Pui zilele ca fructele într-un pom

ianuarie 3, 2009

***
pui zilele ca fructele într-un pom
şi vin viermii durerii de sâmbură până la desfrunziş
iar eu întreb despre alcătuirea anotimpului
din cocori şi alte alea ca nostalgiile

e mai greu să explic glezna vântului luxată de vele pe mare
cum ar fi o călătorie în galerele îndrăgostirii intergalactice
cu toate sentimentele în alarmă ca un mare pavoaz fluturat
peste amiralul îndoielii de tine însuţi

Doamne trec timpul de parcă aş trece clasa
şi fulg încet de la un colţ la altul al privirii
în ansamblul iluziei şi al uitării în oul micului dejun
până la gulerul scorţos al ceaiului din coajă de albastru

de acolo pătrund în existenţa mea
ca zaheu între crengile sicomorului
că vii si că nu am hrănit trandafirii că şi ei
au ghimpi de atâta frumuseţe îndoliată

aşa că mere-mă şi sicomori-mă şi alt anotimp îndurat
cand pui zilele ca fructele într-un pom


Un drum…

ianuarie 3, 2009

Un drum ca o alunecare de lebădă pe apa unui lac cristalin, sau adâncimea unei dimineţi răsfrântă într-o inimă strălucind de iubire, sunt cam greu de pipăit şi de analizat, când le constaţi la alţii… Eu şi tu înţelegem chiar şi ce ni se dă nouă a trăi, trunchiat, fără multe nuanţe… Apoi, în iureşul zilelor asediate de atâtea şi atâtea întâmplări, cine mai are timp de analize, sinteze, introspecţii, sondări psihologice? Cu atât mai mult cu cât ele ni se propun de multe ori din exterior, vin dinspre ceilalţi, cerându-ne  eforturi în plus… Creştinii nu sunt extratereştri, chiar dacă ei „nu mai sunt din lume”. Chiar dacă firea lor, omenească până la un moment dat, a fost substanţial înlocuită cu altceva. Când spun „substanţial”, nu mă refer la cantitate, ci la calitate.

Literatura creştină trebuie să întrunească aceste caracteristici. Trebuie să aibă deschiderea pe care a arătat-o Domnul Isus faţă de oameni şi problemele lor, în toată complexitatea şi gravitatea acestora, fără să neglijeze faptul că El e soluţia pentru orice situaţie, să fie în stare să surprindă evoluţia sufletului omenesc, ţinând cont de felul de „gravitaţie” căruia îi este supus. Fiindcă, în ultimă instanţă, „legea duhului de viaţă” şi „legea păcatului şi a morţii”, în permanentă şi acerbă confruntare, creionează coordonatele de manifestare a oricărei personalităţi omeneşti. Literatura creştină va aborda pe om şi realitatea în cele mai intime şi mai adevărate aspecte ale lor, fără complexe, fără excese „umaniste” care să-l înalţe mai mult decât îi e condiţia, sau „nihiliste”, care să-l condamne definitiv şi irevocabil, fără prejudecăţi. Ea va porni nu de la experienţa omenească şi spre o lume iluzorie, ci de la o realitate nouă şi autentica a lui Hristos cel viu, către lumea prea adâncă în complexitatea ei, ca să fie corect înţeleasă altfel decât prin divin.

Când spun „literatură creştină” nu mă refer strict la lucrări teologice sau devoţionale, care sunt doar genuri de adresare, de îndreptare spre oameni a unui mesaj şi a unei experienţe. Mă refer la ceea ce se înţelege îndeobşte prin „literatură”: acea activitate de transpunere artistică a unor observaţii asupra vieţii şi realităţii prin cuvinte mai mult sau mai puţin meşteşugite, conform unor standarde stabilite convenţional de domeniul cunoaşterii estetice. Daca valoarea duhovnicească a unor producţii „literare” stabileşte, înaintea lui Dumnezeu, calitatea trăirii fundamentale, cea care a generat scrierea respectiva, aceasta nu îi conferă obligatoriu şi calitatea de scriere literară bună. Pentru că aici mai intervine un criteriu de apreciere: cel conferit de Însuşi Dumnezeu omului şi de care chiar şi El ţine cont, altfel nu l-ar fi delegat pe Adam să dea nume vietăţilor create: simţul discernământului estetic, al aprecierii imaginative, al unei intuiţii consonante cu imaginaţia creatoare divină.

