Fântâna în clocot 01

septembrie 27, 2008

***

când vom aduce pe deasupra noastră aerul ca o scorbură
atunci vom învăţa lemnul bradului într-adevăr şi adânc
până la cruce până la curgerea lui în miresme
şi cum durerile îl lemnuie şi îl frâng

atunci vom dezmetici fiecare vertrebră de vertical
învăţând-o despre trepte şi despre heruvimi
cum marea învaţă gustul din fiece val
sarea din el ca pe pâini

şi nu ne va şti nimeni pe dinafară şi pe dintreg
nici căsăpirea memoriei cu vreun dinadins
doar clipa aceea când scorbura o-nţeleg
ca pe o adâncitură în plâns


Psalmul de sub perfuzor 20

septembrie 26, 2008

Vin de departe şi nici nu ştiu, halatul alunecă pe mine de atâţia ochi curioşi, lumea e o excrescenţă dureroasă, curioasă, a propriei dezamăgiri. Vin de aşa de departe, că sucul băut este parcă tras din sticlă cu praştia, iar împrejurimile nu-mi mai sunt familiare.

Doamne, revino-mi şi fă-mă, de cum vin prinde-mă, aici trec, dincolo trece-mă. Aşa îngaim, dacă îndrăznesc, dacă nu, disperarea mă mănâncă aşa cum o haită de lupi mănâncă un cerb.

Ai milă de mine, Dumnezeule! Ce nu văd eu, arată-mi. Şi nu văd nimic din ce e dincolo de mine. Nu mai e mult şi clinchetul unui înger va însoţi chipul meu pe cărări adumbrite de propriile-mi fapte, spre zenitul propriei mele credinţe. Fă-l, Doamne, fereastră, acest clinchet, poate e să trec…


De iubirea Ta învăpăiat

septembrie 25, 2008

Iubirea-mi respiră împărăteşte pe inima Ta
Odihnită ca o căprioară cu puiul alături.
Mă pasc întrebări ca un jăratec de nea
Căzută primăvara în incendiate păduri.

Iubirea spune totul despre ierburile din câmp,
Despre înflorirea salcâmilor sau a privirii
Toate-ntrebările lumii ştiu cât este de scump
Preţul din urmă al regăsirii.

Nu mai vreau să mă tem de nici un capăt de infinit,
De la albastru încolo cineva îmi face semne de drag.
N-am ştiut până acum cât eram de iubit,
Cum e purtată corabia de naltul catarg.

Într-o zi liniştită de timp înviat
Alături de care visele îmi vin ca acasă
Mă regăsesc de iubirea Ta învăpăiat:
Nu mă mistui, nu mă alung, nu mă lasă…


Cele dintâi roade

septembrie 23, 2008

Cele dintâi roade ale Duhului sunt paşii făcuţi de noi către împlinirea rostului ce ni s-a dat la crearea firii, la nivelul persoanei noastre interioare. La nivelul duhului nostru. Dar trupul acesta, cel care e moştenit de la Adam, va trebui să fie distrus, fiindca şi-a asumat ratarea. Înlocuit. Răscumpărat. Abia atunci ne vom putea identifica deplin în Cuvânt ca rostire vie a lui Dumnezeu. Aceasta este „…nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă…”

Se va întâmpla. Cum spune Domnul Isus: „…vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri”. Adica vom avea trupuri duhovniceşti, completând valoarea iniţială dată omului: aceea de fiinţe create să-L slăvească şi să-L adore pe El, cu mult mai presus de îngeri, care nu cunosc Harul. Motivele omului ceresc de a-L iubi pe Dumnezeu vor face din Biserica Domnului Mireasa lui Hristos. Adică vom întregi existenţa Logosului, împlinindu-L şi conferindu-I sens, deoarece vom fi rodul Său. Aşa cum un bărbat nu „rodeşte” singur, are nevoie de o soţie, aşa Domnul are nevoie de mântuiţii Lui, ca să capete sens crearea omului şi rostirea lui Dumnezeu să nu fie zadarnică. De fapt chiar acesta era planul din veşnicii al lui Dumnezeu: rostirea de Sine într-un Cuvânt deplin, total, „plin de Duh şi de Adevăr”.


