Unde aş vrea să locuiesc? II

noiembrie 30, 2007

Jucăm „leapşa” II

Înţeleg că trebuie să pasez „mingea” asta… Aşa că o arunc spre Alin. Între timp am mai scris o poezie. Până mă mai odihnesc…

Ei, mai e cineva care a primit şi a pasat aceeaşi „leapşă” către aceeaşi persoană! Înseamnă că trebuie ca unul dintre noi să se retragă, altfel Alin ar trebui să scrie în oglindă… Măcar arată bine! 


Seninul vers

noiembrie 30, 2007

Seninul vers

Seninul vers al soarelui când ia
Marama umbrei de pe lume şi,
Din nou copilăria să mi-o dea
Mă cheamă-n taină într-un colţ de zi,
Îl scrii cu felul Tău de alfabet
Cum scrii cetăţi şi împăraţi şi vii
Cu pas turnat în legi ca un profet,
C-un vis pe care numai Tu îl ştii.

Seninul vers aş vrea să mi-l acorzi
Mărinimie-a veşniciei, har,
Cum curg din purpuri calzii voievozi
În larg al înserării sanctuar.
Să mi-l înscrii cu focul Tău pe tot
Ce-a mai rămas din mine peste lumi.
O rugăciune, Doamne, să mai pot
Şi Tu să poţi din mine să minuni.

Seninul vers ce-odat’ s-o nesfârşi
Clipind din ingeri noi şi cântăreţi
Ce n-or mai sta în candela de-aci,
Văzduh suit pe afumaţi pereţi,
Ci liberi vor chema îndepărtări
De Dumnezeu şi le vor arăta…
Ajută-mi, Doamne, a privi în zări
În care e îndepărtarea Ta!


Unde aş vrea să locuiesc?

noiembrie 29, 2007

Jucăm „leapşa”

Primesc cu plăcere provocarea pe care mi-o trimite A.Dama, mai ales că deja am răspuns aici cam în ce condiţii mi-ar plăcea să locuiesc. Bloggerii numesc astfe de provocări „leapşa” şi înţeleg că e un fel de joc. Întotdeauna mi-a plăcut să mă joc, mai ales atunci când am avut libertatea să-mi fixez singur regulile.

A.Damei i-ar plăcea să locuiască într-un mugur de toiag cu „posibilităţi de metamorfoză în fluier”… Mie cred că mi-ar plăcea să mă stabilesc în altfel de mugur de toiag: din cel cu perspective de schimbare în toiag al lui Aaron, care a dat frunze şi flori şi a rodit migdale.

Încă ma mai gândesc dacă şi când să dau mai departe „leapşa” asta…

***
dar unde nu aş vrea unde nu aş vrea unde nu
în întunericul dintre pas şi cale în fereastra închisă a vieţii
când dă spre îngheţ în tunelul prejudecăţilor
tot ce e păcat să mă izgonească vreau să fiu
locatarul sfinţeniei şi ivorul slavei când deschizi uşa Tu
pofteşte rob bun în bucuria Stăpânului casa cea adevărată

ţara cea adevărată e veşnicia în rest cad stânci
alunecă terenul încrederii neunse cu untdelemn
dă-mi repartiţia Doamne eu acolo doresc nu
unde nu aş vrea unde nu aş vrea unde nu


Impresii poetice

noiembrie 26, 2007

A cincisprezecea replică

De ce poezia nu trece prin stomac

Mulţi spun că poezia trece prin stomac. Aşa şi e, când nu trece prin inimă… Iar atunci nici nu mai e poezie. Prea a înlocuit lumea asta viaţa spirituală cu de toate altele, de a ajuns să se închine la „fabrici şi uzine”, shoping, marketing şi alte ing-uri făcătoare de bani…

Poezia poate fi mâncată şi băută. Cel mai frumos exemplu de astfel de poezie e Cina Domnului. 

