Asta vede Dumnezeu

iunie 28, 2007

Dumnezeu Şi-a evaluat propriile Sale gânduri şi, în înţelepciunea Sa, a decis care sunt cele posibile, corespunzatoare Planului Său, şi care sunt cele imposibile, neconcorde cu acest Plan. Din cele posibile a dat rostirii, Cuvântului, pe cele ce aveau să ducă la împlinirea Planului Său. Harul Său aceasta este: rostirea Adevărului Iubirii Sale. Aşadar, El avea ştire şi stăpânire asupra binelui şi răului. Satan cu asta l-a amăgit pe om. Numai că a avea ştire şi a nu avea stăpânire înseamnă a fi tu însuţi rob…

Lumea nerostită, dar posibilă şi reală în Dumnezeu, este lumea îngerilor. Ca orice gând divin, îngerii au însuşiri divine. Au personalitate proprie. Dar nu stiu ce e Harul. Dumnezeu nu Se iubeşte pe Sine, ci Se glorifică pe Sine. Asta e nevoia Lui veşnică. Acolo, în lumea îngerilor, nu funcţionează Harul. Satana a ieşit dintr-o astfel de lume. A fost cel mai frumos gând nerostit al lui Dumnezeu. Un gând care s-a vrut Cuvânt, şi a venit să fure „chipul şi asemănarea” ca să poată deveni rostit. A vrut să se glorifice pe sine, nestiind ce e Harul. Dumnezeu l-a declarat ca imposibil şi l-a aruncat din cer. Iadul este imposibilul lui Dumnezeu. Pieirea. Dar aşa Harul capătă înţeles. Dacă nu ar exista boala, am şti ce-i aia sănătate?

Dumnezeu, în Înţelepciunea Sa, a ales pentru împlinirea voii Sale cel mai bun plan posibil. El a văzut înşelăciunea Satanei şi lupta care urma, a văzut căderea omului şi zvârcolirea lui în păcat şi moarte. A văzut biruinţa lui Hristos şi l-a văzut pe om mântuit, în prezenţa Sa în slavă, făcând cu bucurie şi dragoste ceea ce i s-a dat de la început să facă: să-l Glorifice pe Dumnezeu într-o desăvârşită uniune cu Fiul Său.
Asta vede Dumnezeu


O umbră ca un corb

iunie 28, 2007

– Pe care umbră vrei să ţi-o mănânc mai întâi? şopti corbul, ghemuindu-se pe o creangă frântă de salcâm… Pe cea din tine, sau pe cea din celălalt?
Ochii lui roşii ca două pete de sânge murdăreau totul în jur. Avea dreptate… În ultima vreme văzusem şi eu şi eram îngrijorat, chiar speriat. Iar acum apăruse problema asta. Umbra, o văzusem… Am încercat în fel şi chip. Nu reuşisem nicicum. Am început să cred că nu voi scăpa niciodată. O vedeam crescând, lăţindu-se, acoperindu-mă, întâi pe mine, insinuându-se adânc, sucindu-mi sentimentele ca pe nişte sfori de priponit caii şi ciopârţindu-mi fără milă voinţa, apoi întinzându-se-n jur, trecând de grădină tocmai spre fundul curţii, dincolo de livadă. Era lângă casa vecinului, va ajunge la el şi-i va face la fel, adică îl va umple şi-l va măscări de nu va mai şti nimeni cum era… Şi îi va spune că datorită mie e el aşa de murdar. Mie îmi spunea de el, de nevastă-mea, de copii…
– Ei, şopti corbul din nou aproape vesel, exasperându-mă, te-ai hotărât?
Nu era deloc uşor. Adică… Nu era uşor, şi gata!
Ce să-i răspund? Dacă mă doream curat, fără acestă umbră umilitoare şi acaparatoare, la fel îl doream şi pe prietenul meu, vecinul de alături. Ce să aleg? Eram sigur că avea şi el umbra lui, care se întindea până la mine. La toţi era la fel. Nu vedeam scăpare. Eram un sat de oameni strâmbaţi cu totul de corbul ăsta şi de umbra lui. Nu scăpa nimeni, trecea din tată-n fiu şi se înmulţea de la unul la altul, ca rudenia de sânge. Au încercat vânătorii noştri să ne scape de corb şi de umbra lui, dar n-au făcut decât să-i stârnească hohotul oribil şi să-l aducă mai aproape. “Mă hrănesc cu ura voastră”, croncănise el. “Urâţi-mă, urâţi-mă!” Şi îl urai, nu aveai ce face. Nu-l puteai iubi, erau altceva decât orice ar fi putut fi iubit, el şi umbra asta a lui. Îl urai de nu mai puteai.
Aseară nevastă-mea plângea de frică şi ruşine. Aşa cred. Stătea în colţul bucătăriei, îmi arăta umbra aia groasă lăfăindu-se peste tot, ţinea copiii lângă ea şi plângea. Nu puteai călca nicicum, să te fereşti. Au încercat oamenii tot felul de cizme, tot felul de salopete… Nimic. Până la urmă întrebarea aia greţoasă, aia de trăgea răspunsul din tine ca pe o tumoră, fără menajamente sau anestezie, se auzea iar: pe care umbră vrei să ţi-o mănânc?