Nu ştiţi ce mult Îi pasă?

septembrie 22, 2008

Ziua s-a terminat, conduci spre casă. Deschizi radioul şi auzi o scurtă ştire sosită dintr-un mic sat din India unde, foarte brusc şi ciudat, câţiva săteni au murit datorită unei forme de gripă nemaiîntâlnită până atunci. Există, totuşi, specialişti care afirmă că nu poate fi vorba de gripă, dar sunt trei sau patru morţi şi, pentru că e ceva necunoscut, au fost trimişi acolo căţiva doctori să cerceteze.

Nu te gândeşti prea mult la asta, dar duminică, întorcându-te din oraş, auzi alt reportaj. Numai că acum nu mai sunt implicaţi doar trei săteni, ci 30.000 dintr-o anumită regiune a dealurilor indiene. Curând afli că în seara aceea vor fi prezentate detalii la TV. CNN-ul prezintă un scurt anunţ că spre acea parte a lumii se îndreaptă specialişti de la Centrul de Cercetare a Bolilor din Atlanta pentru că ciudata boală nu se aseamănă cu nimic cunoscut.

Luni dimineaţă, când te trezeşti, ştirea e în atenţia tuturor, punctul maxim de interes, pentru că nu e doar India, mai sunt şi Pakistanul, Afganistanul, Iranul şi, înainte să realizezi, peste tot se vorbeşte despre ceea ce a fost denumită „gripa misterioasă”. Preşedintele a făcut câteva comentarii, anunţând că el şi toată lumea se roagă şi speră că totul va fi bine acolo. Toţi se întreabă: „Cum vom controla epidemia?”

Acesta este momentul în care preşedintele Franţei face anunţul care şochează Europa. Ţara sa îşi închide graniţele: nici un zbor din India, Pakistan sau oricare dintre ţările unde boala a fost semnalata! De aceea, în acea seară, înainte de a merge la culcare, te uiţi cu interes din nou la CNN. Înlemneşti de groază când cuvintele unei femei care plânge sunt traduse dintr-un program de ştiri francez, în engleză: un om moare din cauza „gripei misterioase” undeva în Paris.

A ajuns în Europa! Panica izbucneşte. După cum se spune, după ce ai luat boala, poţi purta virusul timp de o săptămână fără să ştii. Apoi ai, timp de patru zile, simptome incredibile. După care, mori…

Anglia îşi închide graniţele, dar e prea târziu… E marţi dimineaţa, când preşedintele Statelor Unite face următorul anunţ: „Pentru protejarea securităţii naţionale, toate zborurile din şi spre Asia şi Europa au fost anulate.” În patru zile, naţiunea a fost cuprinsă de o teamă îngrozitoare. Se vând mici măşti pentru faţă. Oamenii discută: „Şi dacă ajunge şi la noi în ţara?”, iar preoţii şi predicatorii spun: „E biciul lui Dumnezeu!”.

E miercuri seara… Cineva vine alergând şi strigă: „Deschideţi un radio, deschideti un radio!”. Apoi, în timp ce asculţi la micul radio, anunţul este făcut: două femei zac într-un spital de undeva din ţară, atinse de „gripa misterioasă”. Se lucrează asiduu, contra cronometru. Nimic nu reuseşte. Rând pe rând, zonele ţării sunt cuprinse de flagel… Apoi soseşte vestea: codul genetic al virusului a fost spart! Poate fi găsit un vaccin. Trebuie luat sânge de la cineva neinfectat. În toată mass-media circulă un singur anunt – fiecare este rugat să facă un lucru simplu – un test al sângelui.

