Anul nou – vremea deciziei

decembrie 31, 2008

Nu aşa că ne bucurăm la fiecare serbare de an nou? Ca şi când clipa asta nu marchează sfârşitul unei perioade din viaţă, trecerea ei în neştiutul din care a venit, ci doar un început a ceva ce poate fi bun, frumos adevărat şi, poate, nepieritor.

A ceva ce ne poate asigura împlinirea visurilor mereu alimentate cu speranţe. Nu e obligatoriu să fie aşa, dar nici obligatoriu să nu fie nu e. De aceea vremea asta e cea mai plină de croitori de planuri… Să vă spun ce plan am eu, legat de activitatea mea pe wordpress?

Daaa… Mă gânjdesc să trec la două postări pe zi, de la 1 ianuarie 2009. Una va fi ceva nou şi inedit, cea de-a doua, ceva în reluare. Nu ştiu cât de bun va fi totul. Dar voi încerca să aduc lucruri de calitate.

Vă urez, aşadar, LA MULŢI ANI! şi multe planuri frumoase! Iar de împlinirea lor să se ocupe Dumnezeu.


Psalmul de sub perfuzor 28

decembrie 30, 2008

O ştire aduce speranţa, o alta, dezamăgirea. Un nor aduce ploaie şi frig, altul umbră şi răcoare. Dumnezeu Îşi lasă mila Sa şi peste răi, ca şi peste buni… Uneori opreşte zăpada ca să pot adormi. Apoi îi dă iar drumul, ca să încolţească câte un vis. Şi de ficare dată e anul nou. Pământul nu are nimic de spus în toate astea. Nici altă stea.

Încolo clocotim de un dor neştiut ca păsările de zbor. De n-ar fi Cuvântul, propoziţiile ne-ar înghiţi într-o magmă a neînţelegerii, ne-ar sctâlci de nerostire şi de nedor, până la nimic. De ce tragi negrule de verde până se face iarba căprui şi unduirea ei moare? Nu îl lăsa, Doamne,eu vin undeva , vine şi ştirea care aduce speranţa… Nu lăsa negrul să tragă de verde.

Şi de fiecare dată e anul nou. Ca o vopsea scorojită, zilele trecute desprinse dispar, umbra lor nu mai intră în nici un chenar, toamna trecută-i ca urma după galop, Doamne, mă tremură în Duhul Tău ca pe-un plop… Şi aşa, furându-mă rima, colind, anul cel nou de pe zidiri să-l desprind, cu zile cu tot, ca pe o scorojire până la iubire…


Cumpăna anilor

decembrie 29, 2008

Cum pui Tu, Doamne, aer în obraze
Şi alb în nea ca virgule în fraze…
Şi anii îi rosteşti ca pe surcele
Când faci în mine focul Tău cu ele.

Ca un copil de poale-Ţi mă aţin,
Mă-ntrebi de zâmbet şi mă-ntrebi de chin…
Eu îţi răspund cu lacrimi ca şi cum
Aş fi rămas din flacără, doar scrum.

Iernatică vâlcea îmi e iubirea,
Abia-ndrănzesc să-mi plâng nedumerirea.
Şi-n frigul meu – cocioabă de sărman –
De ce-ai venit să înnoieşti un an?

Eram acolo, nu eram, nu ştiu
Să fi rămas vreun sturz mai coliviu
Decât îmi e fiinţa uneori,
Când trec prin ani ca zumzetul prin flori.

Nu vreau să fur din stele nu ştiu ce,
Vreau strălucirea care-n mine e
Când anii mi-i rosteşti ca pe surcele
Şi faci în mine focul Tău cu ele.


Surprizele lui Dumnezeu

decembrie 27, 2008


507991758

Abia am sărbătorit Crăciunul. Acum intrăm şi în Anul Nou… Cu ce am rămas? Ce ne aşteaptă? O cântare fără egal a precedat Naşterea Pruncului Isus: cântarea Mariei. “„Sufletul meu măreşte pe Domnul, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită, pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este Sfânt, şi îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.”

