Cu un doliu în colţ

iunie 24, 2007

Cu priviri iuţi am căutat inima de bucuria ei şi n-avea, dar în absenţa înţepătoare încă era pace şi încă trecea la pas duminica pe acolo. Nu-mi doream să mă întrebe cineva ceva, ca să nu bufnesc în plâns tocmai acum. De la un timp, lucrurile purtau etichete şi ecusoane, oamenii la fel, chiar eu aveam unul cu vârsta mea pe el, agăţat de memorie.
„Dă-te la o parte” spunea femeia, „dă-te să trec!”, iar eu mă făceam mic sub înjurăturile ei, dar nu mă dădeam la o parte. „Nu te uita ca tontu’ la mine, că sunt căruţele cu proşti la poartă şi te aşteaptă, grăbeşte-te…” îmi spunea, iar inima mea plângea de mama focului că pacea nu se dădea şi ei văzută, ei, femeii aceleia.
Apoi plecam irosit de atâta ură şi cu aripa cu un doliu în colţ. Aşa se vedea coţofana de aici: cârâia mereu în creştetul salcâmului, cu un doliu în colţ. Când am vrut să i-l rup, mi-a spus că ea este dumnezeul salcâmului. Pasăre nebună. Şi cu un doliu în colţ.
Aveam toate degetele de la mână încleştate pe gândurile de toate zilele, şerpuindu-le şirul şi pocnindu-le ca pe nişte bice lungi în aerul casant al unei zile geroase de anul nou. Dar nu mă dădeam la o parte, că mă ţinea Dumnezeu pe loc.

Iar când am adormit am visat că eram treaz în viaţa mea şi mâna dreaptă a lui Dumnezeu netezea un munte mare şi mi-l punea căpătâi. Eu puneam acolo fruntea, nu mai întrebam de ce, adormeam şi visam toate astea.


Pe aleile nedumeririi

iunie 24, 2007

Acum sunt străzi de mers şi inima o poate lua înainte, jucăuşă, sărind fără grijă într-un picior… Poate să cadă, bineînţeles, poate să cadă şi să se rănească de o piatră de dragoste, se poate murdări alergând prin frunzele mucegăite ale iluziilor. Dar sunt ambulanţe în toate colţurile, spui, subterfugii, refugii, ascunzători, gânduri gata să devină personale, intime…

Şi creşte minciuna pe preşul de la intrare, stă acolo de mult, ca un căţel credincios, din când în când mai ieşi să-i dai un os. Abia când se întoarce inima acasă, vezi că poate muşca deplin şi la fel de dureros ca un dulău adevărat. Şi-o oblojeşti, inima, şi plasturii se înroşesc şi ei de parcă nu s-a schimbat nimic. Doar tic-tacul e mai rar, mai sacadat, seamănă mai mult ca înainte cu un lătrat deznădăjduit.

E vremea să crească iarba, să acopere… Sau să cadă frunzele. Sau să mătur un pic şi să răstorn peste toate gunoiul. Vezi, dacă n-ai ascultat? Şi îmi trag perna sub cap. Liniştea începe să se viseze. E un copil acolo, în visul ei, înainte de a o lua înainte, alergând într-un picior pe aleile nedumeririi.

Când m-am ridicat de pe genunchi, toate erau la fel ca înainte. Într-un colţ patul încă nefăcut, în celălalt dulapul cu haine, poate doar biblioteca să se fi luminat puţin fiindcă era lângă geam şi afară răsărea soarele.


Taina primilor paşi (5)

iunie 24, 2007

Aşa a început… Atunci a început… Încă de când prima minciună îndolia copilăria. În seara când plecam de la locul meu ca să alerg la vecinii care aveau televizor, ca să văd Mannix, iar acasă minţeam că am fost la repetiţia de cor. Mi-l îmaginez pe fiul risipitor. Eu făceam ca el, sau el ca mine?

Seara, când tăceri se aprind la focuri de tabără şi sufletul pare-n vacanţă, atunci… Într-o toamnă grea ca o femeie gata să nască, o toamnă rodnică şi rotundă, imediat înainte de ţipătul nou născutului. Atunci. Atunci când încep războaiele. Erau aşa de ţopăitori anii, că toate păreau de mâncare, mama, tata, fraţii, casa, toate păreau de mâncare. Aşa că am râs. „De ce râzi?” „Mă gândeam…” „Vreau anii, vreau maşina, vreau libertatea mea, vreau infinitul…!”
Carul cu boi nu era al meu, nici lampa de sub icoană.

Era o toamnă grea ca o femeie gata să nască. „De ce nu trece mai repede felul acesta de a iubi care nu-i decât o grămadă de nervi din care răsare arar o vorbă sau o privire mai altfel, un gest tandru sau doar umbra lui? De ce trebuie să car zi de zi apă de la fântână şi lacrimi de neputinţă şi mânie? Vreau altceva. Nu vreau legi, nu vreau tocmeli. Dacă e să doară să fiu, mai bine să doară. Şi e de preferat să doară pe alţii. M-am săturat.”
Iar lumea cu plăcerile ei şi cu nevoia ei de argaţi pândea. Întreba, consola, alinta şi pândea. Era o toamnă când se culegeau strugurii. Şi ei pândeau. Aşa, ca nişte lacrimi pe viţă.