De aceea avem suferinţa

iunie 25, 2007

Omul în Dumezeu e veşnic. El există înainte de naşterea lui materială ca gând al lui Dumnezeu în Planul ales de El pentru glorificarea Numelui Său. Dumnezeu vede pe fiecare în parte, în Ideea Sa despre omenire. El ne vede în Adam. El mă vede înainte ca părinţii mei să se cunoască şi să se iubească. El mă vede în momentul conceperii şi evoluţiei mele intrauterine. Legile firii sunt Legi rostite de El. Dar Adam era în această lege înainte de a păcătui. El era reprezentantul firii create. Şi reprezenta împlinirea Planului lui Dumnezeu. Păcătuind, a căzut în nelegiuire. Ştim cine a pricinuit căderea lui Adam. Legile lui Dumnezeu imprimate firii au fost deturnate. Ele nu sunt un rod al întâmplării, sunt rodul unei alegeri veşnice. Dar facerea lor nu s-a terminat. Firea va fi gata când va corespunde întocmai nevoii divine de proclamare şi glorificare. De aceea avem suferinţa pe pământ. Fiindcă în primul Adam firea a fost amăgită sa-L înfrunte pe Creator. Fiindcă orice foc nu mai există când îl stingi. Fiindcă ne zbatem între viaţă şi moarte veşnică. Pavel spune în Romani:
“Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.”


Un Plan

iunie 25, 2007

Citesc: „Căci El spune şi se face, porunceşte şi ce porunceşte El ia fiinţă.”A zis „să fie lumină!” şi a fost lumină. Aşa cum eu zic un cuvânt, zic „alb” fiindcă aşa mi-a venit, şi albul e în mintea voastră. Voi ştiţi că asta am zis. Dar n-am cum să fac albul ăsta aşa, deodată, doar zicând. Trebuie sa iau o pensulă şi vopsea, gândite şi ele şi făcute de alţii, fiindcă fuseseră în minţile lor. Şi fac alb. A fost nevoie de un plan îndelung şi întreg, până să spun, şi mai ales să fac alb…
Dar el a spus şi s-a făcut. El a poruncit şi a fost. El nu a avut nevoie de pensulă şi vopsea, ca să facă lumina. El a avut însă un Plan. Un Plan care nu cuprindea doar lumina. Fiindcă toate cele ce sunt, sunt că le-a zis în acest Plan. Se chema Adam. Se chema rostul luminii şi al întregului univers cântător, se chema strigătul de glorie şi bucuria de a fi a Stăpânului. „Intră în bucuria Stăpânului tău!” e cea mai mare binecuvântare acordată robului bun. Şi-a dus la capăt cu cinste şi credincioşie rostul fiinţei, acest rob bun.


El vorbea cu idei…

iunie 25, 2007

Am revăzut filmul Isus, al lui Zefirelli.
Am priceput un principiu: Domnul Isus vorbea aşa cum a creat, vorbea ca Dumnezeu: El vedea esenţele şi denumea esenţele. El vorbea cu idei.
1. Când îi spune lui Petru, subliniind înţelesul numelui lui (piatră): “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica Mea” nu pe omul acela îl avea Domnul în vedere, ci tipul de tărie de caracter pe care îl reprezenta el. Adică aceia cu tipul de credinţă şi de slujire, dar şi de conducere şi iniţiativă asemănător cu al lui Petru, vor sta la baza Bisericii, nu omul Petru, sau alt om… El vorbea cu şi despre ideea de Petru.
2. Când îi spune, pe cruce fiind, lui Ioan: “Fiule, uite mama ta”, iar Mariei: “femeia, uite fiul tău”, El nu face decât să se delimiteze şi să se elibereze de firea omenească, de faptul de a fi fost “om ca şi noi”. Lui Ioan, ca şi Mariei, le spune că sunt şi rămân de aceeaşi fire omenească, nu stabileşte El noi structuri de rudenie , de altfel nefireşti şi neadevărate, ori încredinţări cu titlu de testament, şi această interpretare fiind cu totul forţată (Domnul nu avea cum să încredinţeze pe vreun om grijii altcuiva decât lui Dumnezeu). Mi se pare cu totul deplasată şi în afară de orice logică, situaţia în care El, care murea pentru salvarea întregului neam omenesc, în cele mai importante clipe ale împlinirii rostului pentru care venise pe pământ, să fie preocupat cu precădere de soarta a doar doi oameni, pentru care ar fi avut de asigurat o mântuire separată, unul prin celălalt: Ioan prin Maria şi invers…