Maria nu a sărbătorit Crăciunul. Ea l-a trăit. A avut parte de cea mai mare surpriză făcută vreodată unui muritor. Putea refuza darul Celui Atotputernic, putea pune condiţii sau invoca scuze, dar credincioşia şi “starea smerită” a inimii ei n-au lăsat-o să facă asta.

Dumnezeu are surprizele Sale pentru fiecare dintre noi. Anul care va începe va aduce cu sine toate aceste surprize binecuvântate. Suntem gata să ne bucurăm de ele aşa cum a ştiut să se bucure Maria?

Ea a avut parte de surpriza de a face ca omenirea întreagă călătoare în întuneric să vadă o mare lumină, să fie cea prin care s-a împlinit o aşteptare de veacuri. Ce profeţie se va împlini anul acesta prin noi?

Prorocul Isaia spune: “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, şi locurile strîmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi.” Vom fi noi aceia prin care se va împlini această profeţie? Conform ei, oricât de necunoscut ne-ar fi viitorul, orice ne-ar rezerva anul 2009, oricât de nepătruns ar fi întunericul zilelor ce vor veni, noi n-avem nevoie de ghicitori sau zodiace. Doar de surpriza Mariei.

Pentru a primi însa această surpriză, Maria a arătat lui Dumnezeu ceva deosebit: “starea smerită a roabei Sale”. O smerenie conştientă şi consecventă, o stare existenţială a inimii ei. Era ceea ce o făcuse vrednică de a fi numită “Fericită”. Neamurile o vor numi aşa fiindcă Dumnezeu o făcuse aşa. Şi totuşi ea işi vede, chiar şi în această fericire starea smerită de roabă a Domnului.

Sunt atâţia oameni umili, neînsemnaţi, dar odată promovaţi în locuri înalte pierd cu totul până şi amintirea smereniei lor iniţiale… Din păcate sunt mulţi din aceştia chiar printre “liderii” creştini. Surprizele lui Dumnezeu nu pot fi primite decât într-o stare smerită. Suntem gata să primim surprizele lui Dumnezeu în 2009?


Anul 2009 – anul Wurmbrand

decembrie 26, 2008

Un prieten mi-a trimis o informaţie. Eu cred că merită să fie luată în considerare. Este vorba despe „Anul Wurmband”.

El spune:  „Ma refer aici la declararea Anului 2009 drept Anul Wurmbrand, dat fiind faptul ca se comemoreaza centenarul nasterii fr. Richard. Personal, cred ca e o sansa unica de a readuce inaintea opiniei publice persoana si lucrarea dansului, recuperandu-l cumva pentru generatia actuala. Printre initiative, este in curs de pregatire lansarea site-ului www.richard-wurmbrand.ro , eveniment preconizat sa aiba loc la 1 ianuarie.

Mai multe despre aceasta initiativa gasesti aici:

http://www.mersulvremurilor.ro/cetate/anul-2009-anul-wurmbrand/ si aici:
http://www.libertatereligioasa.ro/eveniment/anul-2009-anul-wurmbrand/

Adaug această informaţie, sperând că vă este de folos!


Crăciun fericit! şi La mulţi ani!

decembrie 25, 2008

Fie ca, de la cel dintâi scâncet şi până la ridicarea în slavă, Pruncul să vă umple cu viaţa-I şi cu binecuvântările Lui!


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

Ceva se întâmpla cu Galaal. Murmurase tot timpul drumului, aproape fără să se uite pe unde calcă. Avea o cu totul altă privire. Acum, însă, nu mai era timp..Erau înaintea intrării staulului. Timiditatea pusese stăpânire pe ei. Cine să intre cel dintâi? Când trecuseră prin faţa casei negustorului care-l amărâse atât de mult pe Galaal, acesta doar murmurase ceva mai tare: „pace pe pământ…”