TS:
Poezia se mănânca, se bea, sau se trăieşte?
IP:
Se bea şi se mănâncă, se trăieşte,
Se-ngurgitează lacom toat-odată
Realitatea suptă-mpărăteşte…
Apoi se scoate-un strigăt dintr-o piatră.

***
apoi am scos un strigăt înalt ca o umbră a soarelui în eclipsă
mulţi spuneau că făceam poezii eu doar strigam de durere
ploaia nu trece prin copaci decât după ce se îngroapă
adânc la rădăcinile lor adică e o poezie care se bea
ca şi bobul de grâu care e poezia ce se mănâncă

de nu pot sălta singur macaraua care mută realitatea
degeaba strig degeaba doare degeaba sorb
pilonii aerului pe unde treci lumea se-groapă fiecare
în propriul stomac antifonat eu scriu din ce în ce mai încet
că şi aşa mă auzi numai Tu


Impresii poetice

noiembrie 26, 2007

A paisprezecea replică

Cum ar arăta mâna care ţi-ar împlini viaţa?

„Toate aceste lucruri, doar mâna Mea le-a făcut, şi toate şi-au căpătat astfel fiinţa.” Isaia 66:2a 

TS:
Cum ar arăta mâna care ţi-ar împlini viaţa?
IP:
Ar avea degete ca poruncile împlinite,
Ca jertfele mistuite de comete de duh,
Mâna aceea cu riduri clipite
Şi cu mâgâieri pe văzduh.

***
eram pe acolo aşteptând clipa mea
o clipă ca toate cărările neumblate abia după aia
începeam să clipesc şi să ţip de mine însumi ca de o torţă
abia după aia m-a luat iubirea la întrebări

şi n-am ştiut ce să-i răspund nu am ştiut Doamne bun
cum să tocesc cu mine calea lactee a sângelui ca să ajungă
pentru toţi nu am ştiut să-nfrânez curgerea pietrei şi malul cu ierbi
nu l-am păscut fiindcă eram prea mândru adică eram
carnivor de mândru ce eram Doamne revarsă-Ţi
mâna pironită şi fruntea din spini şi învaţă-mă
un Mângâietor un Mijlocitor


Impresii poetice

noiembrie 25, 2007

A treisprezecea replică

„Multe lucruri nasc în inimi / şi cu inimile pier”…

Tot ce ne doare, dar şi tot ce ne încântă, tot ce-l străluceşte, dar şi tot ce-l întunecă pe om vine din inima lui. De aceea nu e nimic care să-l doară mai tare, sau să-l bucure mai mult decât propria lui inimă. Cea care-l întristează ori Îl încântă pe Creatorul, pe Cel ce nu se uită la faţa omului, oricât ar fi ea de încruntată sau zâmbitoare, ci mult mai adânc, la inima lui… 

TS:
Ce doare cel mai tare într-o viaţă de om?
IP:
Doare, să te acunzi de flori şi cer
Şi prin ruptura inimii să nu
Mai fii decât un propriu, mare ger,
De care-ai îngheţat ţipând, doar tu…

***
era gata să plâng când ai strălucit tot
aşa deodată şi am uitat din toată inima că eram
nădejdea îşi sumeteca mânecile şi cocea pâini
credinţa deretica zâmbitoare mai era dragostea
care făcea câte ceva cu mine de nu ştiam
cum am uitat deznădejdea de până mai ieri

voiam să dau un nume priveliştii cu îngenunchieri
nu e necesar mi-ai spus priveşte înainte şi tot
înţelesul îl aşterni ca pe alei stropi stingheri dintr-o ploaie cu zori
vino să bem încă un înger încă un zbor vino să ştim 


Impresii poetice

noiembrie 25, 2007

A douăsprezecea replică

Iubirea tace şi face

Un cântec de dragoste e ca aripa deschisă a unei păsări în zbor. Nu ştiu dacă îi trebuie rostită plutirea, nici nu cred că poate fi rostită… Poate fi plutită şi atât. Iubirea doar rostită, doar cântată, nu înseamnă nimic. E ca pomenirea unui mort. Asta se întâmplă atunci când omul nu se iubeşte decât pe sine.

