Dăruind, eu dobândesc

iunie 30, 2007

De la teorie la experienţă, drumul trece prin, sau pe langă credinţă? Apoi, cu ce coeficient afectează această credinţă faptele noastre şi exprimarea (mărturisirea) lor?
Fiindcă pacea e una singură, mai degraba o stare care nu se mai preocupă de valoare, fiindcă e pace… Valoarea presupune competiţie, pacea înseamnă lipsa acesteia. Eu aşa văd. Poate greşesc, dar am pace. Având pace, automat nu e competitor cu care să mă întrec, deci dau pace… Păstrez această stare doar făcând şi pe celălalt părtaş la ea. Dăruind, eu dobândesc. Nu?


Legea pe şoseaua veşniciei

iunie 30, 2007

Mă gândesc că avem un legământ căruia i-am subscris cu toată fiinţa noastră mai mult sau mai puţin literară (sau literală). În termeni juridici, am semnat un act care a fost emis în baza unei Legi divine. De obicei, vorbim despre litera şi spiritul unei legi. De ce n-am încerca să abordam tot aşa şi „Constituţia” Împărăţiei lui Dumnezeu, Scriptura? Fiindcă dorim să fim cetăţeni ai acestei Împărăţii, nu? Cu tot cu lucrările noastre…
Scripturile sunt Legea lui Dumnezeu, dincolo de orice îndoială. Cât inerent şi cât transcendent cuprind ele? Cât e principiu şi cât e aplicaţie la concret? Spiritul unei legi este dat de principiile care o inspiră şi o animă, iar litera determină fiecare sferă de acţiune într-un concret care, şi el, este descris în Lege.
Consider că noi toţi acceptăm şi ne-am angajat să respectăm Legea. Chiar s-o iubim… Atunci unde-i buba?
Eu nu am condus şi nu voi conduce probabil niciodată o maşină. Nici n-ar încerca vreodată cineva responsabil să mă pună să conduc, dacă vrea să respecte legea. A încerca să ies pe şosea la volanul vreunei maşini, ar fi moarte curată pentru mine şi pentru alţii şi aş încălca flagrant legea şoselelor. Motive independente de voinţa mea nu-mi îngăduie. Dar (încă mai) străbat lumea ca pieton. Legea are în litera ei prevederi speciale care mi se adresează mie, cu raportare la un concret imediat care e şoseaua. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alţii care conduc. Ei beneficiază de o altă poziţie, mult mai periculoasă, datorită puterii pe care o posedă şi o „vehiculează”, putere care presupune prevederi legale deosebite şi un cod adaptat. În spiritul ei, legea este aceeaşi pentru toţi, litera ei este însă un instrument individualizat care presupune posibilităţi de interpretare şi de raportare personală conforme cu „puterea” fiecăruia. De aceea avem nevoie să ne raportăm în permanenţă la spiritul legii. El este avut în vedere de legiuitor încă înainte de a concepe litera acestei legi, şi este conţinut.

Scriptura vorbeşte despre un „legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţă.” (2 Corinteni 3:6). Da, este cu trimitere la eficienţa celor două legăminte. Apare însă un principiu: raportarea la litera Legii lui Dumnezeu se dovedeşte ineficientă datorită unei lipse omeneşti congenitale. Ne-am născut orbi, iar legea, oricum ar fi ea, nu ne este de folos decât ca să confirme handicapul nostru şi să ne excludă din trafic. A încerca să respectăm legea în toată slova ei, ar însemna să ne suim la volanul unei maşini şi să intrăm în cavalcada circulaţiei de pe autostradă, ceea ce ne-ar asigura moartea.
Dacă însă ne raportăm la spiritul care a născut legea, vom accepta să ne transporte cineva cu vederea întreagă. Dar „Toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu!” Prezenţa în lege a prevederilor specifice circulaţiei automobilelor ne spune că există totuşi cineva cu vederea întreagă.
Noi, oamenii nevindecaţi şi neregeneraţi nu putem fi aceia. Înseamnă că e Însuşi Legiuitorul. Spiritul legii e acelaşi şi e singurul factor comun al celor două legăminte, dacă îl excludem pe om ca beneficiar. El, odată ajuns la volan, poate da viaţă bolidului din garajul fiinţei mele, eliminând şi încălcarea legii, şi riscul accidentelor mortale.
Iată pentru ce fel de înţelegere „literară” pledez eu. Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu pe limba noastră. Cuvântul lui
Dumnezeu e „viu şi lucrător, ca o sabie cu două tăişuri”. Un tăiş e litera, iar al doilea e spiritul. Laolaltă, ele pătrund şi lucrează în om.
Până la urmă, literalul este susceptibil de interpretări şi adaptări personale mai mult sau mai puţin subiective, fiind instrumentul omenesc de redactare a Legii Împărăţiei. Aşa cum unii merg pe jos, iar alţii conduc biciclete, atelaje, autoturisme mai puternice, sau mai încete, aşa poate diferi perspectiva asupra literei Scripturii. Dar nu va schimba litera în sine, şi cu atât mai puţin spiritul Legii, literarul ei. Dimpotrivă, se vor plia literei cu atât mai mult cu cât vor conveni spiritului ei, principiilor ei transcendente.
Aşa că pericolele de a-L înţelege greşit pe Legiuitor, de a tălmăci aiurea Legea şi de o aplica neadecvat, mai mult, de a încerca să-L supunem pe El vederii noastre marcate de handicap, sunt înlăturate când ne animă Spiritul care animă Legea..