Bineînţeles, când tu şi familia ta ajungeţi acolo vineri seara, e o coadă lungă şi sunt multe cadre medicale care ies şi înţeapă degete, iau sânge şi pun etichete. Soţia ta şi copiii sunt şi ei acolo şi, după ce vi se ia sânge, vi se spune: „Aşteptati. Cand vă este strigat numele, sunteţi liberi să mergeţi acasă”. După un timp, un bărbat iese din spital alergând şi strigand. Flutură o hârtie pe care este scris numele celui ales ca donator după testarea sângelui şi îl strigă precipitat. „Ce-a spus?” Fiul tău te trage de haină şi spune „Tati, e numele meu!”. Înainte să-ţi dai seama, ţi-au şi luat băiatul. Îţi spun: „E perfect, sângele lui e curat. Vrem sa fim siguri, totuşi…”

Cinci minute mai târziu, doctori şi asistente ies afară, plângând, râzând şi îmbrăţişându-se. E prima dată când vezi pe cineva râzând în ultima săptămână. Un doctor în vârstă vine la tine şi-ţi spune: „Sângele fiului dumneavoastră e curat. E pur, neinfestat, putem face vaccinul”. Vestea se răspândeşte, oamenii strigă, se roagă, râd şi plâng. Dar doctorul cu părul alb vă ia deoparte şi spune: „N-am anticipat că donatorul va fi un minor şi avem nevoie să semnaţi că sunteţi de acord…, să semnaţi că vă daţi consimţământul”. Dai să semnezi, dar vezi că locul pentru cantitatea de sânge care va fi luată nu e completat.

„C-c-c-câţi litri…?” întrebi. În acest  moment zâmbetul bătrânului doctor dispare şi omul îţi spune:
„Nu ne-am gândit ca va fi un copil… Avem nevoie de tot!” “Dar-dar…”, îngaimi, realizând tragedia. “Nu înţelegeţi!… E vorba despre întreaga lume! Vă rog, semnaţi! Noi avem nevoie de tot ! Puteţi semna?” În tăcerea paralizantă, o faci. Apoi te întrebi dacă poţi merge în acea cameră unde el stă pe o masă întrebând: „Mami, tati, ce se întâmplă?” Poţi să-i iei mâinile şi să-i spui: „Fiule, te iubim şi nu vom lăsa niciodată să ţi se întâmple nimic din ce nu trebuie să ţi se întâmple. Înţelegi?”

Doctorul acela în vârstă îţi spune: „Îmi pare rău, trebuie să începem. Pe toată planeta, oamenii mor”. Poţi să pleci? Poţi să păşeşti afară în timp ce el spune: „Tată, mamă, tată, de ce mă părăsiţi?”

Săptămâna următoare are loc o ceremonie de comemorarea a fiului tău. Câţiva dorm în timpul ei, unii n-au venit pentru că trebuie să meargă la plajă, iar alţii vin la tine cu un zâmbet prefăcut, de parcă le-ar păsa. Ţie îţi vine să ţipi: „FIUL MEU A MURIT! NU VĂ PASĂ!?”

Primit pe email, autor necunoscut (poate mă ajutaţi să-l identific!?)
Text prelucrat


Zis şi făcut

septembrie 22, 2008

Îmi amintesc o replică dintr-un film: erau doi parteneri, un bărbat şi o femeie. Când ea spunea „te iubesc”, el răspundea invariabil: „zis şi făcut!”. Ea nu înţelegea foarte bine ce înseamnă asta până când nu a fost pusă în situaţia extremă de a-i spune el „te iubesc”, după ca a dat dovada dragostei sale prin fapte Abia atunci, gândindu-se mai mult asupra semnificaţiei, a răspuns ea „zis şi făcut”…

Se năruie lumea şi amăgirea ei piere ca fumul sub ameninţarea ceasului cel din urmă. Şi dacă n-ar fi decât atât! Dar o veşnicie îl aşteaptă pe fiecare şi rostul, fiecare, fie că şi l-a împlinit, fie că nu, şi-l va vedea abia atunci cu adevărat. Nu pot să uit afirmaţia unui om celebru care spunea, înainte de a muri: « Nu mă tem de moarte, ci de veşnicia ei! »

Nimeni nu se poate îngrozi aşa de tare de ceva ce cunoaşte cu adevărat, pentru că, ori a luptat alături de acel ceva, ori împotrivă, lupta s-a bazat pe cel puţin un dram de cunoaştere. Acela însă, care nici măcar nu a încercat să reziste în vreun fel, nicicum să lupte, cel « nici rece, nici în clocot », poate el să cunoască ceva? Oare poate fi veşnicia cunoscută încă de aici? Cât din ea, şi ce anume, interferează realul acesta diform dimprejurul nostru sau oglindirea lui din noi, pentru a o putea percepe?

