Leacul miraculos

ianuarie 10, 2009

Zice prietenul meu: să bârfim… bârfa! S-o bârfim în scris! Ştii că-mi place? Avea deseori idei din astea. Am luat pixul de pe masă şi l-am agăţat în aer, în aşteptarea primului cuvânt. Ştiam că după el vor veni şi celelalte…
Asta se întâmplă atunci când nu poţi înghiţi pe cineva. Îl mesteci şi-l mesteci în gând, de unul singur, sau dupa vreun colt cu amicu’, soaţa, vecinii, şi tot nu-l poţi înghiţi. Cauţi nodurile din papură, tai firele-n patru sau mai multe, te faci negru-n cerul gurii, plămânii privirii îţi ies din orbite, scuipi cu tot năduful zilei arse de soare, că tot nu-l înghiţi.
– Îti sugerez să scrii despre antidotul bârfei, imi spune prietenul meu. De ce crede el ca aş fi bun pentru aşa ceva? Am fost eu medicul ei, sau prietenul ei bun? Specialist în bârfă, adică… Poate că are dreptate. Stau şi mă gândesc pe cine am bârfit ultima dată. A, da… Dar nu era bârfă, era adevărul gol-goluţ, spus fără patimă şi resentimente, răspicat şi obiectiv. Ce dacă mi-a făcut rău, a durut şi a trecut. Nici gănd de bârfă. Nu mai am nimic împotriva lui… Fiindcă bârfa e un fel de răzbunare a neputinciosului. Adică, dragă, dacă ştii asta, ţi se pune ţie nodul în gât şi poate-i faci tu ceva ce nu am fost eu în stare.
Antidot pentru barfă? Pentru că nu pot înghiţi pe cineva? Pentru că mă înec în public cu dumicatul ăsta? Pentru că devin penibil, dizgraţios? Am văzut aseară pe cineva care încerca să strivească un ţânţar care-l necăjea. Îşi tot dădea palme peste faţă. Dacă i-aş fi dat eu, s-ar fi supărat.
Tata avea un leac, atunci când mă lăcomeam şi căutam să înghit bucate multe şi repede, şi mă înecam cu ele: îmi dădea o palmă zdravănă după ceafă! Şi când nu poţi înghiţi pe cineva şi te îneci bârfindu-l, leacul e tot ăsta.
Numai că-l administrează Dumnezeu!


O zi cu Domnul ca un crucifix de mâncare

ianuarie 10, 2009

***
o zi cu Domnul ca un crucifix de mâncare
spuneam aflând cu aerul cum treci
peste apusul meu îndepărtări de ghirlandă
din poarta numită a înţelepciunii

de atunci multe s-au schimbat doar ziua e tot aia
e ca şi culoarea ochilor orişicât ai privi măreţia dumnezeirii
strălucirea lor nu înseamnă că vezi dimpotrivă
sunetele clavecinului nu înseamnă clapele lui

şi de aceea atâtea schimbări atâtea mirări
un Creator care Se trage de şireturi cu mine nu este El
dar poate fi unicul Său Fiu care moare
iar când înviază eu pot traversa porumbei

aşa din cântec în cântec parcă visam
alergarea spre braţe de tată a limpezit frigul
poate veni şi naşterea că e Crăciun
şi e o zi cu Domnul ca un crucifix de mâncare