Se invitau din ochi. Ar fi trebuit să intre întâi Simeon, era cel mai vârstnic. Dar intră Şezer. Apoi Galaal şi ceilalţi. Nu, nu era nimic tainic sau cutremurător. Un copilaş, aşa cum le spusese îngerul. Culcat în iesle, pe paie, cu vitele primprejur. Alături, mama şi tatăl. „Ştim de la îngeri…” spuse, răguşit uşor, Simeon. „Vrem doar să vedem…” Înconjurară ieslea, mişcându-se încet, ca în templu. Copilaşul gângurea. Abur uşor din nările vitelor încălzea aerul. „Am adus mielul.” rosti Simeon, ceva mai sigur pe sine, scoţând vietatea şi ţinând-o ca pentru jertfă, cu amândouă mâinile, apoi îngenunchind. Îl depuse la picioarele ieslei. Mielul, legat, doar respira. Părinţii priveau tăcuţi. „Şi noi…” spuseră Natan şi Ben Sifar, făcând la fel. Şezer se căuta prin cutele veşmintelor, dând la iveală, după un timp, un fluieraş şi o praştie. ”Ştii, de astea au nevoie păstorii cei buni…” îi spuse el lui Iosif, amintindu-şi ce-i spusese tatăl său când i le dăduse şi încercând să se scuze că, la repezeală, uitase să-şi ia mielul.

Numai Galaal era încă în picioare. Ţinea o mână pe marginea ieslei, sprijinindu-se. „Îi e rău?” se întrebă Simeon. Cealaltă mână, încă de la intrare, o ţinea în haină, în dreptul inimii, şi aproape că-i tremura de încordare. Nu-şi luase nici o desagă. ÎI picurau lacrimi în barba deasă. „Eu…”, începu să spună. Apoi căzu pe genunchi, copleşit. Scoase din sân, tremurând, mâna în care ţinea micul burduf cu vin. Îl puse lângă celelalte daruri. „Pace… pe… pământ…” îngăimă el, luptându-se să fie cât mai clar.

În iesle, copilaşul zâmbea.


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Continuare de aici

O lumină difuză crescuse între oameni şi boltă inundând totul, de la firul de iarbă la pasărea de noapte care se mai vedea zgribulită în vârful unui smochin încremenit. Undeva, în mijlocul acestei lumini, un punct orbitor exploda în irizări calde, sidefii. Se mărea mereu, de parcă se apropia. Un susur însoţea năstruşnicia. Venea de peste tot. Uimirea se împletea cu spaima.

„Doamne, Dumnezeule!” şopti Simeon, căzând cu faţa la pământ. Galaal era la locul lui, pe o piatră, aproape desfigurat. Ceilalţi doi erau acum în picioare, alături de copilul care se ridicase pe genunchi. Feţele lor erau albe ca laptele, de asemenea iarba şi hainele… Înţepeniseră şi tremurau ca de un vânt puternic din lăuntru.

Apoi se ivi un chip. Era al unui tânăr necunoscut, care plutea. Miezul orbitor al luminii aceleia ciudate făcuse loc minunatei arătări. Susurul tainic de până acum se adună în cuvinte şi tari şi molcome, totodată. Au auzit ce nu aveau cum să uite vreodată. „Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”

Chipul îngerului şi vorbele lui, aerul cald care înfăşura totul, sau pur şi simplu liniştea şi bucuria, izbucnite din senin şi atât de natural în sufletele păstorilor, luară locul confuziei şi fricii. Parcă erau acasă, de-acum, în mijlocul acestei tainice întâmplări. Chiar şi Galaal surâdea, cu o expresie extatică.

Curând, lumina înconjurătoare începu să se strângă în mii de chipuri asemănătoare celui dintâi. Domnea o bucurie fără margini. Un cântec ar fi fost cel mai potrivit, căci păstorii simţeau jucându-le inimile. Şi el răsună limpede şi înalt, ca un triumfal „ura!” din glasurile unei imense oştiri: „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ, între oamenii plăcuţi Lui.” Culori nemaivăzute treceau de la un cântăreţ la altul, ca sunetele pe clapele unui pian. Acordurile durau parcă de-o veşnicie. Păstorii jucau acum de-a binelea. „Mare eşti, Doamne!” repeta Simeon, ca pe un refren. „Mare eşti, Doamne!”, îngânau ceilalţi.