Aplicând la discuţia noastră, eu cred că litera ne-a fost dată ca să ne înlesnească accederea pe şoseaua veşniciei. E adevărat că fiecare maşină are limita de viteză şi gabaritul, etc proprii, de a înainta. Dar la volan trebuie să fie Duhul. Litera, chiar asta ne cere: să-L lăsăm pe El să conducă. Şi ca să înţelegem bine asta, a fost tradusă pe omeneşte.
Spiritul însă este reflectarea principiilor divine. Este transcenderea literei. Este „literarul”. Este viaţa veşnică a literei. Slăvit să fie Numele lui!


Taina primilor paşi (6)

iunie 30, 2007

Veneau amăgirile. Se ştia în şcoală că eram un ciudat… Şi aveam un obicei zgomotos: oftam în timpul orelor. Oftam mereu. Parcă-l aud pe profesorul de matematică: „Ce-ai, Mărule, iar oftezi?” Aşa îmi zicea, „Mărul”… Mă trimiseseră ca reprezentant al şcolii la înfiinţarea unui crenaclu literar al pionierilor, undeva, într-o sală a teatrului. M-am ascuns cât puteam mai bine, în sala aia, dar mă simţeam tare important… Numai eu şi încă o fată din şcoala noastră. Şi culmea! Era sigura fată care-mi plăcea, din şcoală! La şcoală se făcuse, de asemenea, un cenaclu literar al elevilor, iar eu eram cel mai bun. Sau aşa îmi plăcea să cred. Apăruse şi un reportaj despre cenaclul nostru în revista „Cutezătorii”, cu poze… Tare eram frumuşel! Cu o cămaşă albă impecabilă, şi cu pulover verde, ca ochii… Mă admiram acolo, încântat de ideea că mă admirau şi alţii. Îmi plăceau prăjiturelele de genul ăsta, iar Satana e cofetar şef!
Apăruseră nişte antologii din versurile copiilor şi acolo îmi apăruseră primele texte publicate. Una dintre aceste antologii se chema „Zbor alb”. Era prin 1968, ori 1969, nu mai ştiu. Acasă mă rugam „fereşte-mă de cel rău”, iar acolo mă înghesuiam în braţele lui. Dulce mai era gâdilarea mândriei! Aşa începea căderea mea, acolo începea… Inconştienta jucare cu păcatul avea să rodească. Dar şi şcoala de poezie care erau cenaclurile, avea să dea roade…


