Cred că e bine să căutăm rădăcinile. „După faptele lor îi veţi cunoaşte”. După faptele culturale le vom cunoaşte cultura. După atmosfera culturală din biserică ştim care e nivelul de cultură al liderului.
Lucrând cu grupul de discuţii despre literatura creştină, am fost uimit să constat că sunt străini mai motivaţi să ajute la emanciparea culturii evanghelice româneşti, decât pastorii români, care ori n-au bani, ori au lucruri mai importante de făcut cu ei (a se vedea categoriile enunţate deja). E simplu: unii nu pot accepta să investească în lucruri pe care nu le pot controla, evalua, asuma. Îţi trebuie credinţă pentru asta. Îţi trebuie rădăcini în cer.
M-am legat de pastori, pentru că de acolo cred eu că vine problema. „Oile” pasc ce li se oferă. Dacă nu înţeleg azi, vor înţelege mâine. Dacă nu înţeleg ei, vor înţelege copiii lor… Dar un „om al lui Dumnezeu” va şti întotdeauna care e limba lui Dumnezeu. Problema e că toţi îşi spun asa, dar mulţi îşi ţin rădăcinile în făbricuţe personale şi finanţări externe. Şi (încă) le merge!
Pocăitii şi… care cultură? Că tare-i bine să plutească înţelesul termenului ăstuia undeva unde să nu ajungă nimeni… În fond, chiar se întrevede o incompatibilitate (cu totul artificial creată) între a fi pocăit şi a fi preocupat de cultură. Aşa cum fiinţa lui Dumnezeu părea că e incompatibilă cu existenţa umană plină de păcat, până la întruparea Sa. Pocăitul sincer şi adevărat va face cultura sinceră şi adevărată. Va face arta pe care Dumnnezeu o va putea folosi. Numai să ne fie rădăcinile în El.
Aici cred eu ca este problema.