Iubirea trebuie trăită. Când e trăită, iubirea tace şi face. Cum explicam aici

TS:
În ce limbă ai vrea să-ţi exprimi cântecele de dragoste?
IP:
De le-aş avea, dacă le-aş şti,
Acele cântece mirese,
Graiului tăcerii l-aş vorbi,
Cu aripile înţelese.

***
aduceau de la puţ apă femeile satului
zburau speriaţi de întindere pitpalacii
în colţul plopului era fluviul împăturind
aerul şi dându-l deoparte

nimeni nu vorbea despre soare
el tăcea şi făcea cald în pâini miezul grâului
o fetişcană a clipit din pistrui şi s-a dus
cu cobiliţa pe umeri până în vis

numai cine spune pe înţelesul aripii vântul
ştie câte ceva despre iubire
şi pe înţelesul sângelui crucea


Impresii poetice

noiembrie 24, 2007

A unsprezecea replică

Cum se măsoară întunericul?

Depinde ce înţelege fiecare prin „întuneric”. El poate fi locul de pornire a luminii sau poate fi locul de dispariţie a ei. Cei mai mulţi se tem de ceva, ceva ce, pentru ei, mereu rămâne în umbră, cel puţin. Ceva ce e sinonim cu disperarea. Ei uită că niciodată întunericul nu a biruit lumina!

TS:
Cum se masoară întunericul?
IP:
Măsor c-o lumânare odăi de necuprins
Şi sufletu-şi târşeşte păşirea dezgolită…
Pasul de pas desprinde lumina din oglindă:
Doar ea masoară noaptea din ţipătul învins.

***
am dat întunericul deoparte şi am tras mai aproape
bătaia de pleoapă a dimineţii carul scârţâind malul cu fragi
mă întrebau toţi de unde am atâta pantă domoală
eu decojeam alene o ramură de salcâm să văd seva
pe întuneric nu vedeam pulsul ei

când a rămas doar un gând al înaltului salcâm
am aflat că bate vântul în coama lui şi ziua şi noaptea
şi pe întuneric şi pe lumină am aflat că nu-l doare niciodată
că bate vântul îî scutura florile cu gust amărui
eu le mestecam să învăţ seva cum străluceşte
de atâta albină


Impresii poetice

noiembrie 24, 2007

A zecea replică

Până unde ţine un suflet de om?

Cine l-a măsurat vreodată, sufletul…? Unii au vrut să-l prindă-ntr-o cutie de-i zice craniană, alţii i-au spus „inima omului” şi nu i-au spus rău, dar până unde ţine el? Unii spun că dispare când mori, alţii spun că se mută. Eu cred că merge înainte, după cum i-a fost calea. Sufletul poate fi trecerea de la primul către cel de-al doilea Adam, dar şi pieirea lui în irosire veşnică. Până unde ţine sufletul tău?

TS:
Pana unde ţine un suflet de om?
IP:
Am tot mers între mine şi umbră,
Am tot rupt cai adânci călărind,
Colo-n vai, face ura o tumbă,
Colo-n deal este plânsul, iubind.

***
că i-am spus mă sufletul meu de ce faci ochii ăia mari când mă vezi
el cotrobăia ceva la răsărit căuta un drum sufletul e cercetaşul aprig
în toate războaiele el e întâi uneori îl las la vatră să are uneori
dezertează e un obicei prost când nu i s-a dat raţia de încredere
gamela cu speranţă i s-a spart mă sufletul meu
doare tare singurătatea dar e prea îngust pe aici

e prea îngust prin viaţă de-aia dai pe de lături ca inundaţia
nu ai vreme de stat trebuie să mergi înainte trebuie să
pregăteşti venirea mea nu-i aşa trebuie să iubeşti
da da trebuie să iubeşti de aia ai luat grenada aia de inimă
şi arunci cu ea în Dumnezeu


