul ei. Nu mai e de piatră. Iar acolo se acund gândurile. Poftele… Dorinţele păcatului. Numai credinţa le poate învinge. Numai duhul plin de râvnă pentru fapte bune… Duhul modelat de credinţă…


Alergătorul

februarie 12, 2009

Aerul mi se mai pare atât de adânc
De când mă respiri Tu, Alergătorule!
Am devenit rarefiat şi înalt ca un crâng
În care cerbul e viu şi izvorul lui e.

Am fiecare bucurie lipită cu îngeri
Direct de piept, ca o vitejie.
Mi-am alcătuit întregimea din frângeri
Când Tu ai numit poezia să fie.

De atunci, de fiecare parte a unui deal
Urcă Alergătorul cu premiul pe umeri:
Parcă e mântuire şi parcă e atât de amar
Durerile ce sunt să I le numeri.

Ca niciodată, umbra va fi cu raza
Şi împreună mă vor denumi, ca şi când
Secerătorul îşi aleargă în inimă coasa
Secerând pulsul ei de pământ.

Apoi firea mea e dezdoită
Şi mă respiră ca pe un aer adânc
Alergătorul, cu alergarea lui dăruită
Ca să-L ajung.


Către casă

februarie 10, 2009

Eram singur şi sufletul îmi era ca un ecou
Al iubirii din naşterea aceea din nou.
Singur în liniştea însufleţită de îngeri subţiri,
Trăgători în frumuseţe cu ghiulele de trandafiri.

După ce a trecut Dumnezeu pe acolo, apa vuia
De paşii minunii călătoare peste furtuni.
Din deziluziile poverii o libertate scăpa:
Doamne, din ce în ce mai adâncuri viaţa mea s-o aduni.

Şi de atâta îndrăgostire mă chemai ca pe Tine,
Atât de apropape că pleoapele noastre se atingeau
Ca mersul acela pe ape cu o tandră neadâncime
În care doar ucenicii Tăi încăpeau.

Da, eu am şi acuma tălpi care se arcuiesc
Ducând urma valului ca pe-o grimasă
A scufundării în larg a oricărui gând pământesc,
Dar ştiu că merg către casă.


Locuiţi de Dumnezeu

februarie 10, 2009

Omul nu işi este viaţa, ci o are. O posedă o vreme. Domnul Isus Şi-a încredinţat duhul în mîinile Tatălui, când a fost răstignit. Duhul omului nu va rămâne veşnic în el. În lutul Adam, Dumnezeu a suflat suflare de viaţă… Ceva ce nu era de lut. Viaţa cărnii noastre nu e carne. Psihicul nostru nu e „materie superior organizată”, cum ne învăţau în şcoală pe vremuri. Sufletul omenesc nu poate fi recuperat de omenesc. Nu au aceleaşi coordonate existenţiale. Carnea e lut devenit păcătos, neveşnic. Nu există şanse sa fie recuperată prin carne şi faptele ei. Fiindcă duhul din ea nu e ea. Viaţa poate fi recuperată doar de duh. Adică de aceeaşi entitate care a dat-o. Suflarea de viaţă era emanaţia Duhului. Dumnezeu este duh. El suflă viaţă. Suflarea asta animă carnea, lutul. Apoi El îşi retrage darul. Urmările păcatului omenesc distrug carnea, oricât am incerca s-o păstrăm şi s-o dregem. Omul, chiar dacă nu se consideră păcătos, tot îmbătrâneşte şi, în final, moare. Ce l-a adus aici? Ceva care alterează lutul. „…omul nu e decât carne păcătoasă” spune Dumnezeu. El nu e viaţa lui, el o are. Dar o poate perverti. Legătura cu lutul păcătos o murdăreşte şi o condamnă la despărţirea de Dătător.

