Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Am văzut recent un film cu un înger. În fine, doar fragmente… Suficient cât să-mi aduc aminte astă seară, în timpul vizitei unui prieten. Dacă îngerii ar avea nostalgii… m-am gândit. După ce a plecat prietenul am scris poezia asta:

 ***
dacă îngerii ar avea nostalgii
ferestrele noastre ar fi mereu aburite
de suflarile lor calde şi de ochii lor vii
şi uneori am fi inexplicabil de veseli sau trişti

paşii noştri nu s-ar mai împltetici
ca nişte plase de pescuit în adânc
şi nimeni nu ar şti pe ce cărări răsare primăvara
dacă îngerii ar avea nostalgii am şti unul de altul
cum ştiu solzii aripii de fluture culorile unei flori


Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. De unde ştiu asta? De la însăşi istoria! Scriptura doar ne-a făcut atenţi… Oare nu seamănă zilele cu o aşteptare înfrigurată a ceva? Oare nu se precipită toate lucrurile, până şi natura, spre un deznodământ implacabil?
Vrem să vedem sau nu vrem să vedem aceasta, istoria omenirii are un drum clar către o finalitate anume. Viaţa ta poate bâigui în căutarea a tot felul de fericiri iluzorii, se întreabă mai mult sau mai puţin conştient, sau nu se întreabă deloc, privind la propriul orizont: oare când voi ajunge acolo?

Eu cred că trăim în vremea sfârşitului. Nu a sfârşitului vieţii noastre, neapărat, ci a istoriei lumii intrate în colaps. Singurii supravieţuitori vor fi, în mod paradoxal, prigoniţii, cei împotriva cărora se vor mânia neamurile, fiindcă ei contrazic mersul vieţii către propia ei pieire. Ei predică viaţa veşnică. Ei vor intra în viaţa veşnică. Îţi spune ceva sintagma asta? „Ţinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” are un preţ întotdeauna. În toate poveştile care vorbesc despre asta, eroul trebuie să-l plătească. Vrei să fii un astfel de erou? Vrei să ştii care e preţul vieţii fără de moarte?

„Nu e nimic interesant acolo”, spunem privind o draperie care acoperă o fereastră. Când dăm însă draperia la o parte, realitatea minunată a unei zile de vară ne face să deschidem şi fereastra. Aşa e cu sfârşitul istoriei. Draperia propriei noastre vieţi preocupată prea mult de ea însăşi ne acoperă de tot realitatea veşniciei. Cât ştim despre realitatea asta? Măcar ştim că există, ca să vrem înlăturarea draperiei, care este iubirea noastră de noi înşine? Mai mult, ne dorim deschiderea ferestrei care ne opreşte să ne contopim cu această realitate?

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. Istoria e cu mâna pe clanţa uşii de la ieşire. Noi unde suntem? Intrăm în fiecare zi a vieţii noastre ca nişte regi definitivi, ni se pare că o controlăm şi că facem numai ce dorim noi. Dar istoria nu face ce vrem noi. Ea are repere şi jaloane clare, măsurate nu în anii mei sau ai tăi, ci în generaţii şi generaţii, are o esenţă globală şi oarecum abstractă, dincolo de care e un Plan care ni s-a descoperit parţial… Un Plan în care ni se vorbeşte despre înşelare, ură şi durere ca preţ pentru „viaţa fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe”.

Există un moment al sfârşitului şi există o vreme a sfârşitului. Ce ştim despre toate acestea?
Existăm noi, eu şi tu, ţinănd în mîini alegeri zilnice de care depinde ce? Potopul de desfrâu omenesc, sau prigoana şi moartea ca preţ al dedicării pentru idealul vieţii veşnice?
Nu istoria ne lipseşte, o trăim secundă cu secundă, ci Planul ei, care ţine de o altă realitate decât a istoriei. Care o trăieşte transcendând-o, Cel prin Care, în Care şi pentru Care sunt toate lucrurile, Cel care a „scut-circuitat-o” la un moment dat cu veşnicia Sa.

Încotro te îndrepţi, omule? Către istorie? Către veşnicie?

***
străbaţi cu pasul strâmb străzile foamei
si setei după înţelesul zilei tale
istoria îţi dă ghes să pleci în rotocoalele aurii ale somnului
străbaţi cu pasul strâmb străzile toamnei
de tine incendiind o desfrunzire suspectă

nu mai întrebi nimic ca să nu mai fii întrebat
de toată lumea asta care te doare pe dinăuntru
ca o apendicită a frunzei nefardată ieşită
în întâmpinarea ecoului tău

nu ţi se mai răspunde nimic pur şi simplu
istoria se închide la ora cinci ca orice alimentară
tu eşti înăuntru ai vrea prin obloanele trase
tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte
să-ţi mai spună poveşti dar e frig e prea frig
în orice anotimp de la gura tristă a sobei


Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Un prieten mi-a trimis la un moment dat nişte glume pe seama Meşterului Manole şi a soţei lui, Ana… Erau formulate ca nişte întrebări. Răspunsul era acelaşi: „Meşterul Manole”. Există, dincolo de maliţiozitatea şi de hilarul acestora, un sâmbura de tragic: realitatea dureroasă din cele mai multe căsnicii unde iubirea se termină şi iese deasupra egoismul şi răutatea atât de omeneşti. Dar nu vă faceţi probleme, nu despre noi e vorba, ci despre Meşterul Manole.

– Care a fost primul bărbat care a spus: e nevoie de o femeie în casă?
– Meşterul Manole.
– Cum îl chema pe primul specialist român în body-building?
– Meşterul Manole

Balada Meşterului Manole poartă totuşi un înţeles atât de cunoscut nouă, creştinilor: e vorba despre ideea de jertfă. Dar ideea asta nobilă e pervertită. Este sugerată sacrificarea altuia pentru interesul meu. Chestie atât de românească! Vechea poveste cu capra vecinului…

E adevărat că o zidire autentică nu se face fără jetfă… Unii eroi din literatură şi-au vândut sufletul Satanei. Alţii, ca Meşterul Manole, au jertfit cu bună ştiinţă pe altcineva. Asta ştiu să facă oamenii. Dar Dumnezeu face altfel: Se jertfeşte pe Sine.