Impresii poetice

noiembrie 23, 2007

A noua replică

Ziua mea…

Aş da-o bucuros, ziua mea, pe prietenie şi pace… Aş da-o pe credinţă şi nădejde. Şi mai mult decât orice, aş da-o pe iubire. Iubire adevărată, iubire care jertfeşte si se jertfeşte… Nu, nu e astăzi ziua mea, ziua mea e într-o primăvară însorită, pândită de spic de grâu şi floare de salcâm. Numai întrebarea asta…

TS:
De ce ar fi nevoie, pentru ca ziua ta să fie a altcuiva?
IP:
De ce nu-ntrebi iubirea cum e oare,
Să nu mai ai ce-ai măsurat cu tine…?
Să fii răspuns când trista întrebare
De-o zi către apus abia se ţine…

***
de aici încolo cât vezi cu ochii e numai ziua mea
nu are importanţă calendarul luna anul data nu mai contează
de aici încolo dau drumul florilor de salcâm
să-şi viziteze albinele vedeţi nu întârziaţi prea mult
că vine seara vine ora parfumului aşa e şi ziua mea
şi aş dărui ziua aceasta ştie cineva cum se întoarce iubirea
ca să sune la soare şi-un sfert fix adică
peste un om şi ceva după ce scriu

şi Duhul a luminat o falangă de aer curat m-a tras
uşor ca pe o verighetă când străluceşte o stea
şi clopotul în sat începea să curgă


Impresii poetice

noiembrie 23, 2007

A opta „replică”

Probleme cu mersul

Aici e simplu să răspund. Aşa cum probabil ştiţi, eu nu pot merge decât foarte greu.  Aşa că mi-a rămas să învăţ să zbor. Nici asta nu e uşor, dar îngerii sunt profesori buni….

TS:
Cum mergi când nu mai poţi să mergi?
IP:
Întreabă-mă şi ţi-oi rosti umblare,
Nu pe pământ, că nu mai am cu ce:
Pe aer doar, sau doar păşind pe mare,
Sau pe o şoaptă dintre lebede.

***
care e distanţa de la mine la mine când îmi pun aripile
am întrebat un tei astă vară apoi un ciorchine de struguri
în toiul culesului nu ştim noi avem parfumul mi-au răspuns
ascuzându-se timizi după o literă a timpului lor
şi am închis catalogul cu disperări căci veneai Tu

cum merg atunci când nu mai pot merge
cum mă mai ascud atunci când nu mai pot să mă scund
simplu mi-ai şoptit ascunde-te invers cu inima înafară
fă din Mine ascunzătoarea ta cât eşti viu cine nu-i gata
îl iau cu lopata şi mi-ai zâmbit


Impresii poetice

noiembrie 22, 2007

A şaptea „replică”  

Neauziţi şi transparenţi

TS:
Dacă ne putem face neauziţi, de ce nu devenim şi transparenţi?
IP:
Ba da, ba da, dar numai când tresare
Sub cerga lunii zâmbetul de zori.
Că ceru-n sine transpartenţa are,
Dar cum să vezi, când e murdar de nori?

***
ori până unde m-a legat tina eu tot spre cer
aduc privirile şi plânsul măcar atât
lumea poate fi neauzită poate fi scâncet
neîngăimat preumblarea ei prin carnea mea
numai cerul e transparent cînd nu vine prăpastia norului

omule din când în când omule întâmplare şi uneori
omule ploaie de primăvară ai văzut
cum îşi iau zborul pelicanii tot aşa ar trebui
să vezi şi tu albastrul tot aşa
transparent şi tare ca piatra sub zbor
înalţă-te mai sus mai aproape


Impresii poetice

noiembrie 22, 2007

A şasea „replică”

Unde începe tăcerea dintre doi oameni?