Singurul Om fără păcat, Isus Hristos, purta cu Sine singura frământătură de lut necorupt rămasă în univers. De aceea distrugerea ei a însemnat cu totul altceva decât ar însemna moartea unui om obişnuit. De aceea moartea Lui are valoare mântuitoare. Eliberarea vieţii dintr-o carne fără păcat refăcea un echilibru cosmic: viaţa a fost încredinţată iniţial unui lut fără păcat şi trebuia să se întoarcă de la un lut fără păcat, la  Cel care a încredinţat-o. Cum se răsfrânge asta asupra mea? Prin credinţă, nădejde şi dragoste. Devenind conştient de perisabilitatea cărnii mele, caut instinctiv un punct de sprijin. Singurul e viaţa mea, care nu e a mea, fiindcă e legată de perisabil. Dacă eu cred în Singurul Om care a reîntors la Dumnezeu viaţă curată, cred în puterea recuperatoare a lui Dumnezeu. Voi recunoaşte starea mea păcătoasă, dar voi avea asigurarea că va fi iertată şi voi avea îndrăzneala să cer relegarea de Dumnezeu şi să desprind viaţa mea de carnea mea, pentru a I-o retroceda curată, nepătată, aşa cum a dat-o. Pentru asta a fost nevoie de Omul Isus Hristos. Când El striga „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” vedea viata din El reîntorcându-se la Tatal. Moartea Sa era ceva ce nu făcea El, ci Tatăl. Asta ca, în cazul morţii noastre, să avem parte de împlinirea vieţii prin reîntoarcere la  Cel care a dat-o, nu de desplinirea a ceva făcut bine şi veşnic de Dumnezeu: desfacerea forţată a facerii dintâi a lui Adam cel perfect, creat să dureze, dar care a ales neascultarea, compromiţând lucrarea divină şi aruncând-o în vremelnic. Pentru că păcatul e o paranteză în veşnicie. Ceea ce numim „istoria omului”, asta e.

Isus a ales ascultarea. A ales sa se sfârtece El, fără motiv, pentru a anula puterea sfârtecării. Cum spuneam, procesul se desăvârşeşte, la nivel personal, prin credinţă. Daca eu cred asta, atunci voi acţiona în sensul acestei credinţe. Adica voi vedea starea total coruptă şi vrednică de distrugere a propriei cărni: toţi murim, de ce să ne ascundem de asta? Apoi vom înţelege acţiunea regeneratoare a jertfei de pe Golgota: viaţa şi-a ragăsit posibilitatea de reîntoarcere la Dumnezeu, şansa asta există şi pentru mine, iar El doreşte şi sprijineşte această recuperare. Viaţa mea ştie acum ce vrea. Tânjeşte după sursa ei, fuge de păcatul cărnii, se desprinde, mereu mai puternic, de tot ce o lega de lutul păcătos. Nu, nu e doar puterea exemplului. Isus a deschis Calea. El e uşa. Prin El se poate accede la Dumnezeu. Moartea pe care a învins-o El nu e moartea cărnii, ci perpertuarea stării de corupere a vieţii şi aruncarea ei definitivă în haosul păcatului…


Numai pentru a mă auzi vorbind…?

februarie 9, 2009

Măi, dar omul ăsta vrea să spună ceva, sau doar să se audă vorbind? se pot întreba unii.
Nu-i nimic, iubirea ţine cu mine. Nu ţine de mine, adică nu hotărăsc eu. Dar ţine cu mine. Adică Se gândeşte şi la mine când hotărăsc alţii. Sau eu cu ea. Adică mă gândesc la El atunci când iau o hotărâre. Înseamnă că ţine şi de mine… Iubirea este una singură şi adevărată. Ea nu poate decât să ţină cu mine. Cu noi. Adică şi cu tine. Cu toţi oamenii. Cu lumea. Iubirea ne vede intrând sau ieşind în şi din ură, şi-o doare sau o împlineşte calea pe care-am apucat.
Ea, această iubire care este Dumnezeu Însuşi, a generat propriul Său Plan al realităţii creaţiei, faţă de care are propria Sa atitudine, care nu poate fi decât de comunicare. De relaţie pornită din iubire, zidită din iubire, împlinită în iubire şi radiind iubire. Dumnezeu nu Se joacă. El nu face nimic gratuit sau fără sens. Atunci, ce sens au toate…?
Spuneam, citându-l pe psalmistul şi regele David, că Dumnezeu spune şi se face, porunceşte, şi ce porunceşte El ia fiinţă. În cartea prorocului Isaia, Domnul zice

