Tot ce arde luceşte

octombrie 31, 2008

Doamne, pui vreascuri ca să-mi dai foc…
Ce pălălaie vrei să aprinzi din mine?
Nu se vede aurul în lutul meu deloc.
Dar Tu ştii mai bine.

Până la urmă tot ce arde luceşte un timp,
Mistuie totul, zgura dispare.
Aş vrea să rămân vasul în care un ghimp
A fost stors de-nţepare.

Vasul de aur, vasul de cinste din care bea
Marele preot al mântuirii, să fiu,
Podoaba de preţ din inima Ta
Cu vinul adevărat şi viu.

Apoi să clincheţesc de bucurie din tot
Că m-ai băut pe nerăsuflate, cu sârg…
Doamne, pui vreascuri şi îmi dai foc
Fiindcă mă ştii aur pe dinadânc.


Ridicându-mă, Domnul!

octombrie 30, 2008

Floarea niciodată nu va povesti cât pământ
Încape în suferinţa petalelor ei…
Culorile-i cum fac deznodământ
De flacără pierdută pe alei.

Nici eu, când Duhul Tău mă întretaie,
Nu-mi mai pot arăta amarul, oricât ar fi,
Fiindcă aşa ştie din mine Harul
A se rosti.

Poate alerg dintr-un capăt în altul
Al unei fiinţe îndelung căzătoare,
Ca un fulg de păpădie ce vine din ‘naltul
Petec de soare,

Poate că vrerile mele sunt ca merele coapte:
Cad mereu la pământ, dacă se scutură pomul…
Dar numai aşa să mă guste El poate
Ridicându-mă, Domnul!


Aerul care Te aduce

octombrie 29, 2008

Spun aerul, de parcă aş spune poezii.
E o rostire toată, întreaga-mi respirare.
Pe drumurile-albastre pe care Tu revii
Îmi plec finicii umbrei în tainic-adorare.

De-o sete neştiută spre oaze mă îndrept
Corăbii de nisipuri m-au rătăcit în larg.
Îmi iau eliberarea şi mi-o dezleg în piept
Şi inima-n bătaie mi-o-nfăşur de-un catarg.

E orizont golgota suspinelor târzii
Şi pas îmi e plecarea în pocăinţă nouă
De-aceeaşi veche vină a ierbii din câmpii
De-a duce-n ea pământul şi-a vrea bobul de rouă.

De-aceea orice-aş spune e ca un legământ
Tu ia-mi nevrednicirea şi când mi-o iei e-o cruce:
Căci orice arcuire de versuri din pământ
E aerul cel care pe Tine Te aduce.


Psalmul de sub perfuzor 23

octombrie 27, 2008

Felul iubirii de a fi se cheamă flacără. Şi inima trece prin ea ca la circ. Împotrivindu-mă şarpelui, am băut durere în loc de venin, ca să o pot numi bucurie. Erai, Doamne, în toate astea, şi Te mirai cum de nu înţeleg ploaia niciodată când bobul ei mi se odihneşte pe obraz.

Trec de la un fluture la altul ca să ştiu vântul de-a lungul lui, în vreme ce Tu mori ca să îmi poţi acorda alăuta cu notele ploii. Nicăieri nu răsun mai frumos decât la capătul câte unei răbdări. Să mă trezeşti cînd învii, Te rog! Şi îmi las inima să adoarmă sub golgoţii măslini.

De aceea iau aleluia şi o fac stup cu mierea pe dinafară şi cu aerul înţepenit la urdinişe ca o respirare buclucaşă, de aceea iau veselia ei drept arc, iar lauda ei drept săgeată de tras măreţie din gurile pruncilor. De aceea Îţi cânt ziua din toate întâmplarile ei, iar noapte din toate visele, de aceea: fiindcă sunt fără de număr, ca stelele cerului, în inima mea. De aceea…


Psalmul de sub perfuzor 22

octombrie 26, 2008

Pagina pe care scriu seamănă prea mult cu aripa unei corăbii. Alintată de vântul cald e coca iubirii… Când coastele unei priviri de albastru se-nfruntă, înseamnă că anii mei încă străbat însetări de pământ.