Tare aş vrea să ştiu exact ce e tăcerea… Dacă nu ştiu ce e, nu ştiu nici unde începe. Tăcerea în mine începe atunci când vreau să-L aud pe Dumnezeu. După ce s-a rostit tot ce a fost de rostit, o mulţime de întrebări rămase fac un zgomot asurzitor. Aşa se întâmplă şi după ce îl ascult pe aproapele meu. Atunci vreau să ascult răspunsurile lui Dumnezeu. Şi fac linişte… Fac linişte între mine şi celălalt, chiar dacă el vrea să mai spună ceva… Sigur că nu-i convine mereu, dar eu am nevoie de răspunsuri. Aşa că încep tăcerea.

TS:
Unde începe tăcerea dintre doi oameni?
IP:
S-a spus pâna la capăt fiecare,
Dar care glas le spuse şi pământul
Ce-l luaseră în dânşii la plecare?
Tăcerea doar îşi rostuia cuvântul…

***
de ai venit de departe aşează-te puţin
scoate pacheţelul inima şi un pic de tăcere
stoarce lămâia îndrăgostirii mănâncă un pic
apoi ascultă firul de iarbă cum spune
despre pământ că e verde de fapt şi cerul
e la fel tu ştii altceva şi doare neînţelegerea asta

ce ciudat liniştea pare că ştie mai multe despre pământ
taci firule de iarbă şi du-ţi în convoi rădăcinile
învaţă-le apa şi că trebuie să nu spui când bei
nici cât soare a oglindit nici câtă vâlcea  trecerea ei
satură-te firule şi acultă-ntre noi picurândă tăcerea


Impresii poetice

noiembrie 21, 2007

A cincia „replică”

Câtă viaţă încape într-un gând?

„Gândesc, deci exist.” spunea filozoful. A uitat să ne spună însă cât din noi există gândind, şi cât, făcând altceva. Isus spune, în Matei 22:37: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Cugetul e doar o parte din ce are omul disponibil. Deci într-un gând intră cam1/3 din viaţă, restul o iau „inima” şi „sufletul”.

TS:
Câtă viaţă încape într-un gând?
IP:
M-am întrebat şi eu de multe ori,
Dar n-a ramas din toate decât semnul
De întrebare, tandru, uneori,
Iar alteori în cruce, ca blestemul.

***
beau apa aceasta ca pe un zid transparent
răcoresc partea aceea din mine care frigea
apoi îmi tolănesc indiferenţa şi plâng
sub fiecare fântână sub fiecare ţărână

dacă uneori ies şerpi şi năpârci iveala durerii
e mai însemnată uneori şi mă întreb dacă să mă întreb
apoi catadicsesc celelate secete să vină şi ele
viaţă din abundenţă curgerea spre vadul cu flori
trebuie să răspund pentru toate acestea
cu toată inima ta cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău
nu viaţa contează numai iubirea că ea scoate untul din tine
alergătorule


Impresii poetice

noiembrie 21, 2007

A patra „replică”

După ce cunoşti un înger?

Îngerul se cunoaşte după Domn. „Cercetaţi duhurile…” Şoaptele lor stau în inima mea şi îmi spun să fac aia sau aia. Cunosc îngerii după şoapte.
Am un înger preferat. Îi spun „Îngerul poeziei”. Uneori îl aud cum dictează. Niciodată nu reuşesc să scriu tot ce spune, fiindcă vorbeşte direct cu realitatea pe care o vede el. Dar întotdeauna sunt fericit când îl aud.

TS:
Dupa ce cunoşti un înger?
IP:
După albastru ştiu cerul, şi după
Lumina-i spre seară ştiu frângerea lui…
Şi sunt şi nu sunt şi cântări mă astupă.
Şi-n inima-mi îngerii îşi sapă statui.

