Mâine este ziua lui Emil. Cine e Emil? E un poet. Un tânăr care iubeşte poezia. După cum cred eu, poate că o iubeşte prea mult. Şi îi place prea mult, ca unui suflet aprins ce e, să se autoanalizeze intens şi să speculeze pe marginea propriilor sale trăiri, în imagini insolite.
Azi ne-a adus pe Cuvinte la schimb o poezie în care îşi analizează singurătatea şi o vede ca pe „o armură crescută pe dinăuntru” dar si, paradoxal, ca pe ucigaşul care atenteaza la „carcasa de carne” a inimii. Eu i-aş sugera să treacă dincolo de această „carcasă de carne” şi să-şi caute cealaltă faţă, cea de necarne, cea de dinăuntru, a inimii, locul acela unde nimeni nu mai e singur, mai ales de ziua lui.
Ca răspuns la poezia lui, eu am scris si am trimis poezia de mai jos:
***
lui emil de ziua lui
la mulţi ani tinere domn parcă ai fi alifia amărăciunii
când ti se caţără pe trăire parcă nimic nu respiră
din fotografia ta zburată de cuvinte voalate ciudate
dări peste cap de trei ori ale înşelării de sine
nimeni oare nu ţi-a spus că aşa începe jocul
cu moartea cu nimicul cu ascensiunea în văgăuni
de-a v-aţi ascunselea în primejdia unui blestem
hai să mestecăm pulberea până o facem grăunte
de muştar numai bun de spart între dinţi înainte
şi după împotrivirea cărnii şi sângelui de a şti
poţi spune cum vrei singurătăţii
ea tot pe dinăuntru te va muri
puţin câte puţin ca orice intoxicare cu tine însuţi