Tainica lumină se pierdea încetişor spre cer. Se dezgolea bolta nopţii cea dintotdeauna. Ecouri încă răzbăteau, făcând iarba să zvâcnească uşor. Rămăsese însă în inimile păstorilor, ca un halou, chipul ceresc. Se priveau unul pe altul ca şi cum nu s-ar fi văzut niciodată, fericiţi, răsuflând greu. „Haidem!” zise Simeon într-un târziu.

Urmarea aici


Darul păstorului

decembrie 24, 2008

Apusul clipea peste Betleem ca o ceaţă subţire. Răzbăteau până în câmp câteva zgomote înfundate: nu puteai şti dacă erau răgete de măgar sau porţi trântite, cu zăvoarele neunse, trase pentru noapte. Cine a fost aproape de oraş când ziua era către seară, s-a grăbit să ajungă, iar cei care mai aveau ceva drum şi-au pus căpătâi desagii, la adăpostul câte unei stânci. Vremuri tulburi. În prag de iarnă, romanii voiau să-i ştie pe toţi, pe degete. Cu ogradă natală, cu tot… Plouase puţin, acum era senin, iar cerul fremăta uşor, ca nişte felii de mahramă întunecată prinsă-n cuie de borangic auriu. Peste lună, un norişor încă nu-şi sfârşise joaca. Se clinteau conuri de umbră de colo-colo, după cum bătea flacăra de la foc. Vreascurile trosneau iute, zvârlind scântei care mureau numaidecât în iarba rece şi umedă.

Aici, în coaste, era stâna. Oile dormeau unele-ntr-altele, suflând aburit în cefele mieilor. Păstorii, mai la o parte, vegheau. Subviectul discuţiei fusese politica… De ce Irod şi romanii „puseseră de numărare”, cum spusese Simeon, tocmai acum, de ce le îngăduise Dumnezeu să pună lumea pe drumuri, parcă nu aveau oamenii destul de îndurat şi aşa…Numai Galaal nu vorbise şi se vedea clar că nici nu va vorbi. Ceilalţi îi aruncau din când în când câte o privire şi compătimitoare şi acuzatoare, încercând să pară că nu-i interesează. „Noi am fost întotdeauna liberi”, păreau să zică. „Galaal şi-a făcut-o cu mâna lui.” Şezer, prea mic să priceapă, îl întrebase de dimineaţă pe Simeon: „Tată, de ce este nenea Galaal aşa de supărat şi bea mereu din vinul ăla acru? N-a scos nici o vorbă de când a venit. Este a treia zi aici, şi abia dacă a spus bună ziua…” „E necăjit”, i-a răspuns tatăl. „Du-te după oaia aia!” Asta a fost tot.
Dar cu Ben Sifar şi cu Natan, Simeon vorbise mai mult. Hotărâseră împreună să-i dea lui Galaal câteva oi din turma lor, ca să poată ieşi din simbria amărâtă a negustorului grec unde lucrase.

Acum fierbea încă de mânie şi indignare, dar o să-i treacă. Toate trec… Nu se mai auzea nimic, nici un zgomot. Încremenise totul. Se uitară unul la celălalt. Până şi Galaal dădu semne c-ar înţelege. Vru să scoată iar burduful, dar renunţă, pironindu-şi privirea în foc. Erau încordaţi, iar câinii se făcuseră mici de tot. Nu se mişcau nici ei, nu lătrau, doar căutau cu priviri parcă înspăimântate către stăpâni. „Nu-i nimic”, încercă să pronunţe cu glas ezitant unul dintre păstori, şi un „da” la fel de nedumerit se făcu auzit după un timp. „E focul…” spuse Simeon.  Priviră într-acolo. Flăcările se înteţiseră ca de la sine, dintr-o dată, revărsând umbre vii pe faţa lui Galaal, acum mai degrabă mirată.