***
când e trecută lama vremii peste câmpii
iar inima ta ar mai vrea o răcorire în zile
priveşti în jur cu lacrimi sau fără
umbra ta zvârcolindu-se cu lacrimi sau fără
iti iei iubirea mester manole ce esti
iti iei sufletul mester manole ce esti
si invelesti peste ele o mănăstire de glorie
omenească priveliste a unei ruini viitoare
cu un corb în frântura clopotniţei
şi o tradiţie înghesuită în zid ca o ană

dori priponire de ochi şi mireasmă
pe crucea iubirii stă Dumnezeu


Impresii poetice

octombrie 30, 2007

Mâine este ziua lui Emil. Cine e Emil? E un poet. Un tânăr care iubeşte poezia. După cum cred eu, poate că o iubeşte prea mult. Şi îi place prea mult, ca unui suflet aprins ce e, să se autoanalizeze intens şi să speculeze pe marginea propriilor sale trăiri, în imagini insolite.

Azi ne-a adus pe Cuvinte la schimb o poezie în care îşi analizează singurătatea şi o vede ca pe „o armură crescută pe dinăuntru” dar si, paradoxal, ca pe ucigaşul care atenteaza la „carcasa de carne” a inimii. Eu i-aş sugera să treacă dincolo de această „carcasă de carne” şi să-şi caute cealaltă faţă, cea de necarne, cea de dinăuntru, a inimii, locul acela unde nimeni nu mai e singur, mai ales de ziua lui.

Ca răspuns la poezia lui, eu am scris si am trimis poezia de mai jos:

***
lui emil de ziua lui

la mulţi ani tinere domn parcă ai fi alifia amărăciunii
când ti se caţără pe trăire parcă nimic nu respiră
din fotografia ta zburată de cuvinte voalate ciudate
dări peste cap de trei ori ale înşelării de sine
nimeni oare nu ţi-a spus că aşa începe jocul
cu moartea cu nimicul cu ascensiunea în văgăuni
de-a v-aţi ascunselea în primejdia unui blestem
hai să mestecăm pulberea până o facem grăunte
de muştar numai bun de spart între dinţi înainte
şi după împotrivirea cărnii şi sângelui de a şti

poţi spune cum vrei singurătăţii
ea tot pe dinăuntru te va muri
puţin câte puţin ca orice intoxicare cu tine însuţi


Impresii poetice

octombrie 30, 2007

Da… Cred că nu vă veţi supăra pe mine dacă voi schimba iarăşi structura blogului. Am ştes Poezia de zi cu zi de unde era, pe o pagină separată, pentru a o integra pe pagina principală sub numele de Impresii poetice. Sub acest nume voi încerca să postez zilnic cel puţin un text nou, constând într-o sublimare poetică a ceea ce văd, sau citesc, sau gândesc, din realitatea înconjurătoare.

Vă spuneam că nu am posibilităţi prea multe de a-mi diversifica experienţa, dar am o mare dorinţă să nu las netrăită propria-mi viaţă. Aşa că voi folosi ca pretexte tot ce-mi va îngădui cunoşterea şi viaţa mea în Hristos, pentru a face poezie. Fiecare text deci va fi o postare separată şi va reprezenta reacţia mea la diverse situaţii.

De exemplu, astăzi dimineaţă am citit un text pe lista de discuţii „Confesionala„, care m-a determinat să iau o poziţie. Am făcut-o aşa cum mă pricep eu mai bine: în poezie. Era în discuţie problema suferinţei. Încep acet nou proiect cu textul scris cu această ocazie. De altfel, voi încerca să prezint de fiecare dată circumstanţele care au dus la scrierea fiecărui text nou. Asadar, Impresii poetice:

***
e uşor să vorbim despre suferinţă din casă
ori despre fericire de pe celălalt mal
e uşor să prindem fluturii îndurerării
cu plasele vorbelor

numai cine suie calvarul cu talpa lui
numai cine înghite otrava chinurilor poate privi
în golul dintre scândurile gardului vieţii
numai el poate ciocăni la porţile sfinţeniei
ghemuindu-se sub îndurare ca un gândac

de acolo mai departe nu e treaba mea
lumea întreagă nu mai e treaba mea
nici să fac piaţa nici să pun lemne pe foc
sunt în vizită la Dumnezeu avem de vorbit
ceva foarte important avem de desăvârşit
desăvârşirea


Cenaclul Pocăiţilor După Scriptură

octombrie 29, 2007

Şi i-am spus „Cuvinte la Schimb„…

Am vrut mereu să fie un cenaclu al pocăiţilor. Unde să se adune tinerii (şi nu numai) de un anume fel, cărora le place să scrie şi să comenteze litreratură. Nu ar fi problemă cu literatura, nu de ea mă împiedic eu. E vorba despre oameni. Am dorit şi doresc aici oameni ale căror inimă, limbaj, trăire întreagă, sunt dăruite lui Hristos. Nici măcar confesiunea de la care se revendică fiecare, nu mă interesează. Nu m-au deranjat şi nu mă deranjează afinităţile cu tot felul de învăţături şi idei, ale membrilor listei, până în momentul când s-a încercat ca acestea să devină programatice.

Ştiu ce îl poate preocupa pe un om cu chemare literară, fiind măcinat eu însumi de o astfel de chemare. A fost însă un moment când am făcut o alegere categorică: Îl vreau pe Dumnezeul Sripturii. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu un Dumnezeu al părinţilor mei (a fost o vreme când m-am răzvrătit împotriva Lui) sau al altora, nu un Dumnezeu al lumii şi tradiţiei ei, nici unul mai specific al poeziei, ci un Dumnezu al Scripturii.
Am dorit şi doresc să fiu înconjurat de Dumnezeul acesta, atunci când nu am mai vrut să fiu singur. De El trăind şi scriind şi în prietenii mei.
Nu acuz pe nimeni, poate că nu înteleg eu bine ce şi cum gândesc alţii, dar un lucru îmi este foarte clar: am dorit ca lista noastră de literatură să fie stăpânită şi să lucreze în spirit evanghelic. Adică să fie un Cenaclu al Pocăiţilor După Scriptură care să schimbe între ei cuvinte despre Cuvântul care nu se schimbă. Asta vreau…


„Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu…”

octombrie 28, 2007

„Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu…” Frica sau curajul, slăbiciunea sau puterea, boala sau sănătatea, frigul sau căldura, sărăcia sau averile, prietenii sau duşmanii, apa sau focul, ploaia sau seceta, toate. Toate sunt la fel de bune atunci cînd omul îşi schimbă condiţia cu cea dorită de Dumnezeu.