De atâta departe pasul mi s-a uscat ca de o arşiţă a cunoaşterii prea târzii. Încolo nu înţeleg prea mult, poate doar pe silabe, numele meu. Îl las unde e ca să-l spună zădufurile zilei până la capăt, ca pe aburi. Doamne, de ce tropăie îngerii când ajung, de parcă sunt plini de zăpadă pe cizme? „Aşa e în vis”, îmi răspunzi.

Şi deodată înfloresc toate colţurile cu amintiri, ca holdele vara. Nu, n-am cum să încurc anotimpurile, Dumnezeu e unul singur. Iubirea Îi ţine loc de sanda, pe o vreme ca asta. Doamne, nu sunt vrednic să-Ţi dezleg curelele încălţămintelor. Nici măcar sforile propriei vieţi nu le ştiu trage. Încalţă-mă Tu!


Fântâna în clocot 03

octombrie 14, 2008

***

eh sacul şi petecul zise cişmeaua turnând
bolboci sălcii în ciuture stinghere
orice pământ e-n două emisfere
cu una mă-nvelesc mereu când plâng

de-atunci o mângâiere îmi tresare
de câte ori zăreşte zâmbet trist
de-un dans patetic şi artist
în ochii tăi cu măslinită zare

asurzitoare lună nu mai toarnă
pe umbre adâncimi de întrebare
şi nici nedumerirea-mi nu tresare
de-a razei sale lunecoasă goarnă

când mă ridic rămâne-n praf un loc
atât am fost şi nu mai e sunare
de mine prin foite calendare
când ochii spre perete îmi întorc

***

de ce pe unul verde pe altul iarbă
ca la şah nebunul şi turnul pe aceeaşi tablă
sau în viaţa de zi cu zi întâmplările
când le adună mirările
să Ţi le arate ca în profeţite miresme
cu rupte catapetesme
de-a lungul fiecăruia cu simţirea înăbuşită
de umbra lui înghiţită
Doamne dărâmă soclul şi mă termină cu un versant
de golgotă şi de celălalt


Fântâna în clocot 02

octombrie 13, 2008

***
ies raze din adâncul disperării şi mă descriu
în lungul şi-n latul încrederii caut răgaz
ca scrisorile vechi ca prima iubire
înfoindu-mi-se toamnă peste obraz

Doamne pipăi abia fericirea ca pe o plită încinsă
pe care ard învăţături despre mântuire
îndeobştea lumină cu picioarele mele în ea
ca o îmbietoare călătorire

nu mai ştiu maluri ştiu că plânsul s-a deznodat
şi curge invers cu inima înainte
Tu mă joacă din amintiri şi din nume şi din deodat’
şi mă încă trăire Părinte

***

de la tine încolo eşti tot tu
peste gardul inimii numai Domnul poate sări
cu tine în spate degeaba cari zi de zi
sacul plin amintirile niciodată
nu te vor înălţa
numai dacă afli cum să devii
amintirea lui Dumnezeu

***

pe tălpi îmi pus-ai urma-Ţi
ca o pecete împărătească pe un hrisov
de nu aveam să uit niciodată mersul pe ape
oricât de şchiopătată mi-ar fi credinţa

seamănă uneori cu zborul gândurilor împrejurul privirii
unui eucalipt îndrăgostit de o oază
alteori urmărirea ideii de libertate
nu face decât să amâne trăiri

degeaba zămislesc adâncuri de mări cu îndoielile mele
am urma-Ţi pe tălpi şi nu pot cădea
în niciun loc dintre două vuiri
chiar când crestele lor astupă veline plecări


Mai aproape

octombrie 10, 2008

Cu atât mai aproape de inima Ta
Sunt, cu cât orice puls
Mă duce mai sus, mereu mai sus
Ca un izvor coborât în vâlcea.

Dacă visez nori cu tălpile goale
E fiindcă m-ai învăţat să plutesc
Cu aripile spre cuvintele Tale
Şi cu ecoul spre pământesc.

De ce să mă mai întreb despre ceva
Ce nu înţeleg decât cu iubirea,
Când mi-am încredinţat potrivirea
Cu dragostea Ta?

De toate de m-aş mira n-ar fi ca şi cum
Aş turna pleava să crească grâu…?
Doamne, ţine-mi mirările-n frâu
Când străbat întrebări pe drum.


