Technicalities

decembrie 13, 2007

clas1.jpg

Mesaj potat pe ClaS la data de 26 martie 2001

Re: [cuvintelaschimb] Technicalities  

(…)
  
Dicteul automat este o modalitate a fugi de conştient, în intenţia apropierii de „iraţional şi ilogic, găsit pur în stare onirică”. Aşa spunea Lovinescu. Dadaismul, suprarealismul, sunt ambianţă pentru astfel de manifestări. Lovinescu asemăna plastic manifesatrea cu „o libertate saturnalica de sclav beat” Tristan Tzara, iniţiatorul dadaismului, nu e străin în scrisul lui de maniera asta.
 
Spuneam că a fost o vreme când am încercat să scriu aşa, în tinereţe. Nu am păstrat texte de atunci, dar am asimilat nu procedeul în şine, ci doar libertatea în asocierea imaginativă. Nu de „sclav beat”, ci selectivă, cenzurată de nevoia de claritate în expunerea gândurilor, în crearea atmosferei şi de eleganţa eufonică în poezie (sonoritate plăcută).
 
(…)
  
„sfatul pe care-l ofer de obicei celor pe care îi aud cu chestia asta, este: Citeşte, citeşte cît de multă poezie poţi. Poezie mare, bună.”
  
Da, este cea mai bună soluţie şi singura, cred, pentru a scăpa de teama că am putea copia – paradoxal, nu? Nimeni nu poate incrimina repetarea ideilor, dar forma trebuie să fie originală, iar originalitatea nu se obţine altfel decât filtrând forme, foarte multe forme, cât mai variate ca expresie, dar de cel mai înalt nivel poetic, prin propria personalitate artistică.
 
Un scriitor trebuie să fie un inovator. Tot ce e nou se face din elemente vechi de când lumea. Împletirea lor altfel decât o fac ceilalţi duce la originalitate. Iar aceasta -originalitatea – determină un alt fel de a fi, nu numai de a scrie. Şi invers… Un adevărat cerc binecuvântat!
  
Şi acum, ceea ce mi se păre cel mai important: despre poezia creştină.
  
După mine, problematica trebuie abordată din două direcţii. Generic, avem de-a face cu două componente: poezie şi creştinism. Eu îi spun „poezia de inspiraţie creştină”. Dacă pentru componenta poetică trebuie să respectăm norme ale scrierii (chiar dacă asta înseamnă lipsă lor – o normă pentru curente de extremă), pentru componenta creştină trebuie să fim creştini. Adică să-L urmăm pe Hristos. Atunci toată experienţa de viaţă care se va cere exprimată prin scris va avea o singură culoare: aceea a sângelui Său mântuitor vărsat pentru noi.
 
Dacă vrem să analizăm poezia unui astfel de text, privim cuvintele şi meşteşugul potrivirii lor. Dacă vrem să vedem creştinismul, privim pe omul de dincolo de text… Ce vedem acolo? Sunt eu sau tu, sau altcineva, sau este Hristos?
 
Cred că cea mai mare calitate a poeziei creştine este smerenia. Am trăit smerenie citindu-l pe Ioan Alexandru. Un poet creştin nu scrie în principal pentru nume, glorie, bani sau altceva din lumea asta, ci pentru veşnicie. Nu ştiu cum îşi va trăi acolo poezia, sau cum va trăi poezia lui, dar ştiu că dacă ea a fost creată în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos, ea va trăi!
 
De aceea mă feresc acum să cataloghez calitatea unei poezii creştine după creştinismul ei. O fac doar cu privire la aparenţele formale, dar „Dumnezeu priveşte la inimă”!
  
Important este ca un poet creştin să aibe ce arată Domnului, în primul rând. Dacă fondul este autentic, iar chemarea este reală (sunt atâţia poeţi închipuiţi!), poezia asta, fără îndoială, va străluci şi în formă!
  