: „De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieşit, şi Eu le-am vestit: deodată am lucrat, şi s-au împlinit.” Eu pot gândi fiinţa, dar nu o pot face. Eu pot spune „floare-albastră”, dar nu o pot crea. Nu o pot duce la îndeplinire. O pot rupe, dacă asta vreau. Aşa cum pot rupe pacea din lume, aducând pustiirea unui război.
A spus-o Dumnezeu, această viaţă. Această realitate a prorocit-o El. Eu nu văd decât una din vieţile mele posibile, pe aceea care mi se întâmplă. Dar ele sunt în număr infinit. Sunt gândite de El. La El nu există tăcere. Adică gânduri neîmplinite, lapsusuri…
Gândurile Lui sunt vii. El le-a analizat şi a văzut finalitatea fiecăruia. Şi S-a pronunţat. A ales. Acesta este planul Meu, a rostit El. Alegerea Sa a fost rostirea Sa. A transferat unul din gândurile Sale din virtual în real prin creaţie. Pe acela care corespundea întocmai, în finalitatea lui, Fiinţei Sale.
Hei, dar spuneai că toate gândurile Sale au viaţă. Ce s-a întâmplat cu acelea nerostite? veţi întreba. A mai fost cineva care s-a întrebat. Era acolo, admira toată această glorie manifestându-Se, vedea puzderia de gânduri divine refuzate rostirii creatoare… Dar e păcat, s-a gândit personajul nostru, de atâta gândire irosită în virtual. Ia să fac eu ceva cu toate aceste gunoaie divine…! Şi a pus mâna pe ele. S-a identificat cu ele cum S-a identificat Dumnezeu cu Planul Său. Dar tot fără chip erau. Fără chip şi asemănare. Şi cei doi s-au făcut una, în pieire. Amăgitorul şi gândurile imposibile ale lui Dumnezeu. S-au făcut una. Biografii de ieri, de azi şi de mâine, infestate de pieire.
Numai că Dumnezeu alesese Adevărul. Toate acele „resturi” de veşnicie, toate acele alternative la existenţa aleasă de El erau minciuna. Desigur, erau tot Dumnezeu, dar erau gândite de El ca imposibile. Nu au ajuns rostire de Sine a Lui, nu puteau fi Cuvânt divin.
Erau doar tăcere care nu avea să existe vreodată. Erau opusul Cuvântului. Aşa, personajul nostru a devenit tatăl minciunii. Dacă Cuvântul este Adevărul, atunci minciuna nu poate fi decât nespunerea acestui Cuvânt, nealegerea Lui. Atunci şi aşa a fost alungată minciuna din prezenţa lui Dumnezeu. Iar unirea cu biografiile pământeşti i-a asigurat căderea ca de fulger, pe pământ… În sfârşit, devenise stăpânitor al veacului acestuia. Toată creaţia părea a-i aparţine. Dar nu mai corespundea intenţiilor lui Dumnezeu. Devenise ireal şi dăunător. Era inutil slavei Sale. El credea că a devenit Dumnezeu.
Cu înşelătoria asta a sedus-o pe Eva. Rezultatul îl ştim. Omul a devenit din instrument al Glorificării divine, subiect al pendulării materiei între bine şi rău. Fiindcă realitatea n-ar avea dimensiuni morale fără subiectivitatea noastră. A devenit, din chipul şi asemănarea Adevărului absolut, pur şi simplu un alt chip şi o altă asemănare: a aceluia care-i deschisese orizontul cunoaşterii prin sine şi pentru sine.
Toată creaţia îi este datoare minunatei rostiri de Sine a lui Dumnezeu, a alegerii Sale de a-Şi manifesta Gloria. Alegere ce a generat un Plan. De a-Şi exprima obiectivitatea absoluta a Sinelui Său, a subiectivităţii Sale. Tot ceea ce a ajuns la existenţă reală, concretă, obiectivă, a ajuns datorită rostirii Lui. El nu putea rosti minciuna şi n-a rostit-o. N-a ales suferinţa, pentru creaţia Sa. Nu a numit răul. Le-a ştiut cum ştie totul. Binele şi răul… Unul din pomi. Din cei doi pomi sădiţi de El în milocul grădinii. De El, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Între aceste coordonate suntem şi noi, derivând în bărcile sparte ale subiectivităţilor noastre…