O umbră! Atât! Omul şi realul lui – o umbră… Dar „umbra lucrurilor viitoare”! De fapt, ce e umbra? Lipsa de lumină cauzată de interpunerea între sursa de lumină şi ea, umbra, a altceva, a altcuiva… Omul a fost despărţit de Dumnezeu de alceva, de altcineva, şi a rămas în umbră. A rămas o umbră… Realul acesta întreg a devenit o uriaşă umbră, mişcătoare, diformă, rece şi confuză, ca orice umbră, chiar dacă uneori pare odihnitoare… Mulţi rămân aici, doborâţi de minciună, neascultare şi păcat, deschizându-şi conserva de răutate cea de toate zilele, ronţăind şi lenevind. Cei mai mulţi. Nu esenţa cuiva care este în umbră se schimbă, doar aparenţa. El nu se mai vede bine şi nici nu mai vede bine. Cănd însă devine umbră el însuşi, cănd prin identificare cu « umbrarul » de care orice umbră este legată pentru veşnicie, « trece în veşnicie », atunci esenţa i se modifică iremediabil.

În universul acesta, între Creator şi om s-a interpus Satan. Lumea a intrat în umbra lui. Normalul a devenit anormal şi invers, lupta pentru supravieţuire a luat locul siguranţei păcii divine, neliniştea existenţială este singurul mod de viaţă cunoscut de om. Celui rău nu-i este greu să pescuiască în ape tulburi. La Dumnezeu nu există neclaritate sau dubiu. Interesant, nu? Scapi de îndoiala privind dragostea Sa, adresându-I-te!

Recent, o doamnă îmi mărturisea plină de amărăciune că urăste totul, pe vii şi pe morţi, pe Dumnezeu şi pe Satana deopotrivă, de când i-a murit soţul, pe care îl iubea foarte mult. Trecuseră deja trei ani de la acel nefericit eveniment, dar durerea ei nu s-a diminuat deloc. Ce fel de viaţă este asta? Nu apelez la Biblie, nici la spusele vreunui sfânt, ci la un minim de bun simţ, şi întreb: cine ne face să trăim aşa? Tinerii care îşi batjocoresc tinereţea schimonosindu-se fizic, moral şi spiritual, de cine sunt conduşi? Dacă n-ar exista şi cealaltă posibilitate, prezentă mereu şi cu totul opusă tabloului înfăţişat, n-aş întreba.

Dar ea există. O lume curată, deplină, sigură. Da, există lumea ideală. Cine nu mă crede, să verifice. Umbrarul interpus între real şi ideal poate dispărea. Este adevărat că la om nu este cu putinţă. N-a fost şi nu va fi. Dar Idealul există şi se manifestă. În simplitate, onestitate şi curăţie, Idealul apare. L-au simţit toţi oamenii, cum zvâcneşte dincolo de umbrar. Iar unii au ajuns să-L îmbrăţişeze. Cum au ajuns acolo? Întrebaţi-i!

Se impune o observaţie: mulţi tineri nu mai sunt dispuţi astăzi să facă deosebirea între Ideal şi idol… Vom mai vorbi când vor fi de acord că ea se impune. Şi dacă vor fi sinceri, vor şi înţelege cum este iubirea de la Dumnezeu. Vor pricepe « zis şi făcutul » Lui !


Nu şi pentru Dumnezeu

septembrie 21, 2008

Publicam acest articolaş într-o revistă străină acum câţiva ani. Din păcate situaţia nu s-a schimbat mult de atunci, dimpotrivă…

Din ce în ce mai multe voci, mai mult sau mai puţin autorizate, animate de multe ori, de cele mai curate intenţii, cer, uneori cu vehemenţă, o abordare clară, făţişă, a problemei formelor de organizare sau de manifestare în bisericile evanghelice româneşti din ţară şi nu numai. Mai ales tineri, crescuţi şi educaţi în noile condiţii de libertate şi democraţie, căutători sinceri ai unei relaţii cu Dumnezeu care să reflecte propriile lor sentimente, gânduri, dorinţe, neînregimentate în nici un alt fel decât în realitatea experienţei unei generaţii care trăieşte altceva, vede altcumva, asimilează altfel, nu pe Hristros, ci raportul dintre credinţă, care e aceeaşi, şi o altă etapă istorică, dau substanţa acestui fenomen.Părerea mea e că aspectul merită o atenţie deosebită.

