Problema rădăcinilor -3-

decembrie 3, 2007

Cred că e bine să căutăm rădăcinile. „După faptele lor îi veţi cunoaşte”. După faptele culturale le vom cunoaşte cultura. După atmosfera culturală din biserică ştim care e nivelul de cultură al liderului.

Lucrând cu grupul de discuţii despre literatura creştină, am fost uimit să constat că sunt străini mai motivaţi să ajute la emanciparea culturii evanghelice româneşti, decât pastorii români, care ori n-au bani, ori au lucruri mai importante de făcut cu ei (a se vedea categoriile enunţate deja). E simplu: unii nu pot accepta să investească în lucruri pe care nu le pot controla, evalua, asuma. Îţi trebuie credinţă pentru asta. Îţi trebuie rădăcini în cer.

M-am legat de pastori, pentru că de acolo cred eu că vine problema. „Oile” pasc ce li se oferă. Dacă nu înţeleg azi, vor înţelege mâine. Dacă nu înţeleg ei, vor înţelege copiii lor… Dar un „om al lui Dumnezeu” va şti întotdeauna care e limba lui Dumnezeu. Problema e că toţi îşi spun asa, dar mulţi îşi ţin rădăcinile în făbricuţe personale şi finanţări externe. Şi (încă) le merge!

Pocăitii şi… care cultură? Că tare-i bine să plutească înţelesul termenului ăstuia undeva unde să nu ajungă nimeni… În fond, chiar se întrevede o incompatibilitate (cu totul artificial creată) între a fi pocăit şi a fi preocupat de cultură. Aşa cum fiinţa lui Dumnezeu părea că e incompatibilă cu existenţa umană plină de păcat, până la întruparea Sa. Pocăitul sincer şi adevărat va face cultura sinceră şi adevărată. Va face arta pe care Dumnnezeu o va putea folosi. Numai să ne fie rădăcinile în El.

Aici cred eu ca este problema.


Problema rădăcinilor -2-

decembrie 3, 2007

Dupa ’89 în unele biserici evanghelice din România a început să se simtă mucegaiul. Igrasia culturală era la un nivel periculos de ridicat. S-a simţit imediat cum s-au deschis uşile bisericilor. Şi asa cum valul de aer curat pătrunde în mod treptat într-o incintă, la amvoane a ajuns târziu, dacă a ajuns. Întâi s-a simţit la nivelul rândurilor din spate şi pe la balcoane, pe unde se înghesuie tinerii şi nou veniţii. Şi smeriţii. Cei care nu caută locurile dintâi în sinagogi. Adică aceia care, cel mai adesea, ar avea un cuvânt greu de spus spre bunul mers al bisericilor.

Liderii s-au polarizat: unii încearcă să se adapteze, îmbrăţişând în mare parte noua deschidere culturală. Aceştia sunt cei mai puţini, sunt tineri, sunt inteligenţi, şcoliţi şi sinceri, n-au avut de a face cu securitatea şi presiunile ei, acuză uşor şi se pocăiesc la fel de uşor. Altii au încercat şi încearcă să deturneze în interesul lor noua stare de lucruri, intrând în politică sau în afaceri, ori „parteneriind” mai ales cu americanii. Alţii, neputându-se adapta, datorita diferitelor limite, de cele mai multe ori nerecunoscute şi neasumate, luptă cu disperare pentru a-şi păstra statutul de mici dictatori locali luminaţi şi vizionari. Pentru aceştia e mult mai important să construiască biserici imense şi costisitoare, de o violenta şi de cele mai multe ori inutilă ostentaţie, decât să editeze o revistă creştină, sau să sprijine o manifestare culturală care să nu le expună importantul nume. Tot felul de oameni le fac tot felul de rugăciuni prin pieţe, si tare le place. De ce să se schimbe locul rădăcinilor lor?

Nu mai vorbesc de „Ne(e)ro”-ii plini de „talente” şi mai ales de bani, care nu scapă niciodată ocazia să-şi promoveze cărţile (penibile), întotdeauna cand predică în locuri noi. Oare de ce nu spun unor astfel de lansări mascate altfel decât „serviciu divin”? Fiindcă toţi cei amintiti mai sus pretind că vorbesc în Numele Domnului, că fac voia Domnului… Pe cine să credem?