Vii îndurându-Te

februarie 7, 2009

Vii îndurându-Te şi nu mai pleci
Şi îndurarea Ta toată rămâne cu Tine,
Ca-ntr-o pădure umbrite poteci
Cu frunzele serpentine.

Cum să Te văd mai bine de-atât?
În orice izvor, căprioarele
Zidesc oglinzi în care se-avânt
Luna şi soarele.

Stau între ani ca o zi de-nceput
De iubire mai vie, mai pasăre
Zburată în inima unui sărut,
Ca văpăile-n flacăre.

De aici doar purced a afla viscoliri
De o sfinţenie îmbrăţişare
Cum doar Dumnezeu deveniri
În Sine-ale omului, are.


Dă-mă de ştire

februarie 6, 2009

Pe braţele Tale ca pe un râu curg în zori,
Seara pe maluri aprind căuşu-nchinării,
Împart în dreapta şi-n stânga omeneştii fiori
Cum apusul împarte raze la marginea zării.

Nu mai dor pe nimeni şi nu mai înţep nicăieri,
Alunecarea asta a mea pe braţele Tale
Între sinucigaşele zile de ieri
E ca o corabie de scăpare.

Şi vreau cântecul meu să se audă până la cer,
Vreau limpezimea sumesului de izvoare curate
Din care să-mi fac însetării un colier
Şi să îl dăruiesc închinării să-l poarte.

E ca o flacără în furtună această iubire
În care palma Ta mă adună.
Dă-mă, Doamne, întreg, neştiirii de ştire
Despre ce să mă-ntâmple şi ce să mă spună…


Psalmul de sub perfuzor 31

februarie 5, 2009

Acopeream cu umbra mea umbra tuturor istoriilor de pământ şi strigam până la dimineaţa neiertătoare: cine eram eu, să am pentru toate cuvânt? De ce eram doar semne de-ntrebare? Veneau să-mi răspundă viezurii unei realităţi înglodată-n dureri, vânaţi de neruşinare, cu transpiraţie, cu ardoare, de câte o floare.

Din zilele de ieri ieşeau absolvenţii iluziei scărpinându-şi fiirea cu trenuri de dor… De nicăieri ieşeau orele lor. Doamne, nimeni nu mai înfgaimă nici o-nchinare în această pierzare? Balele îndelungi ale bolţii albastre sunt uneori ferestrele noastre. Unde pui Tu neaua, Doamne, să o găsească derdeluşul iubirii mele, unde o pui?

Şi întrebând, aripa mi se face pământ. Ochii îmi strecoară culori, le face bune de băut cu răsturnare şi cu palori. De aici încep să pot să-nvăţ zbor, zbor şi păsări întregi cu rămurelele lor. De aici începe suirea în desfinit, acolo de unde iubirea mea a venit.