Pericolul e sa fie încurajate acele faţete ale manifestărilor fenomenului care accentuează aspectele negative existente dintotdeauna, încă de la Iuda sau Anania şi Safira, în sânul comunităţilor creştine: căutarea aspectelor scandaloase, a trădărilor, înşelăciunilor, deturnărilor, iubirii de Mamona, manipulărilor oamenilor în interes personal. E adevărat că există şi aceste aspecte, dar ele vor fi doar neghina lăsată să crească alături de grâul roditor şi binefăcător, până la seceriş. A le cultiva, înseamnă a hrăni cu propriul suflet dezvoltarea neghinei şi a risca înnăbuşirea firele de grâu, mai ales acolo unde sunt încă firave, unde n-au ajuns încă la maturitate.

Dar corul decibelilor care cer o reformare în primul rând culturală şi… morală! a creştinilor evanghelici, se înteţeşte. Temându-se de repercursiuni, unii adoptă pseudonime şi aleg să se manifeste doar pe calea mai puţin umblată a revistelor virtuale. Dar, chiar dacă, personal, nu agreez pseudonimul adoptat doar ca o formă de evitare a respunderii faţă de propriile declaraţii, nu pot să nu subscriu, de multe ori, unor întrebări dureroase, de genul: „pe ce căi, păstorul cutare a adunat averea pe care o are?”, „de ce nu poate cultura evanghelică să facă faţă confruntării culturale contemporane?”, „de ce sunt marginalizate valorile şi propulsate mediocrităţile?”, „problema „baronilor locali” e şi o problemă evanghelică?”…

Nu-mi propun răspunsuri şi nu voi comenta. Doar surprind un fenomen. Sunt alţii mai în măsură decît mine în a analiza, în a înainta şi promova soluţii. Poate şi printre cititorii acestor rânduri. Ne-ar interesa atitudinea dumneavoastră… Fiindcă acest fenomen există şi poate deveni o problemă.

Desigur, nu şi pentru Dumnezeu!


Între independenţă şi libertate

septembrie 20, 2008

Îi scriam unui prieten, referindu-mă la cu totul alte probleme şi am folosit la un moment dat un enunţ. El mi-a spus ca aş face bine să scriu mai mult decât un simpu enunţ pe această temă.       Enunţul respectiv suna cam aşa: „Independenţa nu-i tot una cu libertatea.” Am reluat un pic gândul şi l-am pus la dospit. „Eei, câte adevăruri pot ieşi de aici!”, mi-am zis.

Vedeam o pasăre care poate zbura şi cânta şi într-o colivie, dar şi în aerul fără zăgazuri al verii… Independenţa ei era legată în gratiile coliviei. Dacă-i dădeam drumul, colivia rămânea şi pândea… Independenta e mereu în primejdie. Libertatea poate zbura şi cânta şi în închisoare. Independenţa poate fi câştigată sau pierdută. Libertatea este în mine, este în noi… Este în pasărea aceea. Libertatea este voia lui Dumnezeu.

Vedeam oameni ducându-şi războaiele pentru independenţă, dar şi libertatea cugetelor niciodată îngenuncheate fără voia lor. Le vedeam momentele astrale ale îngenunchierii înaintea adevărului, a frumuseţii şi iubirii covârşitoare ale lui Dumnezeu.

Puneam alături exuberanţa unui moment care a marcat încununarea eforturilor căznite, mai mult sau mai puţin dureroase, de împlinire a unui vis, de visul însuşi, diafan, plutitor, fără pată. Şi mă întrebam: „care e diferenţa dintre independenţă şi libertate?”
Independenţa înseamnă luptă. Libertatea înseamnă pace în toiul încleştării…

Apoi am adormit şi am visat bucata de humă făcându-şi lungi aripi din palmele care o modelau!


