Cântarul

iunie 29, 2007

– Cântarul ăsta e defect, mi-a spus Maia într-o zi. Când să văd şi eu dacă am mai slăbit, e stricat. Acul arată invers, la negativ… Sigur am mai dat jos, dar el arată invers. Mereu arată invers. Nu vrei să vezi ce are?
Mă neliniştea această preocupare obsesivă a fetei pentru siluetă. De câtva timp aproape că nu mai vroia să iasă din casă, din pricina asta. Şi nu era grasă deloc, arăta chiar foarte bine şi era sănătoasă. Dar ce mă îngrijora cu adevărat era faptul că şi eu observam adesea tot felul de lucruri defecte în casă şi nu le puteam repara.
– Bine, bine, lasă, că mă uit… i-am zis. O să-mi fac timp. De parcă am cum. Nu pot face un cântar să funcţioneze ca lumea, dar pot face timp… Îmi veni să râd. Cam ce ingrediente mi-ar trebui?
– Nu mai râde, spuse ea, fă cântarul ăsta, mai bine.
– Mă uit, mă uit…
Un cântar obişnuit. Normal. Ca cei mai mulţi dintre noi. Alb, pe afară, cu uşoare urme de rugină în colţuri. M-am urcat pe el. Ciudat… Acul se învârti nebuneşte apoi se opri. Nu aveam nici o greutate. Dacă m-aş pricepe la mecanisme din astea… Umbra mi se profila pe peretele crem. Am coborât.
– E blocat. Ar trebui să facă aşa numai dacă s-ar depăşi greutatea maximă admisă de mecanism. Vezi?
– Da, aşa face.
Mă gândeam… Dar dacă atârnă de noi o greutate pe care nu o vedem…?
A doua zi, Maia a venit cu un cântar nou nouţ. Împachetat, cu bonul în cutie şi instrucţiuni în mai multe limbi.
-Ăsta n-are cum să nu meargă. Am renunţat la câteva lucruri importante ca să-l pot cumpăra. Uite.
Era o cutie albastră cu o dungă neagră în diagonală şi cu un cântar pe ea, agăţat parcă de zâmbetul unei femei frumoase, contorsionată suficient ca să crezi că n-are nici un gram în plus.
– Şi tu vrei să araţi ca asta…
– Da! E ceva rău în asta?
Se simţea iritarea în vocea ei.
A scos maşinăria, a aranjat-o cum trebuia, a verificat acul să arate zero şi a urcat pe platoul de cântărit.
-Na, că nici ăsta nu merge!
A coborât şi a urcat iar. Am privit atent. Acul, ca speriat,  a dat să plece, apoi s-a lipit brusc de marginea de la minus a ferestrei unde se citea scala. Zero era la mijloc.
-Ei, da ai slăbit serios! am râs eu. Hai să-l probăm.
Am luat cartea voluminoasă de pe noptieră, am închis-o şi i-am spus fetei, care se uita la mine urât de tot, să se dea la o parte. Am pus cartea pe cântar şi nu m-am mirat. Aproape jumătate de kilogram. Mai exact, patru sute optzeci de grame. „Nu se poate!” a strigat Maia. Am mai pus şi perechea de ghete de sub pat. Un kilogram şi două sute. Şi pres-papierul de pe birou. Un kilogram şi jumătate. Le-am dat pe toate jos. Zero.
-Merge! Mai suie-te o dată.
Aceeaşi poveste! Minus infinit.
-Hi! Dă-te, să mă sui şi eu. Extraordinar, şaptezeci şi şapte!
Am prins pisica şi am cântărit-o. Patru kilograme. Maia s-a suit iar. Minus infinit!
– Păi nu face aşa decât dacă-i defect. Numai când e prea mult, repeta fata, total debusolată.
-Ştiu.
E seară. Afară e seară altfel, o seară sperioasă, goală de ea ca un câine părăsit. Nu mai înţelegeam nici eu nimic.
-Cântarul ăsta nu e defect.
-Dar cum?
-Nu ştiu… Lasă-l acum. E târziu.
– Ne-am rugat împreună, în acea seară. Maia avea ceva pe inimă… Am simţit-o. Am discutat mult, până la urmă mi-a spus. Îşi luase o rochie nouă, „cea albă, cu volan, ştii…”, pe bani străini. Luase din fondurile adunate pentru ziua unei colege. Şi ne-am rugat iar, după mărturisirea ei. „Doamne, îţi mulţumesc că m-ai iertat şi că m-ai eliberat prin jertfa Fiului Tău”, a spus ea cu un uşor şuierat.
-„Acum hai până la cântar.” am îmbiat-o, arătându-i holul. Îl pusesem acolo, după uşă.
-Cincizeci! Am slăbit două kilograme?! spuse ea bucuroasă. Apoi, dintr-o dată speriată: „Dar nu mergea…”