Fiecare în dreptul său

octombrie 9, 2008

Aşa a trecut prin timp omenescul. Aşa se naşte tradiţia. Memoria unei generaţii o modelează pe cea a generaţiei următoare, aşa cum, la nivel biologic, informaţia se transmite prin AND-ul specific. Memoria este AND-ul culturii şi civilizaţiei. Este veşnicia perindându-se prin clipele care alunecă dintr-una în alta, indiferente la drame sau bucurii, la viaţă şi moarte.

Îmi amintesc de pruncia mea, sau de ce-mi povestesc alţii despre ea. Sunt lucruri pe care nu mi le aduc aminte din experienţa mea, ca şi când nici nu eram. Dar ele au marcat profound evoluţia fiinţei mele, au lucrat în adânc şi în ascuns, unele dintre acestea înregistrate de alţii, care erau cu ochii pe mine.

Şi câte asemenea nu ni se întâmplă… Lucruri pe care nici nu le observăm, care ne caracterizează aşa de intim, săpate poate din pruncie în vieţile şi comportamentele noastre. Dar alţii le văd, se răsfrâng asupra lor şi îi alintă sau îi lovesc fără să ne dăm seama. Un ton, un cuvânt, un “da” sau un “nu”, o privire de drag sau de repulsie…

Aici lucreaza Dumnezeu. El vede totul, iar disponibilitatea Sa de a interveni e nelimitată. Ce rost ar avea acum să înşirui citate şi exemple biblice, să aliniez sfinţi mai recenţi sau mai îndepărtaţi, când ştiu că înţelegeţi exact despre ce vorbesc? Chiar şi cei care nu au citit niciodată Biblia şi nu s-au închinat niciodată, înţeleg. Fiindcă un for la care se raportează, are fiecare.

Cel mai întâlnit e sinele fiecăruia. Lumea e plină de “eu”ri cărora se închină, fiecare îl are pe al său. Al său e cel mai deştept, cel mai frumos, al său merită totul, dacă ceva e în neregulă, vinovaţi sunt ceilalţi, societatea, sistemul, guvernul, seceta, sau exploziile solare. Şi fiecare are opinii, care mai care mai de luat în seamă. Se luptă cu ceilalţi pentru drepturi… “Dreptul la opinie”, “dreptul de autor”… Fiecare în dreptul său…


De ce m-am rugat ca ieri să nu plouă

octombrie 3, 2008

Nu a fost cea mai bună zi a mea, în sensul că nu am fost în cea mai bună formă fizică. Dimpotrivă. Dacă nu ar fi fost cu mine „ajutorul potrivit”, nu m-aş fi încumetat la aventura plecării spre Galaţi.

Eram la biblioteca V. A. Urechia. Ca la români, a trebuit să amânăm începutul bucuriei: fuseserăm anunţaţi pentru ora 10 şi a început la 11. Dar mai bine mai târziu decât niciodată! Am aşteptat o oră citind un număr din Magazin istoric, în sala de lectură.

Când a început înmânarea carnetelor de membru, am fost strigat primul. Preşedintele filialei a anunţat: „…primit cu 11 voturi pentru din 11 posibile”, pomenind despre decizia Comisiei de selecţie de la Uniunea Scriitorilor. Sigur că am fost încântat. Ce ţi-e şi cu gâdilarea asta a firii! 😉 Nu ajunge să ştim noi cât suntem de buni, trebuie s-o ştie şi alţii… M-am aşezat la locul meu să-i urmăresc pe ceilalţi. Bineînţeles că nu erau la fel de buni ca mine! 🙂 😉

Dar nu am stat mult locului. Am fost primul dintre candidaţi, de asemenea, care a spus câteva cuvinte: ” Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul oferit, şi celor prezenţi sau absenţi, care s-au făcut agenţii lui! Atât… Voiam să spun doar „Mulţumesc!” „.

La plecare, eu şi „ajutorul potrivit” ne-am oprit la o terasă pentru a ne trage sufletele şi a mânca oarece. Mi-am amintit de zilele unei tinereţi furtunoase, când colindam oraşul ăsta în căutarea unei fericiri închipuite. Într-una dintre zilele alea a plouat cu găleata şi m-am adăpostit exact la aceeaşi terasă. De data asta, m-am rugat să nu plouă. Şi nu a plouat. A fost o frumoasă zi de octombrie, cu soarele blând uitându-se lung la noul meu carnet. Purta ochelari. De soare, normal! Ochelarii lui erau inima mea şi purtau marca „BUCURIE”. Îţi mulţumesc iar, Doamne… Iar şi iar!