„Ce se petrece?” mai apucă să întrebe Simeon, văzându-şi fiul în capul oaselor, privind spre cer.

Urmarea aici


Din ce se face un Crăciun?

decembrie 23, 2008

Din oleacă de colţ de bucătărie mirosind a mâna mamei în oalele goalele, un dram de nostalgie după uliţe înzăpezite şi parfum de colind ocolind pervazele ferestrelor. Sau aşa era oarecând…? Acum se pare că-i altfel. Te trezeşti în sunet ritmic de capră întinsă pe tobă de indivizi mai mult sau mai puţin mascaţi, cu ţaţaţacăpriţăţaua urlată cu foc şi cu mîinile întinse a cerşeală. Dacă îi întrebi, habar n-au ce înseamnă ce fac ei, nu-i interesează mai mult decât oricare alt mijloc de a face bani. Sau cântecul chinuit al ţigănuşilor prin tramvaie, repede sugrumat, că vine staţia şi trebuie să urce în ălălalt.

Şi din cumpărături grămădite în sacoşe, taxiuri, portbagaje, sertare, debarale, buzunare, subbrazi, consumate ţanţoş că sunt sărbătorile… De mers la biserică nu e musai, că ne vine părintele la uşă, doar are şi el cumpărăturile lui de făcut… Are şi el Crăciunul lui de făcut… Fiecare are Crăciunul lui… Făcut cum se pricepe fiecare… Numai Dumnezeu a avut Crăciunul nostru. Nouă ni S-a născut. Mântuirea e treaba lui Dumnuzeu pentru noi. El din mântuirea noastră a făcut Crăciunul. Noi… numai din închinare nu-l facem! Chiar aşa: din ce se face un Crăciun?


Crăciun sau Revoluţie?

decembrie 22, 2008

Ce vă sugerează 22 Decembrie? Revoluţia din Decembrie, veţi spune. Dar 25 decembrie? Păi, împuşcarea lui Ceauşescu! Atunci, unde a rămas Crăciunul? Poate durerea noastră l-a astupat, poate cerul a căzut cu tot cu sărbătoarea peste Ceauşeşti şi peste împuşcarea lor, că nu ştiam altceva în zilele alea decât să ne minunăm şi să ne îngrozim de judecata divină… Doamne, mai ştiu românii rugăciunea „Tatăl nostru”, cum o ştiau atunci?!

Mi-am petrecut zilele şi nopţile alea în primărie şi pe străzi, indiferent la pericolele împuşcăturilor. Brăila se laudă cu 53 de martiri. De „eroi” nu mai vorbesc. De grupul subversiv in care intrasem încă din vara lui ’89 cu încă patru prieteni (unul dintre ei a devenit primul primar „liber” brăilean) nu mai vorbeşte nimeni. Nu m-am considerat niciodată erou.

Am fost şi am donat sânge pentru răniţi. Atunci m-am căptuşit cu… 2 litere periculoase: B şi C! Cu astea nu pot să fac poezii, sunt litere hepatice, nume de viruşi. Abia anul ăsta, la aproape douăzeci de ani de atunci, după doi ani de când am făcut cererea, am început tratamentul cu interferon. Aşa că e posibil să am parte de încă o minune: descompletarea alfabetului hepatic.

Dar întrebarea rămâne: a fost Crăciun, sau a fost Revoluţie?


Crăciunul – vreme pentru amintiri (1)

decembrie 21, 2008

Am de făcut câteva urări mai speciale, cu ocazia acestori sărbători. Una dintre ele este pentru autorul şi interpretul piesei de mai jos. Nu ştiu dacă are mesaj de Crăciun, nu l-am întrebat şi nici nu cunosc ebraica.. Pe mine m-a uimit mereu dorinţa lui de a învăţa ebraica. Precum şi aia de a cânta. Şi trebuie să recunosc, o face superb!