Cum? Nu ştiu… Dar ştiu că avem un Dumnezeu minunat care nu numai că a promis asta, dar ştie şi cum să o facă.  Îmi este de ajuns. Când omul îşi încredinţează viaţa în mâna Domnului, el ştie că poate face ceea ce nici nu şi-ar fi imaginat înainte. Nu ştie cum poate, dar ştie că poate.

A fost o vreme când Bibliile trebuiau introduse în România şi distribuite în cele mai periculoase condiţii, datorită interdicţiei instituite de către autorităţile comuniste. Ţin minte câtă frică şi cât curaj vedeam că se înfruntau în inima tatălui meu când primea, ascundea sau transporta şi distribuia o asemenea „marfă”…

Ceea ce nu înţelegeam atunci era credinţa lui în voia lui Dumnezeu, cea care făcea din sentimentele umane slabe, nevrednice, contradictorii, cea mai de temut armă împotriva celui rău… Aveam să înţeleg asta mai târziu, deja am spus cu ce preţuri. Mă întreb, dragi cititori, şi vă întreb ce este frica şi ce este curajul, când le proiectezi în absolut?

(Fragment din eseul exegetic „Sabia Domnului…”)


Iată, Eu stau la uşă şi bat…

octombrie 25, 2007

Am auzit sau am citit acum câţiva ani o povestire care tare mi-a plăcut. Am să v-o spun cu cuvintele mele, aşa cum mi-o aduc aminte. Nu ştiu autorul, nu cred că l-am ştiut vreodată.

Trecea într-o duminică pe o stradă din centrul oraşului, un om. Era tare amărât. Avea pe el o adunătură de gioarse găurite, peticite şi iar găurite şi arăta ca şi cum nu mâncase de multă vreme. Mergea cu capul plecat, cu merii lăsaţi, aproape fără să privească pe unde calcă.

Deodată se auzi rumoare, apoi răsună clar o melodie cum el nu mai auzise. Se opri şi privi într-acolo. După ce ascultă puţin strânse din umeri şi se îndreptă spre intrarea clădirii de unde se auzea muzica. Nu îi era nimănui greu să recunoască o biserică a pocăiţilor. Deschise uşa şi, după ce străbătu târâindu-şi paşii, micul hol, pătrunse în spaţiul care răsuna de cântarea pe care o auzise de afară.

Nu făcu mulţi paşi şi simţi o atingere delicată pe umăr. Se întoarse şi văzu pe un bărbat care îi şoptea ceva. Deveni atent. Omul spunea despre locul acela, că e un loc sacru, că nu e loc de cerşit… Ceva de genul ăsta. Şi îl trăgea uşurel spre ieşire. Curând se trezi iar afară.

Bâiguind „Trebuie să fie o greşeală…”, intră iar. Acum i-a văzut pe cei doi bărbaţi care stăjuiau intrarea. Cel care îi vorbise prima data îi tăie calea: „Prietene, n-ai înţeles? Aici e o biserică, nu un loc de cerşit.” I s-a părut foarte categoric. Celălalt s-a apropiat de el şi amândoi, cu atitudini de o cordialitate ameninţătoare, l-au împins iarăşi afară.

Omul oftă. Îşi puse jos tăgârţa murdară pe care o ţinuse în mână, gândindu-se că aia o fi cauza… Apoi intră iar. De data asta cei doi l-au însfăcat fără o vorbă şi l-au zvârlit afară. Începuse să plouă mărunt şi apăsător. Omul se străduia să-şi adune de pe jos trupul rănit în cădere şi tăgârţa de care se împiedicase.

Când a simţit atingerea aia uşoară şi când i-a întins mâna să-l ajute să se ridice, a murmurat aproape plângând: „M-au dat afară… Şi aici m-au dat afară…”
„Nu te necăji… Mai stai puţin, să mai încercăm o dată. Eu stau de zeci de ani şi bat la uşa asta…” i-a spus domol Cel ce îl ajuta.


Vorbe, vorbe…

octombrie 23, 2007

Dacă poate cineva să îşi strunească limba, atunci îşi poate conduce întregul trup. Aşa ne prezintă Scriptura inimaginabila putere a acestui “foc mic care aprinde o pădure mare”. Ce o face oare să fie aşa? De ce cuvintele noastre au această uriaşă putere? De unde vine ea?
Vorbele unui om au deschis calea celor mai mari confruntări din istorie. Să ne amintim de cel de-al doilea război mondial şi de Hitler… De răcnetele lui care instigau şi isterizau o naţiune întreagă. Dar şi de vorbele tâmplarului din Nazaret şi ale ucenicilor Săi, care au câştigat lumea cu mesajul lor de pace şi iubire. Ce anume face deosebirea între aceste două situaţii?

Cuvintele au fost întotdeauna cea mai scurtă legătură dintre o realitate personală, subiectivă prin excelenţă, şi realitatea înconjurătoare. Ele reflectă atât modul cum se raportează fiecare individ la sine, la trăirile lui cele mai profunde, la instinctele, imaginaţia, sentimentele lui, cât şi încercarea lui de a se adapta condiţiilor exterioare, mai mult, de a le influenţa,  de a le modifica, de a le înlocui…
Ele oglindesc cel mai fidel chipul divin, fiind singura noastră putere de altă natură decât cele pur materiale, ba, aşa cum arătam, fiind în măsură să le mobilizeze pe acestea într-un sens sau în altul. Dacă Domnul a creat prin cuvânt, omul poate fie să-L glorifice şi să I se închine, sporind astfel bogăţia-I de slavă şi desăvârşindu-se prin participarea la aceasta, fie să încerce să distrugă întocmirile Sale minunate, prin propriile lui cuvinte, prin vorbe…