Of, of, of! A venit vremea pentru un răspuns. Ca un ştreang deasupra capului, ca o sabie, ca un fier de ghilotină. Pe cea din mine! Aşa am zis. Pe cea din mine. Cea care se abătea peste ceilalţi, mai ales peste cei dragi. Cea care murdărea cel mai tare, care se umfla şi ucidea totul ca să se umfle şi se umfla ca să ucidă şi mai mult. Aşa am zis. Hohotul se transforma în horcăit. Umbra se trăgea înapoi scrijelind iarba şi neascunzându-şi scrâşnetul. Trebuia să fac asta de la început. Hrănisem toată mascarada asta cu mine… Numai cu mine… Şi câţi nu fac la fel!? Trebuie să le spun. Hei, muriţi, aşa… Hei, umbra e în voi!


Povestea lutului de pe mâini

iunie 28, 2007

poveste-lutului.jpg– Ştii ceva, spuse lutul de pe mâinile olarului, vezi oala aia frumoasă? A cui crezi că e?
Olarul a încremenit. Masa de lucru se mai învârtea. Pe ea, caldă încă de mâinile lui, se lăfăia o oală splendidă. „Da, e bună” îşi zise el.
Pojghiţa de lut dintre degete arăta ca o boală de piele. O privi cu atenţie.
– Haide, zi mai departe…
– Păi, nu? Uită-te şi tu. Aceeaşi consistenţă, aceeaşi culoare, acelaşi miros de pădure după ploaie… Şi când oi avea desenate şi flori… Atunci să vezi! Oala aia sunt eu! Eu şi iar eu. Nimeni nu mă poate confunda. Stăteam liniştit la umbra sălciei, acolo, la malul râului, ţineam o broască ziua, iar noaptea, un colţ de negură. Aveam înscrisă urma de copită a unei căprioare însetate. Tu ai stricat toate astea. Dar sincer, nu-mi pare rău… Uite ce mândreţe de oală am ajuns. O să tronez pe masa regelui şi o să mângâi buzele prinţeselor.
Olarul tăcea.
– Cine ştie… zise.
– Eu ştiu! Păi, nu? Uită-te puţin la mâinile tale. Şi acum mă ţin, nu eu le dau forma? Cine ţi le separă de aerul înconjurător? Dacă mişti degetele, nu mă mişti pe mine? Iar acolo am ameţit, de cât m-ai bruftuluit… Da ştiu că te pricepi la mângâiat! Ai nişte palme…!
Olarul îşi privi iarăşi mâinile, tăcut. O rază de soare îi arse o clipă unghiile. De afară se auzeau voci. Pipăi cuptorul. Era fierbinte. Luă oala şi o împinse în foc.
– Ei, ce faci? strigă alarmat lutul de pe mâinile lui. Nu-i mai dădu atenţie şi merse la găleata din tindă.
– Vino, Aniţă.
Lutul privea scena disperat. Olarul s-a privit o clipă în oglindă. Fata încărcă bucuroasă o carafă cu apă şi îi turnă tatălui ei în palmele făcute căuş deasupra unui vas mare. Se curăţă bine, bine.
– Heeei! mai auzi.
Fata luă vasul şi vărsă apa afară. Mâinile olarului străluceau, când s-a uitat din nou oglindă, apoi fluturară încântate după prosop.
– Aniţă, dă-mi prosopul cel alb!