E atâta lume pe lume…

iunie 25, 2007

Oamenii de ştiinţă au analizat şi au ajuns la concluzia că lumea are structuri logico-matematice, structuri care se găsesc şi în gândirea omului.
Dacă nu ar fi atâta lume pe lume, o lume colorata in fel si chip, de la strigătul de agonie – auzit sau numai inchipuit – al suferintei şi morţii, până la chiţăitul de surpriză absolut existenţial al noului născut, n-aş scrie, n-aş avea ce, n-ar merita s-o fac… Dar e atâta lume pe lume şi atâta curcubeu de înţelepciuni şi de nebunie omenească, încât nu pot să tac, nu se cuvine să tac… Şi fiindcă e aşa, e normal să fie normalul nebunilor nebunie înaintea Domnului, iar normalul din Sine nebunie înaintea nebunilor.
Dumnezeu nu poate fi decât simplu, în esenţa Sa. Infinitul este simplitatea absolută. Orice I s-ar adăuga sau I s-ar lua, L-ar complica. Omul este ceva+Dumnezeu (materie+suflare din El). Omul apare ca urmare a alegerii divine de a-Şi comunica slava dincolo de Sine. Suflarea de viaţă este canalul prin care sa face posibilă această comunicare…


Omul iubirii de Înviere

iunie 25, 2007

ioan-alexandru1.jpgsau cum îl ştiu eu pe Ioan Alexandru

Era la sfârşitul unei toamne lungi şi frumoase, în anul 1991. Fusesem chemat să lucrez pentru redactarea unei reviste creştine. Nu mai făcusem muncă de redacţie până atunci, dar era exact ceea ce îmi doream să fac. Aşa că am renunţat fără nici o reţinere la fosta mea slujbă de restaurator la un muzeu şi am plecat, plin de entuziasm, într-o lucrare în care mă chema Dumnezeu. Iar El nu m-a lăsat fără satisfacţii. Poate cea mai importantă bucurie pe care Dumnezeu mi-a îngăduit-o în decursul scurtei mele cariere de jurnalist creştin (in 1994, la numai 36 de ani, eram pensionat pentru o boală incurabilă), a fost ideea organizării primului Festival de Poezie Creştină din România. Ea nu venea de nicăieri. Aveam o oarecare experienţă, după ce participasem ca şi concurent la mai multe Festvaluri Naţionale de Poezie.

Dumnezeu a făcut ca această idee să fie bine primită de către factorii decizionali ai revistei, aşa că am trecut la acţiune. Şi cum orice concurs are nevoie de un juriu, am cooptat câteva personalităţi importante ale vieţii literare româneşti în fruntea cărora l-am invitat pe poetul Ioan Alexandru. A acceptat plin de modestie, aşa cum îi era felul. Eu îl vedeam pentru prima dată. Un om înalt, puternic, cu privire de copil. Eram emoţionat peste poate : aveam lângă mine o legendă ! Acesta era omul care vorbise despre Isus mulţimilor la noi în ţară pe vremea comuniştilor? Nu-mi venea a crede… Acesta era omul care propovăduise cu Biblia fluturată peste România ca un drapel al victoriei, adevărurile veşnice ale lui Dumnezeu ? Unde fusese Securitatea, atunci ? Unde fusese Securitatea, când el publicase Imnele sale, elogiind valorile iubirii sfinte pe care nu avea cum să le înţeleagă şi să le accepte puterea politică de atunci? Nu voi uita niciodată cum m-a luat de după umeri şi mi-a spus: “Recunoştinţă veşnică, poete!” “Pentru ce, frate Ioane?” Într-adevăr, mă simţeam mic de tot, alături de acest titan al credinţei şi al literelor româneşti. „Pentru ideea acestui Festival.” Era cu totul incredibil. Numai cine nu a văzut mâna lui Dumnezeu la lucru, nu poate înţelege ce am simţit atunci : „Domnul mi-a dat-o.” i-am răspuns. „Veşnică este recunoştinţa mea înaintea Domnului !” „Da, dar El ne pune pe noi la lucru ! El ţi-a dat-o ţie.”