Doreai tare să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit

februarie 4, 2009

***
dincolo de aer se înalţă cetatea
către care îmi duc turmele dincolo de înalt
cu albul făcut strună de arc lânceziu
deasupra dorurilor ca epitelii ale luminii

încet străbat ca un castel verticalul
creneluri gândurile ascund cuiburi de lănci
doar albă ca zăpada iubirii mele mai ştie
aripi să ţeasă lebedelor abandonării

doar de acolo după ce plâng mai ales
şi m-ai ales şi m-ai întors în mântuire
ca pe frigărui moi pe grătar că doreai tare
să mă tot mesteci ca pe unul neprihănit Dumnezeule


Până la seceriş…

februarie 3, 2009

Biserica este în lume. Pocăitii sunt în lume. Răul şi binele sunt amestecate. Grâul cu neghina cresc împreună. E vina grâului? E vina Semănătorului? Cioara urii şi-a lăsat seminţele peste tot. Ce să facem, dacă şi astea răsar şi se îngraşă sub aceleaşi ploi ca şi grâul? De ce să călcăm în picioare şi să distrugem lanul, numai fiindcă nu vedem exact acum care-i grâu şi care-i neghină? Ce unii numesc „politică eclesială”, poate fi dragoste de fraţi. „Fund raising” – unduirea sub bătaia vântului. Sponsorul din America – sperietoare de ciori…

Da, nu toate lucrurile sunt frumoase. O sperietoare de ciori nu e frumoasă. Dar e utilă. Ce treabă are grâul, decât să rodească? Ca şi neghina, de altfel. „După faptele lor îi veţi cunoaşte.” Nu m-am simţit niciodată pe deplin împlinit de nişte dogme, aşa că pot fi caracterizat ca „ciudat”, de către unii care se mulţumesc doar cu teorii şi forme goale. Dar mă simt dorit şi fericit să fiu într-o biserică, fiindcă nu mă duc acolo ca să văd oameni. Dacă m-aş duce să văd oameni, bârna din ochiul meu ar creşte până m-ar acoperi. Iar eu aş crede că sunt paiele din ochii fraţilor mei. Acolo ne găsim cel mai bine, eu şi cu Domnul meu. Şi când mă găsesc cu El, sorb ploaia dragostei, grăsimea lanului, şi mă satur. Sunt în lan şi sunt în siguranţă. Singurătatea de fir rebel, ameninţarea frângerii sub un vânt mai puternic, m-au obosit. De ce să devină paiul din ochiul meu, bârnă în ochiul fratelui meu?

Dumnezeu mi-a dat răspunderea firului de grâu: să privesc soarele, să încolţesc, să cresc, uneori cu neghina alături, să mă sprijin de celelalte fire, când bate vântul (ce dacă sunt şi de neghină, important e să rămân în picioare!) şi să fac rod. Să hrănesc şi pe alţii, adică. Şi neghina face rod. Dar rodul ei dăunează. Până la seceriş…


Hainoroc!