Când îmi amjintesc serile de colind din copilărie, nu se poate să nu-mi aduc aminte de el. Nu era porţiune cu gheaţă să nu încerce să rupă blancheurile pe care tata le punea la încălţările noastre. Şi cânta, Doamne, ce mai cânta! Lui vreau să-i doresc o naştere de Prunc într-o inimă zvârlugă, plină de gheţuşuri pe care pruncii zboară bucuroşi…
Lui, fratelui meu…


Crăciunul a avut (un) loc

decembrie 20, 2008

În inima lumii, între oameni şi durerile lor, dezmângâing orgolii şi întorcând orologiile istoriei cu faţa către veşnicie, pledând pentru pace într-un loc al necazului şi pentru lumină în case şi în minţi întunecate, prinţul Crăciunului înseamnă şi azi promisiune de zefir peste mări înfuriate şi alunecare de mir pe răni… De ce caută lumea altceva?


Crăciunul – timp al rugăciunii

decembrie 19, 2008

Când cerul vine pe pământ în cea mai sensibilă manifestare de Sine, atunci e vremea pentru zborul rugăciunii. Rugăciune de laudă, de slavă şi de închinare, rugăciune de contemplare şi de împlinire a inimii, rugăciunea şoptită sau plânsă de-a binelea în pumnii pocăinţei şi ai nădejdii renăscute, stoluri nesfârşite de rugăciuni ca rotocoalele de grauri deasupra câmpiilor seara…

Acum, când Dumnezeu Se face diapazon, dând din bucurie ca dintr-o nouă creaţie şi ridicând un Prunc, un singur şi întâi născut regal, cu mâini de Simeon în templu, acum e rugăciune peste tot… O văd versanţii munţilor cu neaua şi colindele de pe uliţe luminate de şoapte ciudate… O văd în taina lor stelele şi bolta cerească, până acolo că o explică din îngeri… O vezi şi tu? Atunci vino cu mine, vino să ne punem pe genunchi!


Înfaşă-Te în inima mea

decembrie 18, 2008

Vino, Cuvânt fără margini,
Şi fă o propoziţie din toate acestea…
Ieslele de prin uitate paragini
Umple-le Tu cu vestea.

Nu-ţi fă ploaie astă seară, priveşte,
Nici un copil nu a avut cerul lui cu stea.
Şi din îngerul din urmă, care creşte,
Fă sărbătoarea mea.

Se lărgesc genele zăpezii ca mieii
Deasupra şi dedesubtul Tău aerul înfloreşte
Ca bucuria din scârţâitul cheii
Când se răsuceşte

Şi uşa iubirii dată de perete e
Dezgrozind iesle de prin uitate paragini
Cum se desfac mărilor pletele
În picuratele margini.

De aceea se şi aprind atâtea miresme,
Că drumul din cer duce prunc.
Veşniciile către fragile catapetesme
Se arunc.

Vino, Cuvânt fără margini, vino cumva,
Gângurindu-Te până la mine în taină.
Înfaşă-Te în inima mea
Ca-ntr-o haină.


Între Crăciun şi nicovală

decembrie 17, 2008

În preajma Crăciunului şi mai ales de la Crăciun încolo, până după anul nou, e ca o suspendare. Nu, nu de îngeri cântând colinde, ci de noi. De sufletele noastre căutându-şi rosturi, mai angrenate ca oricând în tot felul de lupte spirituale şi mai dispuse ca oricând să cedeze, să facă loc deznădejdilor, vinovăţiei, nesiguranţei, îndoielilor de tot felul.

E cineva care şi-a pregătit nicovala minciunii şi amărăciunii şi, precum strugurii în teasc sau grâul pregătit de pâine, suntem zdrobiţi, rupţi, cernuţi între colinde de Crăciun şi ispite care de care mai subtile, menite să ne încerce determinarea credinţei şi a atitudinii, până acolo că nu mai putem gusta sărbătoarea.

Între bucuria sărbătorii şi cavalcada celui rău e ca între ciocan şi nicovală: dacă nu ştii să te fereşti la timp, te loveşte. Mai bine spus, e ca între… Crăciun şi nicovală! Singura scăpare e rugăciunea. Rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.


