Psalmul de sub perfuzor 13

august 7, 2008

Tot mai rar, din ce in ce mai rar, apare asistenta ca o prelungire a vieţii… Are aripile-n ascuns şi ar bea o cafea suspinând. Când îmi pune perfuzia, capela de la parter tresare de atâta speranţă.

Doamne, pe zi cocorii întind o faţă de masă şi se pregătesc de micul dejun al vremii împărtăşirii cu timpul trecut. Cu alte reguli ale altei gramatici decât cea de aici: am fost, sunt, iarăşi voi fi…

Trag oamenii de viaţă ca roaită de sirena grevei slujirii uitării: în aerul trist un glonţ strălucea de destin împlinit fără să doară, numai să moară. În sfârşit asistenta îşi sugrumă garoul pe sângele meu şi nu mă mai tem: de aici şi până la mâine e numai un pas.

Fă-l Tu, ca şi pe acela pe ape, când Petru era scos dintre valuri, de pierdut ce era. Fă-l Tu până îmi tremură umbra în corăbii pline de dor…