***
lasă-mă să respir îi spun lasă-mă îngere
abia reuşesc să scriu câte un cuvânt
din povestea pe care mi-o trăieşti pe dinăuntru ca o perdea
mângâiere pe faţa rănită a lumii în care mohor
a crescut şi stânci rupând val după val

spune mai rar nu înţeleg zbaterea aripii
m-am încheiat la aer ca la nasturi şi abia mă mai mişc
aşa e de strâmtă încăperea lui de aş putea
din povestea pe care mi-o trăieşti pe dinăuntru ca o perdea
să respir măcar puţin din îngerul ăsta o armonie măcar
şi din toată aripa lui mi s-a clintit
o şuviţă de păr fluturând în furtună


Impresii poetice

noiembrie 20, 2007

A treia „replică”

Flori carnivore

De cele mai multe flori te poţi apropia fără frică. Numai unele sunt flori carnivore…
Îmi aduc aminte o ilustraţie dintr-un almanah vechi pe care l-am văzut pe când eram copil, la bunici. Un om ţinea o pisică atârnată deasupra unei plante.

Era şi o povestire despre cum alimenta omul planta respectivă: cât era doar un lujer firav îi prindea muşte şi i le oferea. Apoi broaşte, şoareci, păsărele… A ajuns la pisici şi câini, pe care planta le înfuleca de nu mai rămânea nimic. În cele din urmă el însuşi, nefericitul botanist, a căzut pradă propriilor experimente… A alunecat şi a ajuns între ramurile plantei sale şi între ventuzele ei carnivore.

Mi se părea nedreaptă, crudă, toată povestea. Pe atunci încă nu ştiam cum se dezvoltă păcatul, cum îl alimentăm zi de zi şi cum ajunge apoi să ne înghită. Acum ştiu. Doamne, fereşte-ne de cel rău!

TS:
Cum miroşi o floare fără să o ofensezi?
IP:
Când gingăşia creşte pe-un lujer de lumini,
Doar închinarea poate parfumul să i-l guste,
Sau dacă intri-n floare direct prin rădăcini,
Ca strop de rouă frântă de nările înguste.

***
dacă toate florile ar mânca oameni întregi
am fugi de grădinile botanice dar nu
unele chiar se sperie când vrei să miroşi
parfumul de aceea s-a dat un decret puneţi-vă mănuşi
acoperiţi-vă cu aer curat şi nu faceţi ţăndări închipuirea
şi spinii fac flori uneori cele mai frumoase flori
cele de pe fruntea Lui care dor ca lăncile

la orice floare se ajunge prin rădăcini
Doamne, potriveşte-mă crucii când înfloreşte fă-mă rouă
sorbită de rădăcinile spinilor din coroana înfiptă
în taina Lui


Impresii poetice

noiembrie 20, 2007

A doua „replică”
Plasă la circ

Avea chipul alb, masca roşie şi hainele schimonosite. Dar cel mai schimonosit îi era sufletul. Pe sârma circului mergea, dar de pe calea sufletului său cădea în fiecare zi. Şi nu avea plasă acolo… Iubirea nu poate fi plasă la circ.

TS:
Ce e cel mai periculos în mersul pe sârmă, în afară de cădere?
IP:
În aer acrobatul îşi numără arginţii
Ce i-au ramas din mersul pe sârma unui vis.
În el îşi înfipsese amărăciunea dinţii:
Nu i-a plătit iubirii, aşa cum i-a promis.

***

soarele a săpat o rază în lemnul mesei mele azi
lumina alină colţurile tăioase ale-ncăperii
sentimentele vor să înveţe mersul pe sârmă
dar nu e nimeni plasa iubirii să o desfăşoare
parul durerii să îl doboare baalii şi astarteele fricii
să le dea de pământ nu e nimeni

nu îţi voi da niciodată paharul gol
întotdeauna va da peste el
bea-l îninte să te caţări acolo
mi-a spus El


Impresii poetice

noiembrie 19, 2007

Prima „replică”

Unele lucruri au darul să mă provoace. Aşa s-a întamplat mai demult, când prietenul meu Teo Stanciu trimitea către fosta SSJ câteva întrebări interesante. Nu am rezistat, am formulat răspunsurile în felul meu… Acum voi încerca să fac din fiecare astfel de fragment de „dialog” pretext pentru o scurta poezie.

