Pâinea, iubirea, ori frângerea?

Fiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastra viaţă şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru… Iniţiativele noi ne obosesc, preocuparile mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.

Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crâmpei de mângâiere, împlinirea unui vis, ori căldura unui moment de bucurie. Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână în cămăruţa noastră… Este foarte adevărat.

Dar cum declanşăm această scumpă împărtăşire cu Duhul Domnului? Şi cum trecem apoi prin ierihonul încăpător de orbire şi durere al lumii? Lăsăm să treacă clipa sensibilităţii la orbirea altora – care seamănă atat de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare! – fără să facem nimic? Ne judecăm între noi, de multe ori cu o vigoare demnă de cauze mai bune, urmărind ce? Să luăm locul lui Dumnezeu?

Sau avem atâtea satisfacţii şi atât bine în toate cele ale noastre că simţim nevoia să dăm lecţii de noi, altora? Dureros… Când pâinea iubirii se frânge, ce ne interesează mai mult? Pâinea, iubirea, ori frângerea?