De nu vrei astfel a te pierde

decembrie 14, 2007

De nu vrei astfel a te pierde

__________________________________________________________

În crâng îşi tremură ivirea
un fir de iarbă-nlăcrimat,
misterios îl saltă firea
din trupul ei de împărat.

Misterios despică vântul
hlamide lungi în lama lui…
Vin păsările şi mănâncu-l
adânc, verdele firului.

Şi umbra i se-ntinde iară
pe sub pământul împărat,
anemic domn cu rod de vară-
apoi, steril şi îngheţat.

Ce vină are firul verde,
cel mut, neputincios, stingher?
De nu vrei astfel a te pierde,
îţi pune rădăcina-n cer!


Critică la critică – 2 –

decembrie 14, 2007

clas1.jpg continuare de aici

Ultima parte a mesajului postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2006

(…)
 
Dar să ne întoarcem la text. Mie tot mi se pare un exerciţiu. Dacă e să caut, aşa cum am făcut, sensul creştin al textului, el este destul de ascuns pentru a mă determina să mă leg de formă.
  
  „Luna
  
  Luna, martorul din deal
  ce-mi aude oful când
  sorb secunda de banal
  să-mi condimentez un gând.”
  
(Dacă e să fim mai puţin subiectivi, unde este… predicatul? Sau este tot o figură de stil pe care n-o ştiu? Şi din nou mă deranjează „da”-„de”)
  
  „Luna, mută s-a mirat
  de mirarea noastră mută,
  aruncată într-un <mat>
  cerului cu gri pe burtă.”
 
(Oare T chiar a avut intenţia să desacralizeze? Eu tot cred că „mat”-ul apare că urmare a nevoii de rimă. Şi că nu se leagă într-o aceeaşi atmosferă cu restul strofei într-o încercare (originală, e adevărat) de a uni primele versuri cu ultima care, în sine, este o imagine foarte frumoasă. Ca să mă joc puţin, voi înlocui astfel:

„Luna, mută s-a mirat / de mirarea noastră mută / aruncată aruncat / cerului cu gri pe burtă.” Ce zici, T, am „prins” intenţia?)
  
  „Luna, mâinile-ntr-un nod
  ca sărutul de reptilă
  le-a văzut făcute pod
  sub o rază de festilă.

(Dacă intenţia aici a fost de a desacraliza, atunci care mai e rostul rugăciunii aşa de frumos sugerată prin „mâinile-ntr-un nod”, „făcute pod sub o rază…” – imagine splendidă, deteriorată însă de nedelicata apropiere (privesc din unghiul atmosferei create, citesc cu inima) „reptilă – feştilă”, care va fi fiind o „rimă bogată”, dar, scuzat să-mi fie jocul de cuvinte, mie mi se pare o „rimă băgată”! Eh, tot un subiectiv rămân!) 

Până la urmă toate astea sunt mai puţin importante dacă există talent autentic. Iar la T este, slavă Domnului, din belşug. El şi numai el este răspunzător de ce spune şi de cum o spune. Părerea mea şi a ta: îl poţ ajuta să găsească mai repede drumul cel mai bun către ceea ce este propria lui poezie, propria lui părtăşie cu Duhul…
 
Mie mi-ar fi plăcut ca intenţia să fie mai clară… Nu poezia, asta nu e foarte clară mai niciodată, nu ştii „de unde vine şi unde merge”, e „susurul blând şi subţire” al Duhului, ci intenţia spuselor… Să nu existe dubii… Să nu se poată spune, oricât s-ar strădui cineva, că rugăciunea este o desacralizare… Său că o poezia creştină este o poezie erotică. Vorbesc în general.

Eu vreau ca o poezie creştină să mă ducă în cer, la Dumnezeu, chiar dacă printr-un cer cu luna gri aruncată provocator şi „terminator” pe burtă (să ştii că am jucat şah ani întregi, cred că ştiu bine cum este un „mat”).
  
Despre „meşteşugul potrivirii cuvintelor” se pare că ştii mai mult ca mine, teoretic. Aşa că voi încerca să-ţi spun cum scriu eu poezie.