Oamenii au stabilit jaloane pentru frumos. Chiar dacă acestea se modelează după epoca istorică, după caracteristicile ei morale, religioase, etc, cum spune românul, „ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place!”, e adăvărat. Aceasta nu în sensul condamnabil al justificării gusturilor pervertite de păcat, ci în acela al existenţei unor standarde profunde, imuabile, ale frumosului, de care nu se poate face abstracţie.

Orice loc de adresare către un public cititor poate fi o tribună a Domnului, aşa că-mi scot încălţămintea, ca Moise lângă rugul care nu se mistuia, şi mă apropii… Vorbirea nu îmi e uşoară, poate, dar mulţi alţii ne vor ajuta… Unii dintre cititorii acestor rânduri scriu, sau doresc să scrie literatură creştină. Dacă sunteţi de acord cu cele expuse aici, haideţi la treabă!


Jurnalul scrierii iubirii (03)

ianuarie 3, 2009

Continuare de aici

Aventura despre care vorbeam a început într-o vară. O idee, un clic istoric, o avalanşă solară… N-am mai fost eu. Am început să caut înfrigurat prin tot felul de cărţi, să văd dacă nu e o speculaţie care să fi sedus şi pe alţii, înaintea mea. Am început un studiu tematic şi sistematic al Scripturii, de teamă să nu bat câmpii. Dar pe măsură ce mă adânceam mai mult în studiu, cu ideea trăsnindu-mi în minte, perspectivele se lărgeau. Peste tot nu vedeam decât confirmări.

Oare fac eu textul să spună ce vreau să aud? mă întrebam… Oare nu e decât o speculaţie deşteaptă? Percepeam totul ca pe o apropiere uluitoare de un adevăr extrem de palpabil şi îndepărtat, în acelaşi timp. Vedeam imaginea mânuţei unui copilaş care strânge cu toată puterea un deget al mâinii tatălui său, ca o împlinire a nevoii de siguranţă şi de concret… Iată de ce îşi fac oamenii icoane şi se ataşează de ele! mi-am zis. Fiindcă credinţa lor nu poate muşca din Dumnezeu altfel decât muşcă un prunc biberonul… E greu să crezi că tata e altceva decât obiectul acela moale şi atât de plăcut şi adevărat!

Devenea o aventură din ce în ce mai serioasă. Iar eu, din ce în ce mai timid şi mai înfricoşat. „De ce tocmai mie mi s-a descoperit o culme pe care, de o istorie întreagă, o caută alpinişti super antrenaţi şi n-o găsesc?” Ca şi ei, aş fi făcut o poză, acolo, în vârful muntelui. Aş fi intitulat-o „Autoportret cu Dumnezeu”! Am zâmbit, amintindu-mi de pescarul care povestea că numai poza făcută cu peştele prins ieri, cântărea vreo şase kilograme. Sau doar mi se pare, din păcătoasă vanitate…

Nici acum nu am răspunsul la întrebare. De aceea mă tem. Mă tem de scârţâitul portiţei din fundul ogrăzii cu orgolii. Ştiu cât de vulnerabil sunt la o astfel de prăjiturică. Aşa că o iau înainte şi strig: ciupiţi-mă, să nu adorm pe laurii unei victorii care nu-mi aparţine. Iar că nu-mi aparţine, se va vedea. Slăvit să fie Numele Domnului!

Brăila, 23 ianuarie 2005