Cuvintele se nasc în cel mai intim for al nostru. Acolo unde deliberăm, sau ar trebui să facem asta  întotdeauna, cu privire la discursul nostru. Solomon Înţeleptul ne spune la Proverbe 20-5: “Sfaturile în inima omului sunt ca nişte ape adânci, dar omul priceput ştie să scoată din ele.”
E foarte adevărat că unii folosesc cuvintele ca să obţină anumite avantaje, ca să-i domine pe ceilalţi… De fapt, asta a fost intenţia celui care a introdus amăgirea în lumea lui Dumnezeu.
Frumos ca prinţ al zorilor, de o inteligenţă pură, cum numai un duh poate fi, el a văzut Cuvântul făcându-Se trup. Nu a pătruns însă întreaga semnificaţie a acestui act. Veşnicia era şi este pentru el singurul mediu de viaţă. Lumea creată îl fascina. A vrut să fie a lui, să se identifice cu ea, absorbindu-I puterile… Doar el era duh neîntrupat… Lecţia întrupării Cuvântului l-a făcut să dorească întruparea. S-a întrupat aşadar. A luat chipul celui mai înţelept dintre animalele create de Domnul, ca să poată ajunge la om.  Iar omul i-a oferit supunere. Putem vorbi despre asta la trecut, la prezent sau la viitor, veşnicia nu are timpuri. Iar acum vorbim despre ceva ce se întâmplă (s-a întâmplat? se va întâmpla?)…

Nu l-a putut regenera pe om aşa cum ar fi dorit el să o facă, după chipul şi asemănarea lui, fiindcă el însuşi nu era decât creatură. Şi fiindcă Cel ce Se întrupase făcuse deja asta. Omul este regenerat aici, prin actul răscumpărării divine făptuit de Cuvânt şi îşi poartă fiinţa în veşnicie, dar cel care îl corupe pe Adam nu vede, nu ştie. El luptă mereu căutând să zădărnicească un Plan care se împlineşte în afara posibilităţilor lui de manevră. De aceea se adreseaza fiecărui individ în parte într-un demers disperat. Şi tot de aceea e nevoie ca omul să creadă în actul Cuvântului făcut trup, ca să se întoarcă în veşnicie aşa cum Dumnezeu l-a dorit. Altfel este văzut ca supus al răului cu care se identifică în veşnicie şi va pieri.

Dacă gândul meu, izvorul cuvintelor mele, este “rob ascultării de Hristos” deja alegerea lui Adam e alta. Ceea ce Dumnezeu a plănuit se împlineşte. Atunci şi vorbele mele vor reflecta această realitate minunată, iar planul celui rău piere, aşa cum piere în orice caz de Adam necorupt… Adică devine ceva ce n-ar fi ajus niciodată la fiinţă. Fiindcă el nu se poate întrupa altfel decât în mintea şi acţiunile omului neascultător.
Să ne imaginăm măcar pentru o fracţiune de secundă, măcar cu doar unul dintre neuronii creierului nostru, ce fel este lumea fără distrugerile provocate de rău, sau datorită confruntării galactice cu el…

Dar vorbeam despre… vorbe, despre capacitatea lor de a aduce în lume binele sau răul. Îl poţi rosti pe “da”, astfel ca el să însemne “nu”, şi invers. Deci nu despre “faţa” cuvintelor discutăm, deşi Isus Însuşi ne-a avertizat la Matei 12:37   “Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osîndit.” şi “Da al tău să fie da”. Ci despre intenţiile mai mult sau mai puţin deturnate, care se ascund în dosul lor.
Lumea de azi e condusă de această tendinţă de a stăpâni şi de a dirija pe alţii. Viaţa naţiunilor, mai mult ca oricând în istorie, scoate în prim plan nu pe eroi, ci pe oamenii care stăteau de obicei înapoia acestora, pe oamenii politici. Dar politica este cea mai parşivă scornire omenească. Sub motive mai mult sau mai puţin “îndreptăţite” (ca şi cum minciuna ar putea avea şi alte motive decât pe Amăgitorul) se comit cele mai abominabile dezertări de la condiţia de om. Se minte, se fură, se ucide “din raţiuni de stat”. Se amăgesc mase întregi de oameni cu o singură vorbă.  Se inventează căi diabolice de a-i transforma pe ceilalţi în instrumente oarbe şi-atât, ale propriilor planuri abjecte. Şi astea toate doar cu vorbe.

E aşa de greu să dăm vorbelor încărcătura lor adevărată? Vorbele pot vindeca, pot înviora un suflet apatic, pot aduce pacea, pot învia din morţi… “Lazăre, vino afară!” a strigat Domnul. A vindecat paralitici, a dăruit vedere orbilor, a liniştit furtuna şi a alungat duhurile rele doar cu cuvinte care s-au slăvit în credinţa oamenilor, unindu-se astfel cu aspiraţiile şi imaginaţia lor.
Dar ca şi când n-am şti toate astea, facem din vorbele noastre instrumente ale răului, uneori chiar fără să ne dăm seama. De la simpla şi cotidiana bârfă, de la bancurile amuzante mai cu, sau mai fără perdea, până la minciuna electorală fără acoperire, sau legi parşive, făcute doar cu scopul de a anihila pe unii şi de a-i privilegia pe alţii dintre membrii societăţii, vorbele îşi manifestă puterea lor distructivă peste tot în societate…

Să luăm cel mai răspândit exemplu… bârfa! Asta se întâmplă atunci când nu poţi înghiţi pe cineva. Îl mesteci şi-l mesteci în gând, de unul singur, sau după vreun colţ cu amicu’, soaţa, vecinii, şi tot nu-l poţi înghiţi. Cauţi nodurile din papură, tai firele-n patru sau mai multe, te faci negru-n cerul gurii, plămânii privirii îţi ies din orbite, scuipi cu tot năduful zilei arse de soare, că tot nu-l înghiţi.
Stau şi mă gândesc pe cine am bârfit ultima dată. A, da… Dar nu era bârfă, era adevărul gol-goluţ, spus fără patimă şi resentimente, răspicat şi obiectiv. Ce dacă mi-a făcut rău, a durut şi a trecut. Nici gând de bârfă. Nu mai am nimic împotriva lui… Fiindcă bârfa e un fel de răzbunare a neputinciosului. Adică, dragă, dacă ştii asta, ţi se pune ţie nodul în gât şi poate-i faci tu ceva ce nu am fost eu în stare.
Antidot pentru barfă? Pentru că nu pot înghiţi pe cineva? Pentru că mă înec în public cu dumicatul ăsta? Pentru că devin penibil, dizgraţios? Am văzut aseară pe cineva care încerca să strivească un ţânţar care-l necăjea. Îşi tot dădea palme peste faţă. Dacă i-aş fi dat eu, s-ar fi supărat.
Tata avea un leac, atunci când mă lăcomeam şi căutam să înghit bucate multe şi repede, şi mă înecam cu ele: îmi dădea o palmă zdravănă după ceafă! Şi când nu poţi înghiţi pe cineva şi te îneci bârfindu-l, leacul e tot ăsta.
Numai că-l administrează Dumnezeu.