Mireasa eternă

iunie 29, 2007

Venirea Mirelui se petrece într-un decor interesant: e târziu, afară este întuneric, iar fecioarele, şi cele înţelepte şi cele neînţelepte, dorm. Domnul Isus nu condamnă în nici un fel faptul că fecioarele au adormit. Doar îl constată, ca pe ceva cu totul normal. Somnul este o nevoie vitală a organismului uman. Ca şi a mânca şi a bea. Despre El Însuşi ni se spune de mai multe ori în Evanghelii că a adormit, sau că dormea. Dacă gândim aşa, atunci înţelegem că ceea ce s-a întâmplat cu toate cele zece fecioare a fost ceva absolut normal şi cu totul nevinovat, un răspuns cerut de condiţia comună de fiinţe cu viaţă. Adică un dat comun tuturor oamenilor: viaţa însăşi. O viaţă „adormită” în lumea întunericului.
Şi mai e ceva ce posedă toate cele zece fecioare: candelele. Adică instrumentul de produs lumină. Toţi oamenii duc cu ei aceste candele care se cheamă religiile lumii. Diversele credinţe care ar trebui să asigure lumina în care se poate orienta Mirele din cer şi cortegiul Său.
Mireasa eternă va trebui să aibă lumina aceasta. Ea vine dintr-o relaţie. Când fecioarele neînţelepte au constatat că nu au tot ceea ce este necesar pentru a-L întâmpina cum se cuvine pe Acela pe care-l aşteptau, au cerut tovarăşelor lor untdelemn. Adică exact ceea ce întreţine flacăra care asigură lumina. Ştim bine că, în Scriptură, untdelemnul simbolizează harul special primit de la Dumnezeu.
Fecioarele înţelepte nu au dat din ceea ce aveau ele. Harul nu poate fi împărţit, administrat şi gestionat de oameni şi nu e tot una cu deţinerea lui, aşa cum îşi închipuiau fecioarele neînţelepte şi cum îşi închipuie şi azi unele dintre bisericile creştine. Ele trebuia să meargă la “cei ce vând untdelemn”. Adică la sursa Harului, Treimea-Dumnezeu. Au fost acolo, de acolo au plecat, dar şi-au irosit, iresponsabile, combustibilul. Cum? N-au luat rezerva necesară. Unde le-a fost mintea?
(Am folosit sintagma „Treimea-Dumnezeu” fiindcă mie mi se pare clară aici, din forma gramaticală de plural „cei ce vând”, nu „cel ce vinde” folosită de Domnul Isus, o demonstrare a cunoaşterii Sale despre şi de Dumnezeu şi o pomenire a Întreitei Sale Fiinţe.)
Unii dintre cei ce citesc în mod superficial acest text afirmă că fecioarele înţelepte au dat dovadă de… egoism. Nu spune Domnul Isus “Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.”? Aceasta devine o problemă numai dacă privim simplist şi unilateral. De fapt e vorba despre cu totul altceva. Nu avem de-a face cu o competiţie între cele două tipuri de fecioare. Cum spuneam, untdelemnul pentru candele înseamnă lumina harului… Ea reflectă şi asigură o relaţie corectă cu momentul venirii Mirelui şi cu prezenţa Sa. Această Lumină – care e însăşi Înţelepciunea – nu poate fi transferată. Nu e vorba aici de o competiţie, ci de imposibilitatea existenţei ei. De ce nu avem concursuri mixte, între carul cu boi şi tren, de exemplu?
Răspunsul e natura tracţiunii. Un om „tractat” de harul Duhului Sfânt al lui Dumnezeu nu va putea intra în competiţie cu un om „tractat” de interese personale egoiste, şi nici nu va putea dărui propria-i „dotare”, chiar dacă ar vrea. Aşa cum locomotiva nu va putea ceda motorul ei unui car cu boi. Deci tipul de interpretare nu trebuie să fie unul direct şi imediat, ci unul spiritual, care se hrăneşte cu această Înţelepciune.)
Toţi creştinii afirmă nevoia de Hristos. De aceea Împărăţia cerurilor se aseamănă doar, nu se identifică, cu cele zece fecioare. Toţi speră că vor deveni Mireasa Lui. Dar din toţi aceştia, numai aceia care n-au uitat să-şi asigure pe tot timpul “somnului” acestei vieţi, untdelemnul păstrat ca urmare a unei categorice determinări pentru Hristos, Îi vor putea ieşi în întâmpinare.
Spuneam că momentul culminant al desfăşurării evenimentelor prezentate în pildă este venirea Mirelui. Către acest moment se îndreaptă toate detaliile povestirii, este deznodământul-învăţătură al ei. Venirea Mirelui va avea loc ca urmare a plecării Lui la cer să ne pregătească un loc. Iar plecarea s-a petrecut ca urmare a încheierii misiunii Sale de răscumpărare, desăvârşită la cruce. La Golgota El a plătit preţul veşnic acoperitor care ne-a asigurat nouă untdelemnul. Darul Său de nuntă pentru Mireasa Lui este asigurarea “somnului” vieţii noastre. În prezenţa Sa şi la lumina fără sfârşit a candelei mereu aprinse care este credinţa în care arde Duhul Său, se întâmplă acest fenomen. Ca să avem acest Duh, el a plătit preţul, a înviat şi s-a dus la Tatăl pentru a ne trimite pe Mângâietorul, care este Duhul Adevărului.
Credinţa creştină care va face din “fecioarele” de azi, adormite ca în poveste, în “somnul” istoriei, nu este doar purtarea unei candele nefuncţionale, îndeplinirea unor forme şi ritualuri tradiţionale, afirmarea şi preţuirea valorilor şi a frumuseţii camerei de nuntă, ci flacăra vie a untdelemnului care întreţine arderea. Să spui “Hristos a înviat” şi să nu te intereseze momentul venirii Lui e un nonsens religios. Este momentul stingerii candelei.
Mai mult, sunt oameni care intră în sala de nuntă, trag uşa după ei, ca să nu intre celelalte surate. Desigur, acolo nici Mirele nu va putea intra… Auzeam pe cineva declarându-se creştin cu toată puterea sa. Şi afirma plin de convingere (oare câţi “creştini” nu fac aşa?) că “Numai noi suntem corecţi în religia noastră, poate şi catolicii (s-a gândit, probabil, că s-ar plictisi singur), ceilalţi sunt greşiţi cu toţii.” Un astfel de om şi-a ridicat propria lui cameră de nuntă unde nu primeşte pe altcineva şi închide uşa după sine. Mirele nu va putea intra acolo… De aceea spune: „Iată, eu stau la uşă şi bat…”
Dar să mă opresc din predici. Dacă va mai rămâne timp, poate voi scrie şi o carte de predici. Aş vrea să continui jurnalul. Însă oboseala revine. Staţi puţin să trec de ea… De ea şi de gânduri… Aşa…