februarie 2, 2009

Există în centul oraşului nostru o toaletă publică. Povestea ei – numai anecdotă, sau nu chiar – sună cam aşa: se zice că un grec pripăşit pe meleagurile noastre, un om care a crezut în noroc şi şi-a tocat averea la tot felul de jocuri, fără să ajungă vreodată să se îmbogăţească, a mizat, chiar şi pe patul de moarte, pe un bilet de loterie, rugându-se, ca întotdeauna, norocului. De data asta zeul i-a fost favorabil şi omul a câştigat o mare sumă de bani. Dar cum tocmai urma să-l întâlnească personal pe acest zeu al lui, a lăsat banii cu limbă de moarte pentru construirea toaletei publice, ca toată lumea să vadă ce hazna e norocul!
Romanii – şi nu numai ei – se închină norocului mai mult ca oricând. Firmele uzează de el pentru atragerea clienţilor, oferindu-le altare sub capacele de bere, pe etichetele de cafea, până şi pe abţibildurile petru copii. Nu mai vorbesc de mijloacele media…. Ce să mai zic de cazinouri, sau alte asemenea…
Zarurile sunt cuburi făcute să stea în echilibru. Dacă le arunci, ele vor cauta echilibrul. Aşa că întotdeaua vor avea o faţă ascunsă… Exact aceea pe care se bazează echilibrul. Aceasta întotdeauna pierde, la oameni. Oamenii mizează mereu pe ce se vede, pe ceea ce e mai neimportat în menţinerea acestui echilibru. Apoi, acolo unde ceva se pierde, se acunde, nu e lucru bun, nu? E corect să mizam pe ce nu se vede?
La Dumnezeu, nimic nu poate fi ascuns.
Dar şi El a folosit zaruri! vor spune unii. Ce erau „urim şi purim”? N-au tras soldaţii romani la sorţi petru camaşa lui Hristos?, că aşa ne spune Biblia. Ucenicii n-au ales prin tragere le sorţi un alt tovarăş în locul lui Iuda? Ce, noi nu putem face tot aşa?
Nu ştiu, nu e uşor de înţeles… Ce spun, aia cred şi aia trăiesc.
Dumezeu a creat un univers care poartă în sine legile Lui şi pe care îl guvernează. El intervine dupa planul Lui. Ele însele, aceste legi, slujesc planului Lui. El ştie cine e ucenicul potrivit şi le arată ucenicilor, dupa credinţa lor. Şi dacă ar fi folosit alt procedeu, tot Matia câştiga. El ştie cine e soldatul roman care e demn să poarte cămaşa lui Hristos şi arată asta zarurilor care se învârtesc. Tradiţia spune ca acest om a devenit creştin.
El stie pe cine să lege si pe cine să dezlege, ca planul Lui să meargă înainte. Dumnezeu nu are gustul riscului şi nu face experienţe. El este Însusi Planul lui perfect. Nu ajunge?
„Dar pe voi, care părăsiţi pe Domnul, care uitaţi muntele Meu cel Sfânt, care puneţi o masă „Norocului” şi umpleţi un pahar în cinstea „Soartei”, vă sortesc sabiei, şi toţi veţi pleca genunchiul ca să fiţi junghiaţi; căci Eu am chemat, şi n-aţi răspuns, am vorbit şi n-aţi ascultat, ci aţi făcut ce este rău înaintea Mea, şi aţi ales ce nu-Mi place.” Aşa spune El prin prorocul Isaia (Isaia 65:11-12).
Păi, dacă El vorbeşte de soartă („va sortesc…”), cum să nu cred eu?
Dar soarta aceasta e Legea lui care spune clar: ce nu e alb, e negru. (Alba-neagra lui Dumezeu!). Zarurile au o faţă pe care tu n-o vezi, dar care există. Acolo e vorba Lui, e Legea Lui, e înţelepciuea Lui. Cine nu răspunde chemării Lui, nu va vedea niciodată această faţă. Cea mereu câştigătoare. Singura mereu câştigătoare. Poate că doare uneori, poate că adesea e greu de dus. Dar este faţa câştigătoare.
„Voia minţii păcătoase” este faţa care se vede a zarului. Ea poate să arate într-un fel sau altul, zarul oricum va fi în echilibru, echilibrul e legea istituită de Dumezeu. Nu valoarea pe care mintea păcătoasă o dă feţei care se vede…

Citeam recent o istorioară: un tânăr absolvet de facultate aştepta de la fratele său mai mare un cadou substanţial, cu ocazia absolvirii… Acesta îi promisese bani pentru o maşină. Dar a venit momentul şi decepţia lui a fost uriaşă: fratele i-a oferit doar… o Biblie! A aruncat-o cât colo şi s-a supărat cumplit. N-a mai vrut să-i vorbească, n-a mai vrut să-şi întâlnească fratele niciodată, până la moartea acestuia, peste foarte mulţi ani. Atunci a catadicsit să vină la înmormântare. Răposatul îi lăsase câteva lucruri. Printre ele era şi acea Biblie. A şters praful de pe ea şi a răsfoit-o cu gândul aiurea. În carte era ceva: un cec datat cu ziua absolvirii lui, care avea înscrisă exact suma de bani promisă de fratele lui atunci…

Unii zic: „Norocul şi-l face omul” şi poate că nu gresec prea mult.
Dumnezeu zice: „Tot ce găseste mâna ta de făcut, fa cu toată puterea ta!”
Eu zic: „Hainoroc!”
Zarul tău încă se-nvârteşte?