Copacul

iunie 30, 2007

Dincolo de un defileu îngust se înălţa Piscul Văii. Mă tot întrebasem de ce-i spunea aşa. Aveam la mine o hartă amănunţită a zonei şi acolo tot aşa scria: Piscul Văii. Că până aici fusese doar o vale chinuitoare, cu hăţişuri şi crânguri bătute de tot felul de jivine, am văzut. Razele soarelui ajungeau la mine oblojite de parcă le-ar fi rănit spinii de pe marginea potecii… Dacă se putea numi potecă urma de cerb după care şerpuiam şi vesel şi trist, şi încântat şi nervos, imaginându-mi că o scăpare este posibilă, aşa cum trebuie să-şi fi imaginat şi cerbul acela hăituit de vânători reali sau închipuiţi.
Treceam, priveam, mai consultam harta, sau ziceam „ah!” după vreo zgârietură mai serioasă, şi mă amuza numele acesta, Piscul Văii. Eram curios: cum o să fie? Nu mi se părea, după altitudinea înscrisă pe hartă şi după relatările celor ce ajunseseră acolo, că era uşor de escaladat. Toţi îmi spuseseră că i-a ajutat cineva, cineva de-al locului, cineva special, parcă făcut din raze de soare şi spini, cum trebuie să fie, în esenţă, un cerb.
După ce am ieşit din văioagă, bandajat aproape în întregime, l-am văzut. Se înălţa, nu sfidător, ci aproape familiar… Cred şi eu, nu mai vedeam spinii, doar poteca. Se vedea că pe aici trecuseră şi alţii ca mine. Piscul Văii… Dar unde era călăuza? Toţi avuseseră nevoie de ea.
Spuneau că apărea aşa, deodată, după ce lăsai bagajele din spate şi îl strigai. Dar cum să las toate schimburile, uneltele, alpenştocul sau schiurile, sau bogata mea trusă medicală, bandajele şi alte alea? Că n-ai avea nevoie de ele, îmi spuseseră. Am abandonat schiurile, la urma urmei nu mergeam să mă distrez. Şi nici nu ştiu dacă acolo e zăpadă. N-am auzit că ar fi. Cică nu e anotimp. Se poate asta? Dar corzile sau alpenştocul, ori trusa medicală, nu. Le voi lăsa călăuzei la întoarcere, treaba lui, n-are decât să le dea altora, sau să le ţină. Apoi am strigat. Am strigat de am speriat păsările. Au zburat toate, găurind frunzişul de pe unde venisem. Am strigat de mai multe ori, dar nimic. E surdă călăuza asta?
Chiar nu ştiam ce să fac. „Laşi tot.” mi-a spus şi Vasile, care ajunsese acolo anul trecut. Vasile era prietenul meu. „Laşi tot şi strigi. Şi vine.” Parcă n-aş fi vrut… Tot, tot? „Păstrezi doar harta. E bună pentru întoarcere, când vei fi singur iar. Şi busola, să nu te rătăceşti.” Am dat jos bagajul. E adevărat, e mai bine fără el. Respir mai uşor si nu mă mai dor umerii. L-am desfăcut să-mi iau harta. Hai, şi spirtul. Pentru răni. Că n-o fi foc… Nu e greu, doar o sticluţă. De ce nu vine? Să arunc spirtul… Nici acum…? A, am uitat să strig!
– Gata!!!
Era lângă mine. Acum era lângă mine, aşa cum mi se spusese. Parcă din raze de soare şi spini. Iar în clipa următoare eram sus. Acesta era Piscul Văii…? Aici soarele era plin. Chiar în mijloc era copacul. Ştiam. Ajunsesem.

***
Era ca un pom de iarnă cocârjat. Nu mai văzusem aşa copac. Pe toate crengile avea bagaje. Schiuri, truse de tot felul, chiar şi corturi de campanie, sticle şi farduri, lingouri de aur şi pachete cu carne, arme fel de fel… Avea de toate. Erau şi bagajele mele acolo. Atârnau legănate de vânt. Fiindcă bătea vântul tare. Şi ce de oameni au fost pe-aici!
– Se cheamă Marea Uitării.
– Cine, copacul?
– Da.
– De-aia nu mai ştie nimeni despre el? Că nu mi-au spus…
– Păi dacă e al uitării, înseamnă că nu mai există. Nu?
Bătea vântul tare. Se pregătea de furtună. Dar era senin şi cald. Nu mai aveam ceas, rămăsese în bagaje. Nici bocanci şi nici haine groase. Dar nu-mi era frig. Erau în copac.
– Au fost mulţi pe-aici.
– Toţi au fost… Unii nici nu ştiu. Săracii… Să le spui tu când te întorci. Cine ştie, poate se hotărăsc să vină.
– Interesant… E aşa strâmb din cauza vântului, sau a bagajelor?
– Şi una şi alta. Şi din cauza rădăcinilor. Are rădăcini adânci, înfipte în pământ bun…
– Ce copac…! Cred că-i tare bătrân.
– De când lumea… Chiar dinaintea ei.
– Dacă ar exista o înţelepciune a copacilor, acesta ar fi regele înţelepciunii.
– Dar este…
– Atunci pot rămâne aici? Fac eu colibele.
– Nu acum, data viitoare. Mai stai?
– Da… Să văd copacul… Cât e de strâmb…! Dacă n-ar fi avut rădăcinile atât de adânci, n-ar fi rezistat, este? Cu toate bagajele alea pe el… Iar acolo, în vârf, e ceva, ceva ca nişte raze de soare şi spini… Tu… Eşti copacul?
În preajmă nu mai bătea vântul. Fusese şi Vasile aici. Acum era altfel, strălucea mereu. Cânta şi când l-au bătut. Şi ierta pe toată lumea. Nu se despărţea de hartă şi nici când mânca sau dormea, şi avea mereu busola la el. Mulţi spuneau că-i prost. Era prietenul meu.
– Voi sunteţi prietenii mei.
– Tu eşti copacul? Tu exişti…
– Da! Ţine minte. Hai jos, vin cu tine! Apoi uite harta. Eu sunt harta. Şi ţine şi busola, să nu te rătăceşti până vii înapoi. Eu sunt busola. Ţine minte… Eu sunt.