Pe mine mă bucură şi cei care doar citesc. Înseamnă că-i interesează. M-aş bucura şi mai mult să ştiu că le şi foloseşte.
  
Îţi mulţumesc, F, şi gânduri bune tuturor!
  
Ionatan Piroşca


Cale şi poeme

decembrie 13, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 16 martie 2001

Dragii mei,

M-am bucurat să văd două mesaje frumoase în aceeaşi zi. Avem de lucru şi asta mă încurajează. Voi începe cu mesajul lui F, apoi voi încerca să mă apropii puţin de poemele lui T.

(…) Este adevărat că una din cauzele degradării gustului comun rămâne dorinţa de câştig cu orice preţ. Nu putem emite însă judecăţi certe despre activitatea unor centre creştine despre care se presupune că ar avea vreun rol în formarea gusturilor, deci a nivelului de receptare artistică (e vorba şi despre studiourile de înregistrare) atâta timp cât nu suntem foarte bine edificati cu privire la calitatea spirituală a lucrării pe care o fac, la eficienţa demersului lor creştin. Cum ne-ar fi putut ajuta Dumnezeu Însuşi, dacă nu s-ar fi coborât la nivelul nostru, făcându-se „asemeni noua”? El nu ne–a impus standardul Său, ci ni l-a propus, arătându-ne şi Calea.

Nu putem impune standarde, dar le putem forma. Consider că datoria creatorilor creştini este aceea de a-şi plia propria ştachetă astfel că nivelul de acceptare şi de receptare al mediului creştin să crescă, fără că creatorul respectiv să renunţe la excelenţă. Este greu, e adevărat, trebuie multă smerenie şi înţelegere a celorlalţi, dar se păre că asta este singură soluţie.

Saltul de la „ce se cere” la ce trebuie să fie trece prin mintea şi sufletul fiecăruia, şi dacă Dumnezeu însuşi respectă şi potenţează alegerea fiecăruia, noi de ce n-am face-o?

Cântările din cârtea de cântări, chiar şi „predicutele” au rolul lor pe care eu personal nu-l contest. Nu sunt însă de acord cu „sanctificarea” şi declararea lor că fiind singurele forme artistice autentice şi de valoare pentru un creştin. Ce facem cu acela care se bucură din toată inimă cântând o cântare, este cercetat şi zidit sufleteşte ascultând o „predicuţă”, dar în afară adunării tânjeşte după împlinirea intelectuală şi artistică pe care acolo nu le-a găsit?

Ce facem cu sufletele pentru care mărturia mântuirii nu are valoare, dacă nu poartă o haină adecvată pretenţiilor lor intelectuale şi artistice? Sunt astfel de oameni. Măcar pentru salvarea unora că aceştia, şi tot este necesar să existe excelenţă în facerea de literatură creştină.

De acord cu textul citat: „În concluzie, fraţilor, să va gîndiţi numai la ce este adevărat, la ce este vrednic de cinste, la ce este drept, curat şi plăcut, la ce este vrednic de laudă. Dacă este vreo virtute, dacă este vreo laudă, acestea să fie lucrurile la care să vă gîndiţi” (Filipeni 4:8, WBTC).

Dicteul automat este un fel de a scrie poezie (şi nu numai) adus de suprarealişti. Se încerca astfel creşterea expresivităţii la nivel formal în special printr-un control logic mai puţin riguros, lăsând imaginaţia să urmărească liberă conexiunile mai mult său mai puţin aleatorii ale subconştientului… Cred că un student filolog ca T ar fi mai pregătit pentru un răspuns complet.

Iar acum, pe mesajul lui T!

Am auzit când eram militar despre raportul unui ofiţer care scrisese despre un incident petrecut în pavilionul unde fusese de serviciu peste noapte, cam aşa: „…o mână criminală a spart cu piciorul chiuveta din spălător.” M-a amuzat copios formularea. Avea un inefabil al ei. Dacă o mână criminală poate acţiona cu piciorul, o inimă cu ce-şi spune poeziile, mă întreb? Of, poeţii ăştia!