Căpcăunul

septembrie 19, 2008

Ieri dimineaţă, pe cearşaf, am aflat, la trezire, urme de Căpcăun. Simţisem peste noapte o apăsare ca de munte aici, în piept, şi, fireşte, eram curios să ştiu cine mi-a călcat în picioare somnul. Era plin locul de frunze şi de crengi, perna îşi scuturase din fulgi si, pănă şi mie, părul îmi era răvăşit. Aerul era cald încă, semn că dihania trecuse prin mine cu gura larg deschisă, cu o răsuflare de foc încins.
Aşa că m-am holbat de să-mi iasă privirile nu alta, de ajunsesem să văd numai ochi de jur împrejur.
Şi se făcea că aud muntele plangând şi suspinând din toate stâncile şi că visul mi se întunecase de tot şi că duhul mi se zbătea la picioare, când, din durerea unei lacrimi uriaşe din care băuseră toţi ai mei, din neam în neam, se năştea un balaur cu măruntaie gata uscate şi bine afumate. Limba i se despicase pe la ceasul al cincilea de zeci de ori şi urla îngrozitor de sâsâit.
„Ăsta pe dinafară e câine şi pe dinăuntru e şarpe”, m-am socotit.
Şi mereu se prefăcea: ba că e din pământ, din chiar întreg globul pământesc, ba că e pur-sânge, din sângele vitelor pentru jertfa de seară şi al martirilor, mai ales, ba că e numai praf şi pulbere, ba că e foc şi pucioasă şi fum, de parcă ar arde istoria din temelii. Cuvintele mi s-au zdrobit între măsele, ca fracturate, de credeam că nu mi se vor mai ridica în capul oaselor niciodată. În cerul gurii am simţit un gust amar, de la Fiară.
„Ai să pieri în Adâncul de la mine din piept” îmi ziceam şi, din loc în loc, gura mi se făcea de aur. Iar el pierea.


Psalmul de sub perfuzor 19

septembrie 18, 2008

nu voi confunda niciodată perfuzorul cu asistentul medical
cum face albul salonului de spital când eşti trist şi gândul morţii
te abate de la credinţa ta de te-ai lua de piept cu mirarea
că totuşi ai apucat să spui zilelor tu

asta nu e decât o disperare absurdă ca şi cearşaful murdar
sub care oasele tale învaţă răbdări îndelung curgătoare
ca fluviile de pe o hartă când nu ştii încotro curge viaţa
şi asistentul medical încă îţi face semn cu palmele înţepate
de aceea lumea e ca un drapel fluturat uneori
pe o învingere ca o realitate

aşa iei de câlţi fiecare secundă şi o îndeşi în salteaua uitării
erai cap de familie tată de prunci erai
acum bruschezi cu privirea fiecare muscă de pe tavan
ca pe o tentativă de trai conştient de nimic
sau ca pe o ţeavă de eşapament a iubirii

dar nu confunda perfuzorul cu asistentul de spital
şi nu mai moţăi când vine ora de vizită şi se dau
ferestrele la aerisit


Cum arată un suflet mântuit?

septembrie 17, 2008

Nu are legătură cu o anumită conjunctură sau clipă. Este acel „azi” permanent, fără timp sau alte diviziuni ale lui, numit „veşnicia” lui Dumnezeu.   Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinthians 6:2).

Dumnezeu sălăşluieşte în „acum”, nu în era precambriană sau postmodernă, nu în vreo clipă anume, din alea care le plac oamenilor la trăit, nu în minutele de extaz „mistic” sau altfel, nu în vreo „oră astrală” a omenirii. El se preumblă în „acum”. Care e deosebirea? Păi gândiţi-vă că „acum”-ul nostru, nici n-ai avut vreme să-l rosteşti, că s-a şi dus, a devenit amintire, impresie, trecut… Dumnezeu este infinit şi este un „acum” fără sfârşit.

