Dumnezeu este Duh!

ianuarie 12, 2009

Jurnalul scrierii iubirii 04

E mai greu de priceput, pentru noi. Poate dacă înaintăm cu paşi mici… Duh infinit şi perfect, învăţăm noi, de parcă L-am putea învăţa. Măcar dacă ne-am putea închipui un duh perfect. Ca să nu mai vorbesc de infinit. Eu, cu măsură ştiută, limitată, la pantofi şi la pantaloni… Aşa o fi? Aşa trebuie să fie, dacă atâţia înţelepţi au spus-o. Infinit şi perfect… Poate mintea noastra cuprinde…?
Dar cu siguranţă că nu L-au putut vedea. Fiindcă prin definiţie un duh e ceva ce nu se vede. Nu poate fi perceput cu simţurile noastre. Putem vedea ce face, putem auzi ce spune, Îl putem primi în mintea şi în sentimentele noastre, putem stabili relaţii cu El, aşa cum stabilim cu orice altă persoană, numai că nu putem şti cum arată. Şi totuşi ni se spune că purtăm chipul Lui. Am tot căutat să văd ce spun înţelepţii despre asta. Şi i-am găsit întrebându-se. Aşa că am început să mă întreb şi eu.

Şi aşa am mai făcut un pas în aventura pe care v-o povestesc. În Scriptură ni se spune despre un Dumnezeu care vede, aude, face… şi că e Duh. Un duh care vede, aude, face. Seamănă cu ceva foarte cunoscut de mine. Şi eu văd, aud, fac. Nu-s oare după chipul Lui? Dar eu am ochi, am urechi, am mâini. O diferenţă ar fi că eu nu sunt duh. Ce numesc eu duhul meu e ceva ce pare a se descurca fără ochii şi urechile şi mâinile mele. Şi totuşi sunt alcătuit după chipul şi asemănarea acestui Duh. Diversele teorii despre cât şi cum a mai rămas, dacă e mai rămas ceva din chipul acesta, după căderea omului, despre distorsionarea lui sau despre incapacitatea omului căzut de a-i mai percepe prezenţa, atâta vreme cât nu am textul scripturii care să mă edifice, nu m-au convins.
Eu cred, pur şi simplu, că el este. Că ceva creat de Dumnezeul infinit, de existenţa Sa totală şi veşnică, nu poate să fie mai puţin decât e. Adică un chip şi o asemănare. Un cuţit e un cuţit. Nu poate deveni lingură sau pâine. Te poţi hrăni cu ajutorul lui şi poţi trăi. Dar altul te poate înjunghia cu ajutorul lui şi poţi muri. Asta s-a întâmplat, cred eu, cu „Chipul şi asemănarea”. A încăput pe mâna altuia. Cuţitul care am fost creat a intrat pe mâna unui criminal şi e acum o dovadă a crimei făptuite. Cum? Când? De ce? Vom mai vorbi.
Dar înţelepţii se întrebau… Şi m-am întrebat şi eu: dacă El vede, nu înseamnă nici că are, nici că n-are ochi. Înseamnă că vede. Că posedă funcţia vederii, deci… Dacă El face, nu înseamnă că are sau n-are mâini ca ale mele, ci că are puterea de a face. Ce ne aseamănă? Funcţiile. Deci El a transferat anumite principii de funcţionare de la Creator la creaţie? Şi apoi mi-a dat suflare de viaţă. Viaţa este principiul Său fundamental. Suportul vieţii Lui este viaţa Lui Însăşi. Domnul Dumnezeu mi-a dat Suflare din sufletul Său viu. Fluidul veşnic al Vieţii Sale a curs în forma de lut care eram, însufleţind-o. Suportul vieţii mele trupeşti este sângele. M-am gândit la semnificaţia jertfelor în Vechiul Testament şi la jertfa lui Abel, cea plăcută Domnului. La sângele vărsat al Domnului Isus, care poate mântui datorită proprietăţilor sale sfinte.
Şi nu mi-a fost greu să mă întreb mai departe. Eu am ochi fiindcă El vede? Am mâini, fiindcă El face? Am sângele fiindcă El e viu? Sunt eu până-n cele mai mici amănunte biologice, după chipul şi asemănarea Lui? Nu ştiu… Îi las pe înţelepţi să se pronunţe, când vor termina cu întrebările. Eu cred că nu voi termina niciodată. Dacă ştiţi mai multe despre asta, spuneţi-mi şi mie.
Poate înţeleg de ce atâta omenire iubită atât de mult trebuie să sufere… De ce remediile găsite şi folosite de-a lungul veacurilor împotriva suferinţelor de tot felul apar mereu ca arme cu două tăişuri. De ce dragostea devine ură, pacea devine război, o plantă inofensivă, vie şi frumoasă, devine otravă, viaţa devine moarte… Poate înţeleg…
Şi uite-aşa, din întrebare în întrebare, mă îndreptam către poarta cetăţii. Cetatea de Scaun. Ce voi găsi înăuntru, cum va fi traiul, cum e Împăratul?
Cartea a rămas deschisă acolo unde m-am oprit aseară. Cartea despre soare. Tăciunul aprins îmi arde gura. Nu pot să tac. Trebuie să ţip. Chirurgul şi-a ascuţit bisturiul, îmi spun. Ce de răniţi a adus istoria la porţile cetăţii!


Dacă n-ar fi seara să Te ascundă în raze lungi

ianuarie 12, 2009

***
dacă n-ar fi seara să Te ascundă în raze lungi
şi podiumul plopilor să Te înalţe
aş verifica întâi umbrele apoi aş sări în grădini de n-am-ce-face
până s-a înopta de-a binelea către mâine

dar Doamne leneşa vuire de măslini veni să mai stea
cum stau ucenicii împrejurul Învăţătorului lor
cadrilaţi în simţiri şi în înţelegeri ca uşa templului sculptată
şi de aceea trebuia o predică pe munte printre ciulini

de aici până la drumul către emaus nu mai e mult
cale de doi ucenici cu nedumerirea făcută praf
ca să tălpuie fiecare durere adăpostind mântuiri
aşa le-ai explicat apoi cerneai aur în inviere