Scriam rândurile de mai sus într-un articolaş, acum mai mulţi ani. Nu s-au schimbat multe lucruri de atunci. Ba chiar pot spune că, în ce priveşte bârfa, nu s-a schimbat nimic. Fiindcă omul nu va înceta să folosească vorbele ca ascunzătoare a răului, atâta timp cât nu va înceta să ofere sprijinul lui celui care îl tot amăgeşte.
Faceţi o încercare: rugaţi-vă Domnului să vă elibereze de bârfă. Doriţi asta din tot sufletul vostru. Situaţia se va inversa: dacă până acum ţi se punea un nod în gât gândindu-te la nu ştiu cine, acum ţi se va pune imediat de vei dori să-l bârfeşti.

Tot aşa şi în celelalte situaţii. Totul funcţionează ca şi întoarcerea polilor unui magnet. Unde era atracţie, acum e respingere. Nu poţi pune împreună niciodată cele două forţe inverse ale lui. Nu se anihilează reciproc nicidecum, doar se resping. “Nu puteţi sluji la doi stăpâni” spune Domnul Isus. Vorbele noastre poartă în ele orientarea categorică a fiinţei noastre, indiferent ce şi cum declarăm cu ele.  Vorbele sunt cele dintâi fapte ale inimii.   Dumnezeu îi spune lui Cain, care asculta vorbele unei inimi deja infestată de cel rău, în Geneza 4-7: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

Dragii mei, ispita e mereu prezentă. Iacov pune punctul pe i (Iacov 3:2):  „Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul.” Se poate să fim desăvârşiţi? Dacă este cu putinţă, singura condiţie este disciplinarea vorbirii. Foarte uşor ne va fi apoi cu celelalte porniri ale noastre. Eu încă n-am reuşit. Dar nu disper. Lupta împreună cu Domnul este garanţia că va veni ziua victoriei. Slăvit să fie Numele Lui!


Cum se instalează DRAGOSTEA

octombrie 21, 2007

Circula acum câtva timp o interesantă ilustraţie. Nu ştiu cine este autorul. Mie mi-a plăcut şi m-am gândit să v-o împărtăşesc. Am greşit?

Clientul: Am o problemă în sistem. Se blochează şi trebuie mereu să resetez…
Serviciul Tehnic: Puteţi instala DRAGOSTE?
Clientul: Da, cred că pot. Nu sunt un expert, dar cred că mă pot descurca. Ce trebuie să fac mai întâi?
Serv.Tehnic: Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să deschideţi INIMA. Aţi găsit-o?
Clientul: Da, numai că acolo rulează deja câteva programe chiar acum. Este bine să instalez programe când deja altele sunt rulate?
Serv.Tehnic: Ce programe sunt deschise?
Clientul: Sa vad… Sunt deschise programele DURERE.EXE, TRISTEŢE.BAT, DISPREŢ.EXE şi RESENTIMENT.COM
Serv.Tehnic: Nici o problemă. DRAGOSTEA va şterge automat DURERE.EXE din sistemul operaţional curent. Va rămâne în memoria dvs. permanentă, dar nu va mai perturba niciodată alte programe. DRAGOSTEA va suprascrie TRISTETE.BAT cu un modul numit BUCURIE.EXE. Dar trebuie să dezinstalaţi singur DISPRET.EXE şi RESENTIMENT.COM. Aceste programe nu permit instalarea completa a DRAGOSTEI. Puteţi face asta?
Clientul: Nu ştiu cum să le dezinstalez. Au un mesaj de eroare… Mă puteţi ajuta?
Serv.Tehnic: Cu plăcere. Mergeţi în Start Menu şi căutaţi IERTARE.EXE. Faceti acest lucru ori de câte ori apar DISPREŢ.EXE şi RESENTIMENT.COM, pânâ când vor dispărea complet din sistemul dvs.
Clientul: OK. Am terminat! DRAGOSTEA a început să se instaleze automat! Aşa este normal?
Serv.Tehnic: Este perfect! Trebuie să primiţi un mesaj care spune că programul se instalează pentru toată viaţa în INIMA sistemului dvs. Aveţi acest mesaj?
Clientul: Da, îl am. Acum programul este complet instalat?
Serv.Tehnic: Da, numai că aveţi numai modulul de bază. Trebuie să vă conectaţi la alte INIMI ca să puteţi face upgrade-uri.
Clientul: Oh! Am deja un mesaj de eroare. Ce trebuie să fac?
Serv.Tehnic: Ce spune acest mesaj?
Clientul: Spune: „PROGRAMUL NU POATE RULA PE COMPONENTELE INTERNE” . Ce înseamnă asta?
Serv.Tehnic: Nu vă îngrijoraţi, asta este o problemă simplă. Înseamnă ca DRAGOSTEA este setată să ruleze pe o INIMĂ externă şi nu a fost rulată încă în INIMA dvs. Este unul din cele mai dificile lucruri în programare. Trebuie să aveţi DRAGOSTE interioară pentru propriul sistem înainte de a încerca să vă conectaţi la DRAGOSTEA altor sisteme.
Clientul: Şi ce trebuie să fac?
Serv.Tehnic: Puteţi găsi AUTOACCEPTAREA?
Clientul: Da, am găsit-o.
Serv.Tehnic: Excelent, începe să fie foarte bine! Acum inseraţi următoarele fişiere şi copiaţi-le în directorul ” INIMA MEA”: IERTARE.DOC, AUTOACCEPTARE.TXT, BUNATATE.DOC şi ÎNCREDERE.TXT. Sistemul dvs. va rescrie toate fişierele. Apoi va trebui să ştergeţi SARCASM.EXE şi să goliţi cutia de gunoi, astfel încât să fiţi sigur că nu a mai rămas nimic rău şi niciodată nu va mai fi rulat.
Clientul: Am reuşit! Hei! INIMA mea începe să aibă noi fişiere: ZÂMBET.MPG este pe monitor chiar acum şi un mesaj îmi spune că PACEA.COM, COMPASIUNEA.EXE şi MULTUMIREA.COM se instalează în toată INIMA mea!
Serv.Tehnic: Înseamnă că DRAGOSTEA este instalată şi rulează. Ar trebui să vă descurcaţi singur de acum. Încă un lucru, înainte de a termina … DRAGOSTEA de distribuie gratuit. Fiţi sigur că o dăruiti curată la orice sistem cat timp veţi fi conectat la serverul principal – MAREA DRAGOSTE! Veţi primi înapoi module cu adevărat valoroase.
Clientul: Aşa voi face. Mulţumesc pentru ajutor.
Serv.Tehnic: INIMA să-ţi fie binecuvântată cu toată DRAGOSTEA!


