Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului

octombrie 6, 2007

cu-caftan.jpgScosesem „acareturile” de prin depozitele muzeului să le scuturăm de praf. Aşa numea directorul toate acele obiecte: acareturi. Iar gâzele erau „goange”. Era oltean de loc. Eu pusesem mâna pe un caftan boieresc şi-l curăţam cu atenţie. Alături se odihnea potcapul aşteptându-şi rândul.

„Da ce tragi de el de parcă ţi-e sufletu’?” m-a întrebat. Avea dreptate, mângâiam catifeaua aia cu atâta grijă, că numai cu sufletul meu mă mai purtam aşa delicat. Asta ni se întâmplă tuturor. Avem atâta grijă de noi înşine, că ni se şi face ruşine uneori. Dar numai uneori…

Am început să trag mai viguros de catifeaua aia groasă şi atât de veche şi m-am gândit, deşi pe vremea aia nu făceam prea des aşa ceva, la un cuânt pe care-l ştiam din copilărie, cum că ar trebui să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Dar cum ar fi dacă eu însumi aş fi pe dinafară? Un fel de aproapele meu? Lovit, scuturat, hâţânat zdravăn de oricâte ori nu mă plac?

Mi-am pus chestia aia veche şi am făcut o poză. I-aş spune „Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului.”


Lupul mâncat de oi

octombrie 6, 2007

De când cu campania de deconspirare a informatorilor fostei securităţi mi-am pus întrebarea următoare (şi câţi dintre cei care au trait în „epoca de aur” nu şi-o pun?): dacă ar căuta cineva atent în trecutul meu, ar găsi oare ceva care să mă incrimineze? Aşa mi-am amintit o întâmplare cu… un lup mâncat de oi!

Eram într-un cenaclu literar, ne întâlneam săptămânal. Acolo instituisem un premiu literar: cea mai bună poezie scrisă ad hoc într-o şedinţă primea premiul acelei şedinţe (care consta într-o carte, cotizam toţi pentru ea). De obicei împărţeam cărţile cu un coleg de cenaclu, M.A. Fusese cadru militar activ, dar pentru vederi politice dubioase atunci, era trecut  în rezervă.

Una dintre poeziile lui care a luat premiu era un fel de fabulă socială despre un lup mâncat de oi, cu o trimitere transparentă la un anumit personaj. După câteva zile am fost chemat la securitate. Nu mai ştiu dacă am scris ceva acolo, adică dacă am dat vreo declaraţie scrisă, dar îmi amintesc perfect că m-au întrebat dacă ştiu cum pot mânca oile un lup.

Le-am spus că poezia e una, iar mâncatul lupilor e altceva şi că noi nu ne adunăm decât pentru poezie, că de mâncat, mâncăm acasă. La întrebarea directă despre M.A. şi poezia lui, le-am spus să fie liniştiţi, că nu are suficient talent, să ajungă să sperie vreun lup. Se pare că asta i-a liniştit, că ne-au lăsat în pace şi pe mine şi pe colegul meu.

Dar pe lup tot l-au mâncat oile, până la urmă…


Un fel de campanie electorală

octombrie 6, 2007

Ce-i drept, la timpul tinereţii mele nu mă gândeam că voi avea blog… Nici nu auzisem de internet. Nici nu visam. Copiii de azi ştiu imens mai multe decât ştiam eu la 25 de ani. Iar posibilităţile de a păcătui au crescut proporţional cu cunoaşterea. Numai calea spre mântuire e aceeaşi.

Dar nu e cazul să ne închipuim că firea omului era mai altfel… Asta nu s-a schimbat nicicum în tot îndelungul istoriei omeneşti. Aceeaşi răutate, acelaşi egoism, aceeaşi atitudine brutală faţă de restul creaţiei lui Dumnezeu, care a dus la inventarea cuţitului, a sabiei, a crucii, a terorii…

Nimic din ce nu e EU nu trebuie să mă stăpânească! Aşa a înţeles omul libertatea. Nu a înţeles niciodată că acest EU era deja stăpânit. Nu înţelege nici acum. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ne mirăm de indolenţa românească. Dar ea nu e numai românească. E universală. E Nero care dă foc Romei ca să pună altă Romă în loc. E omul care aprinde gunoaiele ca să facă loc altui gunoi… E un fel de campanie electorală. 


De vorbă cu Liviu Mocan -7-

octombrie 6, 2007

egipt.jpg

IP – Când au auzit de amplasarea unei statui în proximitatea piramidelor egiptene, unii au râs. Spuneau că asta ar însemna „sinucidere artistică”. Ce te-a determinat să te gândeşti la un astfel de amplasament, şi ce le poţi răspunde acestor oameni?

LM – Piramidele egiptene constituie, din perspectiva mea, CELE MAI SEMNIFICATIVE OPERE DE ARTĂ ALE OMENIRII, DEDICATE CELEI MAI SEMNIFICATIVE PROBLEMATICI ALE CONDIŢIEI UMANE: VIAŢA DE DUPĂ MOARTE.

Dumnezeu se revelează progresiv umanităţii.
La momentul acela de creare a piramidelor, ATÂTA era gradul de înţelegere asupra continuării vieţii „DINCOLO DE ORIZONT”. Dar puţinul acela pe care îl ştiau egiptenii, îl credeau cu atâta tărie încât li s-au dăruit în întregime!
Azi, după câteva mii de ani de maturizare a umanităţii, nouă, prin Isus Hristos ni s-a revelat imens mai mult decât lor atunci, despre eternitate. Desăvârşita revelaţie a lui Dumnezeu prin Isus Hristos ABUNDĂ în subiectul acesta. (Învăţătura despre bobul de grau care trăieşte plenar/rodeşte doar după ce moare, este una dintre ele)

Ce facem noi, creştinii contemporani cu revelaţia aceasta extraordinară?! Unde sunt, care sunt expresiile noastre magnifice, incontestabilele, convingătoarele noastre capodopere? În micimea mea, eu doresc să afirm vestea bună a salvării eterne folosind toţi talanţii pe care i-am primit. Visul meu cu privire la crearea unei sculpturi pe fiecare continent al planetei mă depăşeşte: de aceea doresc sa-l fac, pentru că NU POT să îl fac…

Sămânţa din Africa, ce intenţionează să ilustreze învăţătura Domnului cu privire la viaţa eternă, ar fi o expresie a înţelegerii contemporane cu privire la eternitate, deci superioară din punct de vedere teologic, înţelegerii constructorilor fantasticelor piramide. Ar fi Noul Testament în comparaţie cu Vechiul Testament.
Din punct de vedere artistic însă, sculpturica mea trebuie să se ascundă cât poate de bine, ca nu cumva piramidele să dea cu ochii de ea… Sculpturica de 7 metri da, le poate privi de departe, cu desăvârşit respect şi mai poate… să tacă! Să lase să vorbească VIAŢA.