De vorbă cu Liviu Mocan -1-

septembrie 25, 2007

IP – Liviule, ai 52 de ani şi esti clujean de origine şi de fapt… Am marele privilegiu să mă număr între prietenii tăi. Ne-a apropiat dragostea de Hristos şi de artă. Suntem oameni în toată firea, aşa că ne dorim să fim luaţi în serios. Dar spune-mi, te rog, ai fost şi tu ca toată lumea, altfel decât aşa? Adică ezitant, imatur, copil…? Că eu ştiu că am fost… Cum vezi acum acele vremuri?

LM – Eu sunt pui de ţăran, părinţii mei, oameni cu teamă de Dumnezeu, oameni harnici, au muncit, au cumparat pamânturi ici-colo pentru cei 3 copii ai lor. Apoi avenit regimul comunist  şi le-a luat tot. Dar ei au avut înţelepciunea aceea extraordinară, eu cred chiar inspirată, să spună: „pentru că nu le mai putem oferi copiilor noştri pământ, ne vom muta la oraş şi le vom oferi carte”. Şi ajuns la oraş, acel pui de ţăran de 6 ani şi jumătate care n-a fost în viaţa lui într-o expoziţie, n-a avut tradiţii culturale în casă, în mediul înconjurător, când a fost întrebat de părinţii lui „unde vrei să mergi şi ce scoală vrei să faci?”,  a zis „vreau să merg la artă”.

De unde a venit ideea asta, dorinţa asta care era în el?  Din clasele mici, clasa I, a II-a, ţin foarte bine minte desenele ce le făceam, deci a fost o chemare foarte specifică, inconştientă, dincolo de normalitate. Dacă părinţii ar fi fost intelectuali şi aş fi fost dus pe la vernisaje, cum i-am tras eu pe ai mei dupa mine până s-au plictisit şi au zis: ,,tata nu mai vin la vernisaj”, ar fi fost altceva.  Noi ne-am atras copiii spre zona culturală, cât am putut, pe când puiul ăla de ţăran de care vă spun n-a avut nimic din toate astea, dar era ceva în el, o chemare ce s-a materializat într-un mod extraordinar în sensul că a făcut toate şcolile de artă posibile, şcoala mică de arta, clasele V-VIII, apoi liceul de artă, apoi Academia de Artă, apoi studii postuniversitare prin străinătate, călătorii, tot felul de lucruri pe care un pui de ţăran nici nu şi le-ar putea imagina.

Deci consider că toate acestea mi-au fost date. Nu le-am dobândit prin muncă, prin inteligenţă, prin tradiţii, ci sunt darurile Tăticului meu ceresc a pregătit toate astea pentru mine.  În sensul acesta ziceam că nu stiu să fac altceva – în sensul că am şi alte daruri tot primite – mai scriu câte puţin, apoi uite, pot să fac o casă, dar când a fost vorba să dau admitere la Academia de Artă, nu am dat decât la sculptură – şi se practica să dai la mai multe secţii, sau la o secţie cu mai puţini candidaţi, că pe vremea mea erau 7 locuri pe oraş si erau 3 oraşe cu Academii de Artă, deci doar 21 de studenţi puteau intra la sculptură într-un an. Am dat de n ori, realmente nici nu mai stiu de câte ori, dar numai la sculptură am dat, aşa, ca un catâr. Asta era în mine şi nu vroiam altceva. Ori asta, ori nimic altceva.

După cum Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu face toate lucrurile frumoase la vremea potrivită… Deci există o vreme pe care noi de multe ori nu o înţelegem şi de cele mai multe ori vrem să o grăbim. Noi suntem în primul rând niste creaţii desăvârşite de Creatorul nostru prin răbdare, prin încercări, prin situaţii pe care nu le-am aşteptat, nu ni le-am imaginat… De fapt Creatorul nostru lucrează în noi, El ne modelează prin toate acestea, lucru care este mai important decât ceea ce noi înşine facem. Deci eu în primul rând sunt o sculptură şi apoi sunt un sculptor. Şi chiar asta  mă interesează pe mine mult mai mult: să fiu o sculptură, nu un sculptor. Mă las de profesia asta pe care o iubesc la nebunie, astăzi dacă e cazul, în favoarea faptului de a fi o sculptură frumoasă. Deci dacă Dumnezeul meu, Creatorul meu, Sculptorul meu vrea altceva, vrea să schimbe ceva în caracterul meu, în destinul meu, în viaţa mea, ceva care să nu implice sculptura, ceva care nu ţine de artă, mă supun cu bucurie. De ceea ce eu însumi fac pentru mine, mă pot dezice, dacă e cazul. Dar Dumnezeu este  mai important decât arta. Arta, pentru mine, este doar un ecou al artei Lui în mine.