Despre „schimbarea reliefului”

octombrie 18, 2007

Sunt mai bine de 17 ani de când am pe inimă „schimbarea reliefului” culturii evanghelice. Încă înainte de a fi angajat să lucrez la revista creştină „Mesaj” (cei mai bătrâni îşi aduc aminte de ea). Am încercat tot felul de soluţii, am renunţat să accept „evidenţe” de genul „nu se poate modifica gustul public”, „nu ai nici o şansă să ţi se vândă marfa, dacă nu oferi ce ţi se cere”.

Nu am fost şi nu sunt atât de citit, atât de instruit ca mulţi dintre tinerii evanghelici. Nu am beneficiat de deschiderea de după revoluţie, din punct de vedere instructiv… Tot ce am avut de preţ, talentul încredinţat de Domnul şi Tatăl meu, alături de bucuria de a căuta a unui autodidact, le-am pus în slujba chemării care mi s-a făcut şi nu îmi pare rău.

Chiar dacă lupta nu a fost uşoară – lupta niciunui pionier nu e uşoară – cu atât mai mult cu cât boala apărută din tinereţe şi accentuându-se an de an a încercat să anuleze şi aşa măruntele posibilităţi, am continuat să scriu, să cred şi să doresc o zi când poezia creştină evanghelică românească va însemna ceva nu numai pentru adunările pocăiţilor, ci şi în afară.

Astăzi nimeni nu mai poate face abstracţie de oameni a căror altfel de credinţă decât cea majoritară scrie o altfel de poezie, una care se poate oglindi în aceleaşi oglinzi culturale ca şi a lor, care poate spune la fel de multe lucruri, tehnic vorbind, ca şi a lor, dar care se hrăneşte cu altceva, o altfel de gândire şi mai mult, o altfel de iubire.

După 17 ani pot spune că nu am luptat degeaba. De aceea nu voi accepta niciodată deturnarea în vreun fel a eforturilor mele. Ispite vin ori sub forma unor ambiţii noi şi chipurile cu rezultate mai accesibile, cum ar fi ascensiunea între nou cuvântatele bloguri (unele bine- altele rău- cuvântate), fie tendinţa unor prieteni de a „deschide” către ortodoxie demersurile evanghelice scriitoriceşti, sub pretextul că avem nevoie să învăţăm…

E aşa de greu de înţeles că e cel puţin prematură o astfel de deschidere? Chiar cu riscul să-mi pierd o parte dintre prieteni, nu voi renunţa la lupta mea. În 2001 aveam deja o vechime de cel puţin 10 ani pe baricadele astea. Atunci am iniţiat „Cuvinte la schimb”, din dorinţa de a oferi tinerilor creatori evanghelici împlinirea unui cenaclu creştin şi, la fel de mult – din dorinţa de a nu mai fi singur.

Nimeni nu va schimba orientarea exclusiv evanghelică, nu a listei, ci a vieţii şi a creaţiei mele. Că lista face parte din viaţa mea, aşa cum o uşă şi ceardacul ei fac parte dintr-o casă. Găzduiesc pe oricine cu bucurie, dar decorarea şi redecorarea sunt treaba mea, încredinţată de cel care mi-a redecorat propria viaţă…


Pe calea îngustă e luptă

octombrie 12, 2007

Am început curăţenia pe blog. Am şters integramele. Am şters şi câteva articole. Voi mai şterge, voi rearanja, voi republica, aşa cum voi crede de cuviinţă.
M-am lămurit. Pe internet oricine îşi poate aroga titlul de „arbiter elegantiarum”, iar eu de mult nu mai caut aşa ceva.

Nu mai fac compromisuri. Vrea cineva să citească poezie creştină, bine. Nu vrea, să fie sănătos. Eu n-am să-i răpesc timpul. Aşa că voi continua curăţenia. Voi lua la puricat tot ce-am postat până acum. E ceva ce rezistă, rămâne pe blog. Restul se şterge. Şi nu voi mai irosi nici timpul meu. Voi scrie doar atunci când voi avea ceva de spus.

Nu sunt păstor ca Pătrăţosu, nici implicat în politică eclezială sau de alt fel… Nici om umblat nu sunt… Cineva mi-a sugerat să continui ce am început. Adică să-mi scriu „povestea vieţii”. Cred că voi şterge toate materialele pe această temă, puse până acum, şi voi începe iar, mai organizat. Nu ştiu cât va rămâne la fel cu ce a fost până acum.

De ce să mă contorsionez şi să mă scălămbăi după toate gusturile, doar-doar voi mai aduna nu ştiu câte clickuri şi voi ocupa nu ştiu ce poziţie în top…? Care top? Alături de tot felul de gunoaie, postări demne de perete de veceu public (unii isi dau si adresele, alaturi de propuneri indecente)… Mi se face greaţă.

Eu am alt top. Se cheamă „Calea Îngustă”, iar „Pe calea îngustă e luptă”. Acolo da, top. 


Nu suntem o gaură în ciorap!

octombrie 10, 2007

Bine face Pătrăţosu! Bine face Alin Cristea! Bine fac alţii ca ei!

În ţara asta unde atâţia ani de zile pocăiţilor li s-a băgat pumnul în gură şi unde şi astăzi se încearcă acelaşi lucru, orice voce care spune – nu e suficient, trebuie să răcnească! – despre un alt fel de oameni care trăiesc aici şi despre problemele lor (chiar daca sunt probleme dintre ei), trebuie salutat.

Trebuie să se ştie că suntem. Trebuie să se ştie că gândim şi simţim. Nu suntem doar o entitate ciudată, bună de ignorat cum ignori o gaură din ciorap. Mă bucur că Pătrăţosu e în frunte la wordpress. Mă bucur şi mă mândresc. Avem nevoie de cîţi mai mulţi Pătrăţoşi, în ţara asta. Mă bucur că Alin Cristea dă altora lecţii de libertate. Mă bucur pentru orice evidenţiere a acestei „minorităţi” care sunt pocăiţii.

