Prietenia ca istorie

decembrie 12, 2007

povestile.jpgpoveştile vii ale prieteniei

sau omenia se întoarce

Se numea Fleming şi era un fermier scoţian sărac. Într-o zi, în timp ce muncea pentru a caştiga pâinea pentru familia sa, auzi un strigăt de ajutor provenind din direcţia unei mlaştini din apropiere. Lăsă treaba pe care o făcea şi alergă spre mlaştină. Acolo, văzu un băieţel scufundat până la mijloc în mocirlă, care  striga încercând cu disperare, dar în zadar, să se elibereze. Domnul Fleming îl scoase pe băieţel din mlaştină, salvându-l astfel de la o moarte îngrozitoare. A doua zi, se prezentă în casa lui sărăcăcioasă un nobil îmbrăcat elegant care, coborâd dintr-o frumoasă căruţă, se prezentă ca fiind tatăl băieţelului pe care omul îl salvase de la o moarte sigură.

“Doresc sa vă recompensez”, i-a spus nobilul. “Dumneavostră aţi salvat viaţa fiului meu”.
“Nu, nu pot accepta bani pentru ceea ce am făcut”, a răspuns omul. În acel moment, fiul său se opri în faţa uşii casei.
“E fiul dv.?” a întrebat nobilul.
“Da”, i-a răspunse mândru umilul agricultor.
„Atunci, vă propun asta: mă lăsaţi să dau fiului dumneavoastră acelaşi nivel de educaţie pe care l-aş da fiului meu. Daca fiul dumneavoastră vă seamănă, nu am nici un dubiu că va deveni un om de care vom fi mândri amândoi.”

Domnul Fleming acceptă. Fiul umilului agricultor frecventă cele mai bune şcoli şi urmă medicina în faimoasa Şcoală de Medicină „St. Mary’s Hospital” din Londra. A devenit un medic strălucit, cunoscut în toată lumea: Dr. Alexander FLEMING, descoperitorul Penicilinei. Mulţi ani mai târziu, băieţelul care fusese salvat din mlaştină, devenit acum om în toată firea, s-a îmbolnăvit de pneumonie. Cine i-a salvat viaţa de data aceasta? PENICILINA!

Numele nobilului recunoscător pentru salvarea fiului său era Sir Randolph Churchill. Băieţelul şi omul de stat care va deveni, cel care fusese salvat de fermierul scoţian, se numea Sir Winston Churchill.


Despre poezia mea

decembrie 12, 2007

clas1.jpg 

Mesaj postat pe ClaS la 8 martie 2001

Re: o poezie

Dragii mei, nici nu stiţi cât mă bucură intervenţiile voastre şi cât mă ajută părerile emise. Vă mulţumesc. Dacă suntem 2 sau 3 în Numele Domnului, chiar dacă ne despart fizic sute sau mii de km., El este cu noi.

Frate I, mă bucură prezenţa Dvs, e adevărat că mă văd puţin depăşit, nu am pretins niciodată că mă pricep la multe lucruri, iar bagajul meu de lecturi teologice este cu totul neimpresionant. N-aş putea avea niciodată o viziune prea amplă asupra anumitor aspecte mai puţin legate de acea parte inefabilă a lumii, de unde vine poezia.

Aici cred că mă apropii de T, nu ştiu cât pot merge dincolo de subiectivitatea creatoare. Sunt încantat să constat două viziuni bine formate şi bine formulate, lucrul acesta nu pooate fi decât benefic. Dar fiindca mi s-a atras atenţia că sunt prea lung în mesaje, voi incerca să condensez.

E adevărat că las de obicei textele să plutească, mai ales spre final, dar dacă acesta nu este foarte expresiv totusi, nu este suficient de bun. În textul cu pricina există o destăinuire a unei stari de pribegie a inimii, este traversat un moment de tristete şi de derută – se poate întâmpla oricui, nu? – finalul ar fi trebuit să sintetizeze, să rezolve… Faptul că nu a fost suficient de clar mă îngrijorează.

Gândul acela („eroul”poemului) este de fapt un pretext. Aşa cum drumul către Emaus a fost un test şi un pretext pentru iniţierea celor doi ucenici. Ei veneau dinspre moarte spre viaţă, dar nu ştiau asta, Domnul i-a învăţat. Au ajuns, desigur, dar nu acolo unde se aşteptau, ci altundeva… Emausul are două dimensiuni, ca totul în viaţă: pe cea fizică, dar şi pe cea spirituală, gata să se descopere după parcurgerea iniţiatică alături de Isus.

Este o regulă însă: poeţii nu-şi pot explica propriile texte (deşi mie nu mi se pare a fi chiar aşa.)

Mă întâlnesc de minune cu subiectivismul lui T. Este normal, dacă ţinem cont de faptul că amândoi scriem poezii. Eforturile de obiectivare făcute prin împletirea în text a unor elemente desprinse din realul imediat dau senaţia de viaţă. Sau cel puţin aşa intenţionez.

Vă mulţumesc din nou. Aştept şi alte comentarii, alti autori, alte texte…

Domnul cu noi!

Ionatan Piroşca


Gândul care vine seara pe drum

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 6 martie 2001

Dragi prieteni,

De câtva timp lucrez la o carte de poezii care se cheamă „Liniştea dintre două tăceri”. Încerc să scriu altfel decât până acum şi nu ştiu sigur dacă e bine. Părerile voastre critice m-ar ajuta. Deşi nu sunt foarte convins că voi stimula discuţia cu acest demers, voi încerca. Dar nu acesta e singurul motiv, nici principalul, ci pur şi simplu nevoia de confruntare cu aprecierile cititorilor. Voi nu simţiţi astfel de nevoi?