Crăciunul – adevărata bucurie

decembrie 16, 2008

Bucură-te! Aşa se adresează proorocul binecuvântat cu viziunea Naşterii Domnului, a Luminii ce se coboară „peste cei ce stăteau în întuneric”. Şi ce frumos face zăpada legătura între bucurie şi lumină, în imaginaţia şi în amintirile noastre! Ca şi lumina şi bucuria unei stele… Mai mult, ca şi lumina şi bucuria a mii şi mii de stele, căci zăpada îşi înşiră pe zare fulgii, iar fulgii duc în ei cristalele strălucitoare… Şi fiecare cristal strigă „Bucură-te!”

Dacă natura întreagă, în măreţia simplităţii ei, ştie să se bucure aşa de frumos cu ocazia naşterii în sânul ei a Celui prin care există şi prin care a fost creată, de ce sufletele oamenilor zac mohorâte sub sarcastica glugă de osânză a proprilui trup, schilodindu-se? Pentru natură a venit Isus? Pentru ceva ce va arde? „Căci pământul, cu tot ce este pe el va arde.” Numai sufletele oamenilor vor rămâne, bucurându-se ori îngrozindu-se de ele însele, de cât Crăciun au ştiut sau nu să adune…


Crăciunul – antibabel

decembrie 15, 2008

Nu mi-a fost greu să înţeleg că melodia de mai sus este un colind de Crăciun, deşi nu este în româneşte. Nu ştiu deloc poloneza. Dacă nu sunt atent, nici Sienkiewikz nu ştiu scrie ca lumea. Dar aici e încă o minune pe care o realizează Crăciunul: reunirea limbilor într-un înţeles nou, celest, pătruns cu inima. Ca un gângurit de Prunc pe care toate mamele îl vor pricepe…


Spaţiu de Crăciun

decembrie 13, 2008

De vânt scornite clopote şuvoi
Cu îngeri veseli casa o încarcă.
Străine gheţuri inima mi-o-ncearcă
Dar nu sunt drumuri către înapoi.

Din frângeri timpul scâncete păstra
Medaliind în plopi înverşunarea
De-a se numi înalt cu deşertarea
De clipă şi de inima din ea.

Numa-n coclauri ca de vremi de nea,
Numa-n utrenii de ecou clintit
Îşi pleacă zarea cântec clocotit
La focul sacru dintr-o sacră stea.

Aşa e-n spaţiul naşterii mereu
Când Cel care Se naşte e Mesia:
Îngână universul poezia
Pe care-a scris-o Însuşi Dumnezeu!


De Crăciun, fantomele iau aer

decembrie 12, 2008

Citesc amuzat despre nu ştiu ce fantomă care s-ar fi hotărât să iasă la aer, undeva pe scările unui hotel din staţiunea Băile Herculane. Probabil că s-a umplut de reumatism, prin tot felul de subsoluri igrasioase, de atâta amar de vreme… Că cică ar fi fantoma unui preot dac.

Ce uşor de păcălit sunt unii! Dacă era un pom de Crăciun în locul fantomei, care pom are şi el povestea lui şi… „fantoma” lui (i se spune spiritul Crăciunului), ce reclamă ar fi fost asta pentru un hotel ameninţat de faliment? Dimpotrivă, ar fi fost semn de bunăstare şi bucurie, de stabilitate materială şi (măcar de formă) de stabilitate spirituală.

Ce e mai rău, e că lumea-i plină de creduli gata să înlocuiască siguranţa unei adevărate relaţii cu „Necunoscutul” născut de Crăciun, cu fantome halucinante şi abracadabrante, imposibil de dovedit şi de controlat. Că atât de mult a sucit „stăpânitorul veacului acestuia” nu realitatea, ci propriii noştri ochi spirituali, că suntem gata să credem în fantome, dar ne e greu să acceptăm semnificaţia Crăciunului, de parcă Naşterea Domnului nici cât o fantomă nu face…