Desigur, nu e o reţetă… Mă preocupă un gând, sau o stare sufletească se vrea exprimată, poate chiar fără să-mi dau seama, iar eu scriu fiindcă ştiu că trebuie să scriu. Nu întotdeauna există vreo legătură clară între cele două situaţii. De multe ori realizez că era necesar să scriu despre ceva anume abia după ce am făcut-o.
 
Tehnic, nu fac decât să las experienţa să-şi facă treaba. Se manifestă acel „nu ştiu că ştiu” de care vorbeam la început. Am înţeles tehnicile scrisului şi le-am deprins din lecturi multe şi diverse, atât de necesare celui care vrea să scrie, cum eram de acord într-un schimb anterior de idei. Poate că n-am ştiut cum se cheamă procedeele aplicate, dar făceam şi fac poezie cu ele, nu cu numele lor. Ce să-i faci, nu sunt totuşi un autodidact perfect!
  
Una peste alta, sunt încântat de spiritul tău critic cu atât mai mult cu cât este dublat de studiu şi documentare ambiţioase. Avem nevoie şi noi, pocăiţii, de aşa ceva. Dacă e să fac un mic bilanţ, un poet ca T şi un critic ca tine sunt două mari puncte câştigate de „Cuvinte la schimb”!
  
Fii binecuvântată!
  
Ionatan Piroşca


Critică la critică – 1 –

decembrie 14, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 01 aprilie 2001

Dragă F, nici nu ştii în ce încurcătură am intrat! Am făcut aprecierile acelea bazându-mă doar pe un simţ format la o şcoală mai puţin academică: aceea a unui scriitor autodidact cu oarece lecturi – mai ales în tinereţe, până m-am îmbolnăvit şi am renunţat la multe din pretenţiile pe care le aveam de la mine… Niciodată nu am studiat vreun dicţionar al figurilor de stil, iar argumentele tale m-au speriat, dar m-au şi amuzat: adicătelea, fac de atâta amar de vreme ceea ce nu mă pricep să fac… !
 
Crede-mă, sunt încântat de poezia lui T şi sunt mulţumit că tu ai capacitatea să vezi lucrurile altfel decât mine, după norme literare mai puţin subiective. Este necesar să fie cineva ca tine printre cei care vor să ştie ce este poezia… Numai că aceia care nu au studiat sistematic „matematica” asta a teoriei literare (ca mine, de exemplu), se pot speria.
 
Ai remarcat corect şi m-ai atacat pe bună dreptate, dacă e să privim lucrurile cu dicţionarul în mână. Dar eu nu cred că T sau altul care scrie o face căutând înfrigurat figurile de stil prin dicţionare. Ba sunt convins că aşa ceva poate deturna adevărata poezie către o sterilitate preţioasă. La T nu am văzut aşa ceva. Judecata mea pornită dintr-o experienţa de scris destul de îndelungată se voia şi o provocare, totuşi. Numai că alţii nu consideră că ar fi cazul să intervină în discuţie.
 
Nu sunt critic literar şi nu spun că părerile mele ar fi literă de lege. Ca să fac o figură de stil (nu ştiu cum îi zice!), eu văd poezia… după ureche. Mă bazez pe eperienţă şi intuiţie şi n-am greşit chiar mereu în aprecierile mele. Bă ai să găseşti destul de frecvent în textele mele bune sau mai puţin bune figuri ca acelea pe câte le numeşti. N-am ştiut niciodată cum se cheamă, îţi mulţumesc pentru expunerea atât de doctă. Dar, că să fiu sincer, nici n-am simţit nevoia să ştiu, atâta timp cât nimeni nu mi-a cerut să-mi eplic textele, ci doar să le scriu.
 
Nu sunt în stare să parez atacul tău decât susţinând ceea ce am spus cu aceleaşi argumente subiective, neconvingătoare, după câte se pare. Mă voi întoarce la o apreciere dintr-un mesaj mai vechi al lui T: „critica formei mi se pare că poate fi făcută de orice absolvent de filologie, dar e necesar mai mult decât atât pentru o critică adevărată.”

Să fi făcut referire la o anume intimitate a celui care apreciază textul, cu  inefabilul din care vine pozeia? Eu cred că la asta s-a referit. Poezia scrisă cu inimă trebuie citită cu inimă… Eu nu am făcut niciodată filologia, deşi mi-am dorit asta. Poate de aceea greşesc uneori.

(…) urmarea aici