Cum arată la El un suflet mântuit? Cred că mare cât tot „acum”-ul Lui. Mare şi împlinit.”  El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii…” (2 Timothy 1:9). În „acum”-ul nostru vedem un suflet chinuit, contorsionat, frânt între da şi nu şi la fel de inconştient şi de da ca şi de nu, scrântit de-adevăratelea ca o gleznă şubredă într-o călcare strâmbă…

Căci căile omului sunt lămurite înaintea ochilor Domnului, şi El vede toate cărările lui. (Proverbs 5:21) Cum am putea noi vedea oamenii până la capătul lor, când nici ei înşişi nu ştiu ce cărare să urmeze? Sau unde duce ea? Îi putem vedea doar lărgimea:Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află.  (Matthew 7:13,14)

Şi mai ştim că pot fi cunoscuţi „…după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte. (Matei 7:16-20)


Să nu vi se tulbure inima!

septembrie 13, 2008

Ce sunt creştinii? Nişte persoane ciudate, prinse între două realităţi şi consumându-se între ele ca o unsoare-ntr-o balama? Problemă de opţiune!

Creştinii sunt oameni credincioşi. Sau aşa se presupune. Ar trebui să întâlnim la ei caracteristicile lui Hristos. Smerenie, răbdare, pace… Ne uităm lung împrejur, într-o ţară „creştină” şi ni se face lehamite. Găsim de toate, de la ţâfnă pioasă până la indolenţă crasă, ură, beţie, lăcomie, pofta după bunul altuia (începând de la imaginea lui, de parcă am fi oglinzi, până la banii sau perechea lui/ei), şi nu mai spun…

Toate astea răpesc omului liniştea. Înghesuiţii între cele două realităţi, iau ce le pică în mână (sau ce-şi adună acolo, mai licit, mai ilicit) şi uită că nu e deloc duh, mâna lor. Că e carne neputincioasă şi lesne de înjugat la tot felul de care şi pe tot felul de cărări. Unii se orientează aşa de bine, că merg chiar şi pe câte şapte (cărări)…!

Şi uite-aşa, o întreagă naţiune „creştină” trăieşte şi moare pe propriile ei ruine vechi de două mii de ani, înşelându-se pe sine cu popi şi pomene, salvatori iluzorii de tot felul de culori politice sau comentatori deştepţi şi cocote cocoţate pe ecranele televizoarelor, toţi făcându-se felii translucide de real congelat între care poporul consumat sucombă subit. Unde e pacea, naţiune? Avem Pactul Nord-Atlantic de partea noastră! Dar eu citesc spusa lui David în Psalmul 124 că „de n-ar fi fost Domnul de partea noastră, când s-au ridicat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii…”

Acum să stăm strâmb, sau să facem ceva, orice, dar să judecăm drept: cine, în România de azi şi „creştină” de mult, n-ar fi gata să „înghită de viu” pe celălalt pentru un ban în plus, pentru o poziţie politică, ori pentru un metru pătrat de pământ?

Dar nu mă tem. De ce m-aş teme? Nu aparţin realităţii ăsteia carnivore. Cei care se înghit unii pe alţii sunt dincolo, trăind sub sabia propriei lor amăgiri. Mie Hristos îmi spune: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine.” (John 14:1) şi „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.” (John 14:27)


Cât de mult ne temem de ce nu înţelegem

septembrie 11, 2008

Cât de mult ne temem de ce nu înţelegem şi cât de des ni se întâmplă asta, determinã atitudinea noastrã în faţa vieţii. Cei mai mulţi bravează, dar în spatele bravării lor descoperim un spirit egoist de o fatalitate îngrozitoare. De aceea şi resping mulţi lucrurile noi, indiferent cât de binevestitoare ar fi acestea.

Mai mult, cu cât hotărârea noastră de a ignora cele de care ne temem (fiindcã nu le cunoaştem) este mai puternicã, creşte proporţional vehemenţa cu care ne vom opune noului. Aşa că, să nu ne mirăm de cât de puternicã e opoziţia la învãţãturi noi a celor mai mulţi dintre noi!

De aceea Domnul limiteazã la foarte puţin, chiar la simpla toleranţã, ataşamentul la valorile propovăduite de El şi învăţate de noi din Scripturi. Astfel, citim la Marcu 9:40: „Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.” Şi la Luca 9:50  „…cine nu este împotriva voastră, este pentru voi.”