Câte puteai învăţa de la acest om ! Cu apariţia lui de ardelean sfătos şi cu inima fierbinte pentru Hristos, purtând ecourile atâtor confruntări cu realitatea potrivnică, contestat chiar de coreligionarii săi datorită Numelui Domnului, pe care Îl iubea atât de mult, Ioan Alexandru era o legendă vie. Şi câte nu poţi învăţa de la o legendă ! A fost un român între români, omul care a înţeles că iubirea de ţară nu poate înlocui iubirea de Dumnezeu, dar că orice iubire trebuie să ducă la Dumnezeu, că altfel rămâne iubire de sine… Omul care a înţeles că ortodoxia este credinţa ideală dacă Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeul cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, aşa cum este orice fel de a crede creştineşte –ideal, atunci când vrei să faci voia Domnului, omul care iubea Biblia, pentru că de acolo au învăţat şi ortodoxia şi el însuşi acest adevăr, omul care Îl iubea şi Îi urma lui Hristos pentru ce a făcut Hristos, iar nu pentru vreun câştig al lui… Instituţiile omeneşti pot să ne placă sau să nu ne placă, dar Instituţia lui Dumnezeu este Iubirea însăşi. Orice Biserică este Biserica lui Hristos când este Iubirea lui Hristos, iar nu când doar predică despre ea…
Ioan Alexandru ştia acest lucru. De aceea nu mă tem să afirm că a făcut o greşeală, atunci când a intrat în politică. El era omul iubirii, acolo nu era loc pentru aşa ceva… Da, era nevoie de un om al lui Dumnezeu acolo, este nevoie de oameni ai lui Dumnezeu în orice loc, inclusiv şi mai ales în conducerea unei ţări, dar sensibilitatea sublimă a acestui om l-a făcut vulnerabil în faţa răutăţii camuflate sub feţele intereselor politice. El fusese puternic în faţa adversităţii făţişe, a urii mărturisite, a împotrivirii evidente a comuniştilor nemascaţi şi obişnuit să se încreadă în sinceritatea duşmăniei lor, putând calcula astfel corect riscurile. A înfrânt acelaşi duh, cu această putere a crucii şi a Cuvântului, atunci când au ocupat minerii Parlamentul… Dar a căzut sub forţa urii « prietenilor » democraţi şi ortodocşi ca şi el. Aceeaşi împotrivire, dar acum mascată, fardată, colorată…