El Se… este!

iunie 29, 2007

„De aceea poporul Meu va cunoaşte Numele Meu; de aceea va şti, în ziua aceea, că Eu vorbesc şi zic: „Iată-Mă!” Şi este!
Ca urmare, El Se… este pe Sine. Este Persoana care, rostindu-Se pe Sine, Se „este” pe Sine. Şi este o a doua Persoană, aceeaşi, de fapt, dar în acelaşi timp, alta, este Cuvântul. Între cele două Persoane are loc o Comunicare permanentă într-o desăvârşită părtăşie. Se aplică iar principiul divin al rostirii de Sine a lui Dumnezeu, care generează realitate: apare a treia Persoană, Duhul, care „purcede” de la celelalte două Persoane, ca urmare a Comunicării dintre Ele. Este Dumnezeu în plinătatea Sa. Obiectul comunicării de Sine a lui Dumnezeu e Dragostea (Dumnezeu este dragoste). Dragostea determina diferenţieri în transmiterea atributelor Sale către celealte Persoane, diferenţieri care fac Dumnezeirea desăvârşită, desăvârşit suficientă Sieşi. (de exemplu, răspunsul din partea Celei de-a doua Persoane la transmiterea autorităţii nu este autoritatea, ci ascultarea, datorită părtăşiei în dragoste). In mod similar şi bazându-ne pe revelaţia scrisă, putem înţelege care sunt caracteristicele fiecărei Persoane a lui Dumnezeu… Aşa, El poate fi Unul, dar în trei… Greşesc tare?