Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Am văzut recent un film cu un înger. În fine, doar fragmente… Suficient cât să-mi aduc aminte astă seară, în timpul vizitei unui prieten. Dacă îngerii ar avea nostalgii… m-am gândit. După ce a plecat prietenul am scris poezia asta:

 ***
dacă îngerii ar avea nostalgii
ferestrele noastre ar fi mereu aburite
de suflarile lor calde şi de ochii lor vii
şi uneori am fi inexplicabil de veseli sau trişti

paşii noştri nu s-ar mai împltetici
ca nişte plase de pescuit în adânc
şi nimeni nu ar şti pe ce cărări răsare primăvara
dacă îngerii ar avea nostalgii am şti unul de altul
cum ştiu solzii aripii de fluture culorile unei flori

Reclame

Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. De unde ştiu asta? De la însăşi istoria! Scriptura doar ne-a făcut atenţi… Oare nu seamănă zilele cu o aşteptare înfrigurată a ceva? Oare nu se precipită toate lucrurile, până şi natura, spre un deznodământ implacabil?
Vrem să vedem sau nu vrem să vedem aceasta, istoria omenirii are un drum clar către o finalitate anume. Viaţa ta poate bâigui în căutarea a tot felul de fericiri iluzorii, se întreabă mai mult sau mai puţin conştient, sau nu se întreabă deloc, privind la propriul orizont: oare când voi ajunge acolo?

Eu cred că trăim în vremea sfârşitului. Nu a sfârşitului vieţii noastre, neapărat, ci a istoriei lumii intrate în colaps. Singurii supravieţuitori vor fi, în mod paradoxal, prigoniţii, cei împotriva cărora se vor mânia neamurile, fiindcă ei contrazic mersul vieţii către propia ei pieire. Ei predică viaţa veşnică. Ei vor intra în viaţa veşnică. Îţi spune ceva sintagma asta? „Ţinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” are un preţ întotdeauna. În toate poveştile care vorbesc despre asta, eroul trebuie să-l plătească. Vrei să fii un astfel de erou? Vrei să ştii care e preţul vieţii fără de moarte?

„Nu e nimic interesant acolo”, spunem privind o draperie care acoperă o fereastră. Când dăm însă draperia la o parte, realitatea minunată a unei zile de vară ne face să deschidem şi fereastra. Aşa e cu sfârşitul istoriei. Draperia propriei noastre vieţi preocupată prea mult de ea însăşi ne acoperă de tot realitatea veşniciei. Cât ştim despre realitatea asta? Măcar ştim că există, ca să vrem înlăturarea draperiei, care este iubirea noastră de noi înşine? Mai mult, ne dorim deschiderea ferestrei care ne opreşte să ne contopim cu această realitate?

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. Istoria e cu mâna pe clanţa uşii de la ieşire. Noi unde suntem? Intrăm în fiecare zi a vieţii noastre ca nişte regi definitivi, ni se pare că o controlăm şi că facem numai ce dorim noi. Dar istoria nu face ce vrem noi. Ea are repere şi jaloane clare, măsurate nu în anii mei sau ai tăi, ci în generaţii şi generaţii, are o esenţă globală şi oarecum abstractă, dincolo de care e un Plan care ni s-a descoperit parţial… Un Plan în care ni se vorbeşte despre înşelare, ură şi durere ca preţ pentru „viaţa fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe”.

Există un moment al sfârşitului şi există o vreme a sfârşitului. Ce ştim despre toate acestea?
Existăm noi, eu şi tu, ţinănd în mîini alegeri zilnice de care depinde ce? Potopul de desfrâu omenesc, sau prigoana şi moartea ca preţ al dedicării pentru idealul vieţii veşnice?
Nu istoria ne lipseşte, o trăim secundă cu secundă, ci Planul ei, care ţine de o altă realitate decât a istoriei. Care o trăieşte transcendând-o, Cel prin Care, în Care şi pentru Care sunt toate lucrurile, Cel care a „scut-circuitat-o” la un moment dat cu veşnicia Sa.

Încotro te îndrepţi, omule? Către istorie? Către veşnicie?

***
străbaţi cu pasul strâmb străzile foamei
si setei după înţelesul zilei tale
istoria îţi dă ghes să pleci în rotocoalele aurii ale somnului
străbaţi cu pasul strâmb străzile toamnei
de tine incendiind o desfrunzire suspectă

nu mai întrebi nimic ca să nu mai fii întrebat
de toată lumea asta care te doare pe dinăuntru
ca o apendicită a frunzei nefardată ieşită
în întâmpinarea ecoului tău

nu ţi se mai răspunde nimic pur şi simplu
istoria se închide la ora cinci ca orice alimentară
tu eşti înăuntru ai vrea prin obloanele trase
tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte
să-ţi mai spună poveşti dar e frig e prea frig
în orice anotimp de la gura tristă a sobei


Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Un prieten mi-a trimis la un moment dat nişte glume pe seama Meşterului Manole şi a soţei lui, Ana… Erau formulate ca nişte întrebări. Răspunsul era acelaşi: „Meşterul Manole”. Există, dincolo de maliţiozitatea şi de hilarul acestora, un sâmbura de tragic: realitatea dureroasă din cele mai multe căsnicii unde iubirea se termină şi iese deasupra egoismul şi răutatea atât de omeneşti. Dar nu vă faceţi probleme, nu despre noi e vorba, ci despre Meşterul Manole.

– Care a fost primul bărbat care a spus: e nevoie de o femeie în casă?
– Meşterul Manole.
– Cum îl chema pe primul specialist român în body-building?
– Meşterul Manole

Balada Meşterului Manole poartă totuşi un înţeles atât de cunoscut nouă, creştinilor: e vorba despre ideea de jertfă. Dar ideea asta nobilă e pervertită. Este sugerată sacrificarea altuia pentru interesul meu. Chestie atât de românească! Vechea poveste cu capra vecinului…

E adevărat că o zidire autentică nu se face fără jetfă… Unii eroi din literatură şi-au vândut sufletul Satanei. Alţii, ca Meşterul Manole, au jertfit cu bună ştiinţă pe altcineva. Asta ştiu să facă oamenii. Dar Dumnezeu face altfel: Se jertfeşte pe Sine.

***
când e trecută lama vremii peste câmpii
iar inima ta ar mai vrea o răcorire în zile
priveşti în jur cu lacrimi sau fără
umbra ta zvârcolindu-se cu lacrimi sau fără
iti iei iubirea mester manole ce esti
iti iei sufletul mester manole ce esti
si invelesti peste ele o mănăstire de glorie
omenească priveliste a unei ruini viitoare
cu un corb în frântura clopotniţei
şi o tradiţie înghesuită în zid ca o ană

dori priponire de ochi şi mireasmă
pe crucea iubirii stă Dumnezeu