Sunt voci care cer „deschidere”, uşi către lume. Da, sunt bune deschiderile, dar suntem suficient de tari ca să nu ne înghită lumea asta la noi acasă? Sau nu ştim ce pot face cozile de topor? Nu vreau deschidere spre compromis. Da, da, aţi auzit bine: compromis. Am credinţa mea, chiar dacă e subiectivă, şi e normal să fie aşa, am aceleaşi valori ca fratele meu. Poate că felurile de înţelegere nu sunt aidoma, cum noi nu suntem aidoma. Dar suntem fraţi.

Frunzele, nu-s două la fel într-un pom, dar au aceeaşi sevă. Ai aceeaşi sevă ca mine? Eşti fratele meu. Da, pot trăi în pace şi cu vecinul, dar el nu e fratele meu, chiar dacă stăm pe aceeaşi uliţă românească. Şi cum să fie, când mă jigneşte, mă batjocoreşte şi mă marginalizează cât poate? Noi întoarcem celălalt obraz, dar când ne doare, plângem.

Bine face Pătrăţosu! Bine face Alin Cristea! Bine fac alţii ca ei!


Ce chestie, şi blogul ăsta!

octombrie 9, 2007

Tot blogul e ca tot omul. Nu numai ca acela care îl scrie, cum ar fi o carte, de exemplu, dar mai ales ca acela care îl citeşte. Am început să vreau să scriu aşa cum vă place vouă să citiţi. Pentru că în societatea blogului nu exişti, dacă nu eşti citit. Şi nu eşti citit dacă nu scrii. Literatura a devenit o chestie vitală. Dar nu scrii, dacă nu ştii cum să faci asta. Nu e greu de învăţat însă, când există o lume întreagă dispusă să te înveţe. Cititorii de bloguri abia aşteaptă să vadă ce scrii, ca să te înalţe sau să te coboare pe scara unei existenţe virtuale, în fapt, dar atât de reală în calcularea raportării sinelui tău la el însuşi, la ceilalţi şi la Dumnezeu.

Cel mai mare pericol e acela al standardizării persoanei, al unui fel ciudat de democraţie culturală pornită din subiectivităţile atât de diferite ale cititorilor. Care democratie poate duce în neantul asemănării cu Dumnezeu (în sensul de uzurpare a Numelui Său) a unei întregi colectivităţi umane unită prin calculator.

Nevoia de rating anulează „asperităţi” personale de multe ori creatoare la modul excepţional, pentru a netezi totul în mănuşa anonimatului numit „gustul majorităţii”. Stridenţele sunt evidenţiate din pricina „normalului” unei majorităţi – normal până la un punct – majoritate incapabilă să digere altceva decât… roşcovele fiului risipitor, şi prea obişnuită cu gustul lor.

Ce chestie, şi blogul ăsta!


El şi ea

octombrie 9, 2007

El stă în pat cu ochii închişi, încă sub efectul anesteziei. Geamul e deschis, dar mirosul greu, respingător, de spital, oboseşte şi pe unul cu simţul olfactiv mai puţin intens decât al ei. Fusese operat de curând, iar doctorul o asigurase că totul a fost normal.

Ea îi şterge fruntea, îşi frânge mâinile, apoi plânge. Şi iar îi şterge fruntea, iar îşi frânge mâinile, iar plânge. Găsise în sertarul în care pusese un iart şi un măr aduse când a venit, un Nou Testament. O vreme a citit. Acum plânge. Se roagă cu glas tare, dar se vede că nu-şi dă seama de asta. „Doamne, te rog, mai lasă-mi-l…! Mai lasă-mi-l. E un om atât de bun…”

El are 75 de ani, iar ea 70. Acum o lună au serbat 50 de ani de la căsătorie. În toţi aceşti ani nu s-au închinat altcuiva decât Domnului Isus. Nu-şi amintesc să se fi certat vreodată în viaţa lor. Sunt părinţii mei.


Balaam şi măgăriţa lui

octombrie 8, 2007

Poţi bate oricât de mult la anumite porţi, porţile propriei tale case, când nu eşti acasă şi n-ai cum să-ţi deschizi! Putea Toma să vadă oricâte răni de cuie, şi coasta cea străpunsă, oricât s-o fi privit, dacă n-ar fi fost în el „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, totul ar fi fost zadarnic.
Şi tot zadarnică, nevoinţa întru blestem a lui Balaam, căci poezia lui Dumnezeu, doar a lui bicisnică şi biciuită măgăriţă a văzut-o, iar el nici glas de neîndurare, nici strigăt de nimicire nu mai putu. Doar un vers subţirel de izbândă pentru corturile cele cu lumină pe ele, căci metafora de la Dumnezeu sminteşte meşteşugirile regilor.

Balaam cel biblic se credea călare pe situaţie, şi mai credea că situaţia nu-i decât o simplă şi încăpăţânată măgăriţă. Se înşela amarnic! Se întâmpla o mare poezie. Şi Balaamul nostru din şa fu zvârlit de un mare poet… Căci el biciuia, ignorant şi orb, însăşi clarvederea!
Nu vă obosiţi, nici nu plângeţi, dragi cititori, dacă n-aţi ajuns la toate capetele unei scrieri moderne… Poate că-i mai bine, decât să vă bateţi capul cu ea, să citiţi un text din Scriptură. Da, sigur este mai bine! Problema însă e că, dacă o facere omenească a cuvintelor nu ţi-a zis nimic, cum îţi va vorbi Cuvântul lui Dumnezeu? Dar să trecem…

Mulţi blamează (balaamează?!) scrisul creştin cu accente moderne şi postmoderne, tocmai fiindcă acesta se încăpăţânează să se oprească la vederea îngerilor, chiar pe drumul acela aşa de strâmt, că nu e loc de-ntors… Nu e nimeni, să deschidă ochii celor gata să scoată joarda şi s-o pună pe spinarea poeziei, fie condamnând-o direct, fie nepromovând-o, poate, poate, o muri de foame… Ce dacă nu-i decât măgăriţă şi nu-i dromaderă! Asta-i. Ştiţi ce-a făcut Balaam în final? A binecuvantat, aşa cum îi dăduse Domnul, o dată cu deschiderea ochilor spirituali. Ai lui şi ai măgăriţei…


Îi ştiţi pe Toti şi pe Argintaş?

octombrie 8, 2007

Era Rebeca mea de vreo 2, 3 anişori. Ne mutasem de curând de la bloc la casă. Îi plăcea să-şi scoată jucăriile afară, iar mie îmi plăcea s-o privesc cum se joacă. Era vară, în toiul teilor, in toiul luminii. Ea aranja şi deranja jucăriile explicându-i de zor lui Toti toată tărăşenia.