(…)

Astăzi am scris această poezie pe care v-o prezint. Puteţi spune ce credeţi despre felul ăsta de a scrie, gândindu-vă ca v-aş cere bani pentru o carte de genul ăsta şi că ar trebui să vă imprumutaţi, dacă aţi vrea să o citiţi… Se merită să citiţi aşa ceva? Nu se merită? Care sunt defectele şi care sunt calităţile (dacă sunt!) ale textului?

Aştept în continuare şi vă mulţumesc. Iată textul:

Gândul care vine seara pe drum

Un gând care vine seara pe drum ca un om obosit,
cauta o chilioară, o scorbură, ceva, să se culce.
Şi nu tremură nici o frunză în preajmă, nici un mal de apă
curgătoare, împrejmuitoare, aşa sunt eu fără Tine, aşa
este inima mea părăsită din nedragoste şi amar.
De ce car în sacosa cuiele astea, că a fost demult…?

Mai ai aripi de mâncare, gândule, în bocceluţa ta?
Aici, pe o buturugă ar fi bine, sub cerul liber, sub cerul liber,
ar fi bine să înserezi, să întristezi… Aici ar fi bine.
Aerul face o piruetă şi se duce. Era alb şi încordat ca un arc.
Nu ştiu dacă îl durea ceva, n-a vrut sa-mi spună.
Doar atât: „Am fost acolo, tot eu eram când s-a facut noapte.”

Şi treceau zilele şi anii, se apropia taina, gândul aproape
că înţelegea că nu de frig tremura aşa, dar nu ştia exact de ce,
nici doctorii cei mari nu ştiau, numai Dumnezeu.
Se vedea venind încet pe un drum şi îngăima:
„Trebuie să mai văd şi altceva, trebuie să mai văd şi altceva.”
Dar nu avea voinţă. „Unde sunt voinţa şi înfăptuirea?”

Aşa a venit până aici, cu mine după el şi cu Dumnezeu
învelindu-l. Un ghem aprins de vreascuri ude, atâta a mai putut
să faca el. Restul, a facut Dumnezeu. Miraţi-vă cât vreţi
şi râdeţi cât vreţi. Voi, care faceţi singuri ceva ce piere.
Voi, care treieraţi furtuna. Care mâncati dimineaţa, la prânz
şi seara, în lătrăturle câinilor voştri de pază!

Urmele muşcăturilor lor încolţesc în răsărit şi rodesc la apus,
iar labele lor taie marea. Nu e orb, să nu se lase călăuzit
de câinele lui prin cartierele nopţii. Pe mine
m-a adus Dumnezeu până aici, nu vreau să merg singur
mai departe. Doar gândul oboseşte, uneori. Atunci plânge. Asa,
ca ucenicii către Emaus. Aşa, ca dinspre moarte spre viaţă. Aşa.

Ionatan Piroşca


Gânduri şi gânduri…

decembrie 12, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 2 martie 2001

Dragi prieteni,

Este dificil să ne întâlnim mai des, nu? Fiecare are problemele lui, fiecare suferă într-un fel sau altul sub amprenta vremurilor, ne găsim pe marginea unui vulcan care este propria noastră viaţă, şi nu ştim cum să privim mai bine înăuntru… Iniţiativele noi ne obosesc, preocupările mai intense nu sunt decât bătăi de cap de multe ori inutile în aparenţă, zbaterea pentru bucata de pâine atât de necesară trece uşor peste alte nevoi.

Iar bietul suflet aşteaptă, tot aşteaptă puţină atenţie, un crampei de mângâiere, împlinirea unui vis ori căldura unui moment de bucurie. Ştiu, mulţi veţi spune că toate astea le avem duminica la biserică, sau stând pe genunchi cu Scriptura în mână… Este foarte adevărat. Dar cum acţionăm această părtăşie cu Duhul Domnului? Cum trecem prin ierihonul încăpător de orbire şi durere al lumii? Lăsăm sa treacă momentul de sensibilitate la orbirea altora – care seamănă atât de mult cu a noastră, cea dinainte de vindecare! – fără să facem nimic?

Când am văzut mesajul fratelui I, m-am bucurat. Apoi pe al lui T… Iată, mi-am zis, oameni care au ce spune şi care nu se tem să o facă. Iată un viitor pentru literatura creştină în limba noastră. O controversă între două puncte de vedere diferite asupra naturii necesare a literaturii creştine evanghelice nu poate fi decât benefică, mi-am zis, dacă ea duce la elucidarea esenţei care este, după mine, rolul pe care trebuie să-l joace aceasta în lucrarea Domnului. Iata, mi-am zis cu bucurie, oameni care sunt gata să facă ceea ce eu nu ştiu sau
nu pot. Oameni pentru care Dumnezeu are o lucrare şi care sunt conştienţi de asta.

Nu am iniţiat lista de discuţii pentru mine, ci din convingerea că sunt asemenea oameni care pot duce literatura creştină românească acolo unde îi este locul…. Spuneţi-mi, vă rog, m-am înşelat?

(…)

Aştept răspunsurile voastre cu nerăbdare. Fiţi binecuvântaţi!

Ionatan Piroşca