Crescătoria de balene

septembrie 10, 2008

Sunt un personaj tare ciudat. Mă întreb uneori cine, în afară de Dumnezeu, mă poate suporta. Fiindcă mai înainte de asta trebuie să mă înţeleagă, iar de înţeles, nu mã înţeleg nici eu. De exemplu, atunci când mă contrazice cineva…

Dacă e o persoană la care ţin şi pe care nu vreau să o contrazic, dar nici nu am cum să-i dau dreptate, fug… Îmi aleg o altă realitate în care mă izolez şi unde îmi pot vedea de ale mele fără să mai fiu deranjat. Chiar dacă sunt acuzat de „scăpări de atenţie”, aiurealã, indolenţă, etc.

Oare câţi nu facem aşa atunci când ne mustrã Dumnezeu? Nici nu e nevoie să fugim ca Iona, dar nimerim mereu în burta câte unui chit interior, de unde numai pocăinţa şi ascultarea de El ne mai scapã. Doamne, şi ce crescãtorii de balene din astea sunt conştiinţele noastre!


Aleg azi

septembrie 9, 2008

E dimineaţã şi mã întreb spre care părţi ale zilei sã-mi îndrept atenţia. Căci ziua are uluitor de multe părţi: unele îmi solicitã emoţiile, altele gândirea analitică, altele forţele fizice… Dacă le fac pe unele, le fac mai prost sau deloc pe celelalte… Fiindcã aşa funcţionez eu: pe bucăţi!

Un lucru nu uit: micul dejun… spiritual. Iau scriptura şi citesc, indiferent care sunt problemele de rezolvat şi cât de stringente îmi apar ele. Când citesc despre trimiterea ucenicilor, de exemplu, mă gândesc la călătoriile pe care le am de fãcut azi. De ce n-ar fi ele o astfel de trimitere? Poate că nu vindecãri trupeşti sunt chemat a face eu, dar cu siguranţã sunt oameni care au nevoie de poezia mea, de un cuvânt frumos, de o alintare…

Apoi mă aflu bucuros şi satisfăcut, mirându-mă de puterile ce-mi fură date şi mulţumind Dătătorului lor… „Ei, vezi?” îmi şopteşte El. „Hai acum, e ora prânzului!”.


Pe 14 septembrie la Brăila e botez nou testamental.

septembrie 4, 2008

Se deschideau porţile larg să intre carul greu, purtând deasupra deal de fân alene mirositor, foşnitor şi moale ca o perdea abia trasă de pe lunca însorită. Aşa percep greutatea de minune din ultima vreme. Aşa de mare e minunea asta că aproape că nu mai e nevoie de poezie. Doar să taci si să mesteci, ca atunci când face mama cozonacii de Paşte, iar tu te pricopseşti cu o frântură de aluat dulce… Mesteci cu inima.

Nu dau acum detalii. Dar e ca atunci când vine cutremurul şi aşează faliile tectonice. Nu poţi decât să-L laşi pe Dumnezeu să Se mişte.

Nu mă mai sperie nici că s-a defectat importantul meu calculator. Abia am reuşit să mai pun ceva pe Netlog . Nici că a venit toamna şi nu am observat. Până acum toamnele îmi aduceau aminte de prima internare în spital, din ’94. Acolo am scris „Îngerul cel mai trist înspre mâine”.

Pe 14 septembrie la Brăila e botez nou testamental.


Picură frunze

septembrie 1, 2008

***

picură frunze nimeni nu ştie
cum se desprind din culoare şuvoi
parcă aş scrie o poezie
pe foi de iarbă direct cu ploi

picură toamna parcă-i la capăt
viaţa aceasta de care întreb
parcă aş scrie în clopote dangăt
şi-n luminişe direct cu cerb

lumea tresare de somn se-nclină
visele-n oameni nu-s decât fum
parcă aş scrie mers de felină
pe faptul serii direct cu drum

parcă e rugă întreg seninul
parcă-i pământul la ceruri dus
în lacrimă parcă rostit e aminul
şi-n şoapta din urmă parcă-i Isus