A fost sărbătoare mare, la moartea lui Ioan Alexandru… România îşi celebra victoriile obţinute le Olimpiadă. România jubila. Un anunţ aproape neînsemnat la televizune anunta moartea si înmormântarea poetului Ioan Alexandru. La Brăila, când s-a întors acasă medaliata cu aur la o probă de înot la Olimpiadă, 20.000 de brăileni au primit-o cu aclamaţii, iar mitropolitul Cassian Gălăţeanu i-a acordat Ordinul “Sfântul Andrei”… Ce ironie! O naţiune creştină de două mii de ani îşi aruncă din toată inima mărgăritarele ! Dar să nu uităm: “Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.”
„Omul nu e decât „afar”, adicã pulbere, asupra cãreia a suflat Dumnezeu acest briliant dumnezeiesc al vietii… Unii spun cã orice religie e bunã, cã Isus, Buda, Mahomed, sunt la fel de buni. Nestiinta este pãcatul teribil, care duce la separare. Dupã 50 de ani de ateism, am ajuns sã ne târâm ca soarecii în vãgãunile spurcate ale nediferentierii. Isus Christos este Singurul si Adevãratul Dumnezeu. Noi nu-L cunoastem pe Tatãl decât prin Fiul. Dacã El n-ar fi venit la noi, noi n-am sti nimic despre Dumnezeu, n-am avea nici o sperantã… Si sã fie foarte limpede cã în afarã de Christos mântuirea noastrã este cu neputintã. În aceastã tarã, numai urechile înfundate în minciunã, pãcat si ticãlosie nu vor sã-L asculte.” Aşa spunea Ioan Alexandru la Brăila în 1991. Cât de adevărat!

Frate Ioane, acum vezi cu ochii tăi poezia de dincolo de versurile tale si puterea de dincolo de predicile tale! Acum vezi faţa Domnului şi trăieşti ! Sufletul adevărat al acestei naţiuni nu te uită ! Te iubim fiindcă Îl iubim pe Hristos şi iubim România !