Dragă T, te şi văd aranjând cu inima (mică, zici tu) poeziile astea faine, iar pe Domnul Isus mângâindu-le şi dăruindu-le spre creşterea inimilor altora. Crezi că soarele are nevoie să-şi explice razele?

Poemele tale descriu frumos lumi de dincolo de ţine, dar care îţi poartă conturul. Au expresivitate şi profunzime, iar mesajul nu mi se pare aşa de ascuns cum îl crezi. Nu poţ acuza decât unele mici hibe la nivel formal, o anumită frangere a versului (mai ales în „Luna”) şi poate ceva fine influenţe din Nichita Stănescu (” Dacă mână mea se prăvălea peste privirea ta? / Poate că o strivea…”). Mai puţin reuşită mi se pare „Luna”. Nu ştiu dacă sunt foarte potrivite acele rime „teribile”… (în special în strofele 2,3). Celelalte sunt excelente. Cea mai reuşită mi se păre a fi „Ego” Ai acolo câteva imagini splendide pe care mi-ar fi plăcut să le scriu eu. („adus de spate şi de suflet”, „grădină părăsită-n grabă / de trandafirii albi şi-un tei gângav”)… Am spus deja că eşti poet. Accentuez: unul deosebit!

Cu mână pe inimă,

Ionatan Piroşca


Competenţă şi tăcere

decembrie 13, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 9 martie 2001

Stimată F,

Ai dreptate, cred că există această impresie, mai mult, că ea este aproape generală… Că unii ar fi mai competenţi ca alţii şi că, de fapt, cei ” mai puţin competenţi ” ar trebui să tacă. Tare mult aş vrea să renunţăm la reţineri de genul ăsta şi să discutăm liber, chiar dacă nu putem, deocamdată, decât să cerem lămuriri sau să punem întrebări. Nimeni nu e cu adevărat competent dacă nu îşi pune la dispoziţia celorlalţi competenţa.

Nu cred că T chiar asta a vrut să spună: că n-ar fi şanse pentru poezie şi ficţiune în literatura creştină de la noi, ci doar că este dezamăgit de receptarea lor acum. Şi fiindcă tinerii au mai puţină răbdare, de obicei, suportă greu prea înceata evoluţie a gustului comun. Părerea mea este că va veni timpul, poate peste o generaţie, poate peste două, când ceea ce dorim noi acum va fi deja nu doar ceva normal, ci chiar depăşit. De ce crezi că am dorit să discutăm?

(…)

Îţi mulţumesc pentru sinceritatea pe care o arăţi în legătură cu poeziile mele. Cred că ai dreptate, dar felul ăsta de a scrie, încercând o recreare a universului din elemente aparent disparate, îmi este prea profund întipărit în matricea artistică şi nu am de gând să renunţ la el. Dacă atmosfera care se naşte – său ar trebui să se nască – din poezie nu are viaţă şi forţă suficientă pentru a impresiona şi chiar a determina pe cititor în vreun fel sau altul (eu urmăresc ” felul” creştin!) atunci consider că este un text ratat.

Din punctul ăsta de vedere poţ fi salvate multe ” predicuţe ” , dacă suntem membri într-o biserică, e adevărat. Problema asta am încercat deja să o pun în discutie: nivelul de receptare determină calitatea culturală a mediului, sau invers?

Am spus o data într-o biserică penticostala că poezia este felul meu „de a vorbi în limbi” . E adevărat că este multă vreme de când am renunţat să practic o poezie a dicteului automat, dar nu pot opri să mi se întâmple ceva asemănător, atunci când scriu… Cred că poate fi în dezavantajul meu, în faţa unui cititor format, şi îmi recunosc lipsurile. Dar nu mereu mi se întâmplă asta.

(…)

Îţi mulţumesc, stimată F, pentru intervenţia ta.

Vă salut pe toţi cu inima!

Ionatan Piroşca