Uriaşa ureche parabolică

septembrie 21, 2007

Recent, încercând să-mi explice că aş fi într-un fel, creuzetul în care fierbe Cuvinte la schimb, cineva mă compara cu o „uriaşă ureche parabolică”… Sigur că m-a amuzat comparaţia. Dar mai trebuie să vă mărturisesc că,  pentru mine, sintagma asta are şi o conotatie… nemăgulitoare. Şi va spun şi de ce:

Am auzit cu mult timp în urmă un banc. Se zice că lui Bulă i-a născut nevasta. Fericit şi mândru nevoie mare, el merge să vorbească cu doctorul. – Ce e doctore, băiat, fată? Nu contează, are două picioare, fotbalist îl fac!
– Păi n-are picioare… ii spune doctorul.
– Aaa, nu? Atunci dirijor, ca are maini.
– Păi…
– Nu, n-are nici maini?! Nu? Da’ cum e, domnu’ doctor?
– Păi e o ureche mare, aşa… spune doctorul.
– Manca-o-ar tata, am zis eu, o fac muzician!
– Da, mai zice doctorul, da si aia e surdă…

Aşa că dacă n-ar fi oleacă macabru bancul, tare m-ar fi amuzat comparaţia asta anatomică, mai ales că respectivul e medic. Dar oricum, tot cu gura până la… urechi m-a lăsat!


Să spun, să nu spun…

septembrie 21, 2007

information.png

De ce uneori e atât de greu să spui ceva? Ceva ce te poate răni pe tine sau pe alţii? Mai ales când ştii că a alege să taci ar duce la urmări nedorite nici de tine, nici de ei? Oare nu L-a durut pe Domnul să spună? ” „Vai de tine, Horazine!”… „Vai de tine, Betsaido!” Oare i-a fost uşor să spună asta?

E greu, că se rupe iubirea. Trupul ei e rănit, liniştea ei e frântă. Nu mai poţi avea încredere, după speranţe pierdute… iar toiagul frânt nu mai sprijină nimic. Înseamnă orgoliu să spui adevărul, chiar dacă e al tău, chiar dacă îl vezi numai tu, deocamdată? Dar de unde ştii că e adevărul, că doar nu eşti profet!

Când ai un început şi un sfârşit, adevărul nu poate fi în tine. Vine din afară şi te umple. Dacă te doare privirea strâmbă ori cuvântul întortocheat, zig-zagul tăcerii sau orizontul chiorâş, inseamnă că cetatea e vai. Poate că tu nu ştii de ce, dar adevărul ştie. Şi totuşi mă întreb: să spun, sau să nu spun…?