Muzica spaţiului

iunie 25, 2007

Îl văd pe Domnul privindu-mă şi dând din cap a încă nu ştiu ce, a iubire şi milă şi dreptate mântuitoare şi mă ascund cu frică şi smerenie în spatele crucii, iar de acolo Îi privesc spatele ca Ilie în peştera de la Miţpa. Iar peste toate, simt că am mai făcut un pas, unul despre care trebuie să vorbesc. Voi spune întâi scurt, în câteva cuvinte, fiindcă nu ştiu câte zile voi mai avea: mă chinuiesc să înţeleg. Mi s-a dat ceva important de spus (sau aşa îmi place să cred) şi nu vreau să tac. Dumnezeu poate fi cunoscut. Aşa cum Îl cunosc eu. Poate că e nevoie de o viaţă de poet, sau doar de suferinţă şi alean, de un nesfârşit dor de veşnicie… Poate că nici nu e nevoie să aflu de ce e nevoie. Dar pot spune fără frică: Il cunosc pe El! L-am văzut în jur, în minunea naturii, L-am văzut în viaţa mea sau a altora care-L căutau sau nu, în minunea mântuirii, am căutat să-L urmez şi să-L cinstesc cu tot ce sunt, chiar dacă nu am reuşit mereu. Îl iubesc, mă bucur să mă ştiu în mâna Lui. Nu sunt şi nu voi fi niciodată de acord cu cei care afirmă că El nu poate fi cunoscut. Sau că putem întoarce în ambiguu şi interpretări subiective Adevărul care e El. Adevărul e Unul singur, oricâte căi de aflare a lui ar apărea. Şi trebuie iubit, fiindcă putem iubi. De aceea.
Ce am văzut eu? Nu e greu de înţeles. Dacă am fost creat după Chipul şi asemănarea Lui, nu e greu de înţeles ce fel sunt eu, privind la mine şi la semenii mei. Şi invers. Dacă s-a schimbat ceva în alcătuirea mea, înseamnă că El încă lucrează şi că nu va înceta atâta timp cât sunt încă altfel, altceva decât a dorit El să fiu. Dumnezeu nu e altceva decât Dumnezeu şi nu poate fi altceva în afara Lui. El ştie totul, poate totul, face totul. El e o Persoană Atotputernică, singura Persoană Atotputernică. Aşa mi-L înfăţişează mie Scriptura şi aşa putem înţelege totul.
Dar de ce sunt toate aşa cum le vedem noi, o realitate contradictorie, de multe ori conflictuală, întotdeauna insuficientă şi plină de suferinţi…? Pentru că le trecem prin noi! Pentru că le vedem noi. Spre deosebire de El, noi avem parte de limitări materiale şi mai mult, de pervertirea propriei noastre alcătuiri, prin păcat. Aşa că orişicât ni s-ar părea de străvezie Fiinţa Lui, noi tot greşit am vedea-O. Valabil şi pentru mine. Atunci cum de-mi permit să emit asemenea afirmaţii pe care le mai şi vreau categorice!?
Nu ştiu. Ştiu doar că am luat Cuvântul Său – Scriptura – ca singur dreptar adevărat, că I-am încredinţat viaţa mea şi am acceptat să facă ce vrea cu ea. Am acceptat suferinţa şi sacrificiul, am acceptat să mor, dar să nu fac nici un fel de compromisuri. Nu îmi pot da oamenii ceea ce am primit. Poate fi un merit ăsta? Cred că da. Pentru că a-I aduce glorie Domnului înseamnă a lăsa să se manifeste plenar El Însuşi, care e Deţinătorul şi Economul propriei Sale Persoane. Aşa că nu vă mai miraţi, dragi prieteni, şi urmaţi-mă în loja inimilor voastre, unde aceste cuvinte pot avea ecou sau nu. Dar să nu vă minţiţi: acolo unde este Cuvântul Său, ecoul există. Depinde numai de voi, dacă va fi auzit sau nu.
Închipuiţi-vă aşadar că aţi avea aripi. Aţi putea zbura deasupra de tot, peste munţi şi văi, peste văzute şi nevăzute – pe care le-aţi putea vedea, totusi, când Duhul mai presus de voi vă animă. Că aţi vedea, nu cu ochii ăştia de carne, ci cu ochii veşnici ai infinitei Înţelepciuni, Cea care ştie orice cauze şi efecte ce ar putea exista vredată, ba şi pe cele ce n-au fost, dar ar fi putut fi, şi care mai are şi puterea să mute un munte-n ocean… Căci nu e greu să pricepem de la cauză la efect, dar cum se-mpletesc într-un plan minunat şi cum, mai presus de orişice minte umană, acest plan se-mplineşte, e imposibil a şti.
Aşa că iubind Cuvântul cu nesaţ şi temere mare, crezându-L de la un capăt la celălalt, un gând veni să dezlege şi să înfrunte. Eu îl urmez cât pot, mai stau pe-o margine de şanţ omenesc să mă odihnesc şi să cânt şi o iau de la capăt. Mi se înfăţişează o lume aidoma unei poezii minunate şi nu am cuvinte s-o spun, doar respirare şi lacrimi. Dar spun…
Eu văd de sus până jos muntele pe care voi urca. Îl urc de jos până sus, chiar în pisc. Doar aer şi soare mai sunt de urcat… Până unde? Mai sus nu am cum, şi renunţ. Al cui e mai-susul? Pentru acest minunat răsărit sau apus mi-am dorit a sui… Aşa cred. La poale se zbat semeni râzând. Plângând. Chemându-mă şi făcând una sau alta cu fiinţele lor. În piscul cel fără de seamă, eu cânt. Ecoul e şi el prinprejur şi mă-ngână. Am bătut pas cu pas pe poteci drum de piatră, am trăit prin păduri şi primejdii, ca s-ajung pân-aici. Iar susul susului abia începe. Începe dincolo de orice suprafaţă, oricare ar fi altitudinea ei.
Dar e altfel în pisc. Acum văd asta: că întotdeauna un mai sus tot rămâne. Oricâte trepte-am urca, tot rămâne… Oricâte vorbe şi paşi am scorni, tot rămâne… De acolo totul se vede de-odată, istoria ca un laţ, timpul ca o scânteie, spaţiul imens, universul cântând, ca un simplu cuvânt cântător de muzici diafane şi glorii. Chiar nu aţi auzit de muzica spaţiului?