Jurnalul scrierii iubirii (2)

ianuarie 2, 2009

(Continuare de aici)

Uneori sunt trist. Sunt puţin speriat de tristeţea asta, fiindcă nu o înţeleg întru totul. Pe de o parte mi-e teamă de ceea ce aş vrea să spun, iar pe de alta, de a nu rata ceva esenţial, dacă tac. Doamne, dă-mi înţelepciune şi curaj! Gândindu-mă la cei care vor citi, sau vor încerca să citească rândurile astea, îmi permit să fac o clasificare: unii vor citi şi vor înţelege. Le mulţumesc. Alţii vor citi şi nu vor înţelege. Acestora le spun: „Încercaţi şi când nu vă doare capul!” Iar alţii nu vor citi. Asta e! Desigur, aş putea duce clasificarea mai departe, dar consider că această primă treaptă e suficientă.

Trec zilele unele după altele şi cred că ar trebui doar oarecum survolate… Nu ştiu de ce trebuie să depindem de atât de multe lucruri, ca să se realizeze ceva ce Dumnezeu, în măreţia veşniciei Sale, vede, nu doar ca pe un proiect de împlinit, sau în curs de împlinire, ci şi ca pe ceva dat, cu toate urmările istorice concrete, dar şi virtual posibile… Dar depindem. Nu pot să-I mulţumesc decât lui Dumnezeu şi pentru ce am şi pentru ce nu. Sau pentru ce nu ştiu că am.. Chiar aceste rânduri sunt o minune a Sa.

Nici cine ştie ce studii nu justifică poziţia în care intenţionez să mă plasez. Ca autodidact, n-am fost prea sârguincios. Ba chiar mă acuz adeseori de o boemă lipsă de voinţă, vecină cu inconştienţa. După o tinereţe aproape iresponsabilă, sub zodii comuniste care nu m-au atras deloc şi pe care am fost gata să le contest şi să le sabotez la prima chemare, tot dintr-o pornire mai degrabă organică decât raţională, a urmat o maturitate marcată de boală şi o îmbătrânire extrem de prematură. Trecerea a fost însoţită însă de descoperirea, undeva, la marginea iadului care mă înghiţea, a adevăratei valori a vieţii – aceea pe care i-o conferă nu „carnea şi sângele”, contaminate din plin de duhoarea păcatului, ci sursa şi finalitatea ei cele adevărate şi eterne, pe care le-a dorit Creatorul.

El a curăţat de ce era dăunător şi rău, încet-încet, sufletul meu. De aici au apărut toate acele instrumente care compensau cu supra de măsură neputinţele fizice. Realizări, uneori mai frumoase decât ale multor oameni sănătoşi, au început să apară… Socotiţi-mi curajul de a scrie toate acestea evaluând încrederea „nebună” în Cel care Se face desăvârşit în slăbiciunile noastre. Lui Îi datorez cinstea şi Lui Îi mulţumesc.


Poeme noi la un an nou

ianuarie 2, 2009

***
poate să se aşeze iubirea ca un strat de zăpadă
aluneci şi cazi dacă nu eşti atent
cum cad în cer ieruncile grămadă
dintr-un copac absent

uneori poate ar fi bine să înnorezi
când realităţile pasc de exemplu
când vin amintirile şi le veghezi
jertfă de lacrimi în templu

şi apoi nu mai alunecă nimic
dinspre mine zilele nu mai spun mult
până la tine iau distanţe şi le abdic
apoi ascult

***

anul cel nou a crescut ca o aripă din umărul meu
atunci am văzut pentru prima dată cum zburau zidurile casei
neştiind zăpada vechiul pom de Crăciun
neştiind alinierea cu neputinţele ferestrelor
de a aduna muguri din primăvara ce va veni

anul cel nou seamănă cu înverzirea albastrului
de parcă cerul începe să clocească fruze de albatroşi
şi de acolo pe jos până la fericire
dă-mi iubire şopteşti cum ai frământa cozonaci
iar Dumnezeu îi coace în ajunul de Sine