Toti venea în fiecare zi. Era o persoană foarte discretă. Nici nu-l vedeam. Nu-l vedeam eu, că Rebeca nu mai prididea cu explicaţiile şi controversa:
– Nu, Toti, masinuţa aiţi si păpusa aiţi, lasă, e bine asa… Ba nu, asa, acum era răţită si îi făţeam injecţie. Hai, fă-i tu, că eu mă duc la piaţă. Asa, Toti…

– Da cine e Toti, măi tăticule, am întrebat-o într-o zi.
– Stiu eu, Toti e cu care mă zoc.

Atunci am înţeles. Şi ştiţi ce am făcut? Am cerut Domnului şi eu un Toti. Nu-l cheamă tot aşa, îngerii au nume diferite. Pe Toti al meu îl cheamă Argintaş şi scrie poezii. Dacă mă vedeţi vreodată vorbind singur, să ştiţi că a venit Argintaş să ne jucăm. Când nu mă pot mişca îl rog pe Tata să-l trimită pe Argintaş. Când mă vede că mă târăsc, se târăşte şi el şi mă întreabă: „Cine ajunge primul?” Zice că îmi arată drumul spre Impărăţia cerurilor. Acolo ajungi dacă te faci ca şi un copilaş.


Îmi dau lacrimile

octombrie 8, 2007

Când mă gândesc, îmi dau lacrimile. Nu ştiu exact dacă sunt lacrimi de bucurie sau de altceva. Nici când mă gândesc la mine nu mă pătrunde aşa înduioşarea.
Şi n-a fost mai departe decât ieri.

Vorbeam cu fetiţa mea. Venisem de la biserică. Ea era cuprinsă de o bucurie pe care nu şi-o putea explica. Aproape că sărea într-un picior, de bucurie. Îmi dădeam seama că se întâmpla ceva. Nu ştia să spună decât „Te iubesc, tati!”, Te iubesc, tati!” Are aproape 16 ani.

„Asta se cheamă dragostea dintâi, Rebeco… Vrei să te botezi?”

Mă întrebase acum câtva timp ce trebuie să facă pentru a primi botezul. Atunci i-am spus că trebuie să se gândească foarte bine înainte de a face asta. Că e o mare răspundere. Că eu m-am botezat la 16 ani, iar la 19 plecam din biserică, amăgit de lume. Că eu m-am fript cu ciorbă, iar ea trebuie să sufle şi-n iaurt. Că botezul e un legământ între două persoane, făcut de faţă cu martori văzuţi şi nevăzuţi. Că eu nu mi-am respectat acest legământ atunci, dar Dumnezeu a fost credincios şi m-a adus înapoi… Dar m-a adus cu nuiaua, ca pe orice copil neascultător. Că n-aş vrea să se întâmple ceva asemănător şi ei… adică să aibe parte de nuia.

„Tati, da’ eu vreau să fiu sigură că orice mi s-ar întâmpla, El mă va aduce lângă El!”

Fii binecuvântată, Rebeco!

Fiţi binecuvântaţi cu toţi, dragii mei!


Tot legat de ghicire…

octombrie 7, 2007

Pe fratele meu îl cheamă Emanuel. Interesant nume, nu? Aseară a citit chestia cu ghicitul şi mi-a povestit o păţanie de-a lui. Mi s-a părut interesantă şi l-am rugat să o adauge ca şi comentariu la materialul meu. „Nu”, zice, „pune-o tu, că ciripeşti altfel.” Discutam toate astea pe mess, că el e în Spania. Aşa că îi fac voia (şi pe a mea) şi spun povestea.

Zice că era cu un prieten într-un parc din Galaţi, înainte de a da examen la facultate. Era vară, erau emoţii, era tinereţe. S-a apropiat de ei o …”persoană rromă”. Avea „haisîţgîcescu” la ea. Amicul lui a acceptat afacerea. Când i-a venit rândul, fratele meu i-a spus: îţi dau nu un leu, ci zece lei, dacă-mi spui numai numele.

Ţiganca i-a luat palma, s-a concentrat cât a putut, s-a înverzit, s-a înroşit, s-a albăstrit, apoi şi-a revenit la culori normale, mai paşnice, şi a dat să plece. „Ei, chiar nu vrei cei zece lei?” a întrebat-o el. „Da’ ce fel de nume ai, mâncaţaş, de nu mă lasî sî îl zîc?!” Spuneam că îl cheamă Emanuel. Asta înseamnă „Dumnezeu este cu noi.” 

Nimeni nu poate vedea dincolo de Numele Domnului. În nici un caz duhurile de ghicire. Seamănă cu o exorcizare, întâmplarea asta, nu? Frate-meu poartă Numele Domnului.


Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului

octombrie 6, 2007

cu-caftan.jpgScosesem „acareturile” de prin depozitele muzeului să le scuturăm de praf. Aşa numea directorul toate acele obiecte: acareturi. Iar gâzele erau „goange”. Era oltean de loc. Eu pusesem mâna pe un caftan boieresc şi-l curăţam cu atenţie. Alături se odihnea potcapul aşteptându-şi rândul.

„Da ce tragi de el de parcă ţi-e sufletu’?” m-a întrebat. Avea dreptate, mângâiam catifeaua aia cu atâta grijă, că numai cu sufletul meu mă mai purtam aşa delicat. Asta ni se întâmplă tuturor. Avem atâta grijă de noi înşine, că ni se şi face ruşine uneori. Dar numai uneori…

Am început să trag mai viguros de catifeaua aia groasă şi atât de veche şi m-am gândit, deşi pe vremea aia nu făceam prea des aşa ceva, la un cuânt pe care-l ştiam din copilărie, cum că ar trebui să-mi iubesc aproapele ca pe mine însumi. Dar cum ar fi dacă eu însumi aş fi pe dinafară? Un fel de aproapele meu? Lovit, scuturat, hâţânat zdravăn de oricâte ori nu mă plac?

Mi-am pus chestia aia veche şi am făcut o poză. I-aş spune „Poză cu mine pe dos şi cu maşina muzeului.”