TS:
Cum se numără netrecerea veşniciei?
IP:
Cu sângele-n vânt, cu rodul pe umeri,
Cu streaşina inimii picurând a-nsorit,
Pomeţii iubirii în soaptă să-i numeri,
Să priveşti într-o lacrimă şi să vezi infinit.

***

nu am mai înumărat de mult ce am trăit
nici sentimentul nici ecoul lui nici pripasul
inimii care ar fi trebuit să ştie că nu poţi
niciodată înlocui iubirea niciodată
cu mila de exemplu ori altceva că numai ea
este oglindă numai iubirea
veşniciei altfel n-am decât să o caut şi doare
direct veşnicia e ca un vis în care mor mereu
ca să mă trezesc deodată


Impresii poetice

noiembrie 19, 2007

Unele clipe nu seamănă cu azi

Caut prin mesaje vechi de email urme ale omului care am fost, ale prietenilor pe care i-am avut, ale clipelor trecute, unice în solitudinea lor virtuală, şi-mi spun că eram altfel pe vremea aia, puteam sta drept, puteam călători…
Vin amintiri să mă bucure o clipă, dar ştiu că rostul lor nu mai e, nici întâmplările, nici eu… O pojghiţă dulce-străvezie de palmă ce mângâie. Seamănă cu poeziile…

***
vântul spulberă zilei smocurile degetelor ei
cineva căutându-şi culoarea le spunea clipe
treceam pe acolo şi în jur creştea soc şi salcâmii
se strâmbau la albine nu mai ştiu cum mângâie
degetele alea spulberate pur şi simplu îmi spun
mai pur şi mai simplu de atât nici că se poate

ba da ai răspuns aranjându-mi frizura
doar esti copilul meu cine crezi ca te-ar mai iubi
aşa amintire cum ai ajuns cine crezi ca n-ar râde
când îţi cauţi nostalgiile în emailururile vechi şi neprăfuite
vino aci priveşte munţii şi trăieşte fiecare atingere a Mea
ca pe un versant


Impresii poetice

noiembrie 18, 2007

Nu e obligatoriu

În bucurie suntem într-un fel, în necaz în alt fel, pecetea lumii ne schimbă prea puţin, văd aceiaşi oameni pe aceleaşi pedestale mai mici sau mai mari, dar neapărat piedestale, nu ca să vadă la depărtare, ci ca să fie văzuţi. Da, eu îi văd, îi văd şi ceilalţi, dar îi vede şi duşmanul, îi însemnează şi îi vânează, cu atât mai vârtos, cu cât piedestalul le e mai înalt…

Ei aşteaptă să le fie viaţa mai luminată, mai clare privirile şi orizontul mai larg, dar loviturile îi clatină, acolo pe piedestalele lor se îndoaie şi se tăvălesc, marea îi înghite câte puţin, ajung să împută respiraţia câte unui chit uriaş… Dar nu e obligatoriu.

***
nu e obligatoriu să ne bucurăm până la capăt
dar nici amarul nu-i obligatoriu
cei mai mulţi pun uitarea să sape-mprejur poate dau de apă
dacă nu de-un mormânt tot rămâne
doar să catadixim a cântări în privelişte umbra
curcubetelui adăpostul smereniei că arde soarele
ochiul zăbovit în plâns deşi nu e obligatorie
flacăra doar strigătul dacă nu
vei fi o crampă a unui chit şi atât
afară iese soarele în fiecare dimineaţă şi seacă
ţărmul unde ar trebui şi unde nu