Locul larg dintre piscină şi Dumnezeu

Am dat peste un articol scris acum câţiva ani pentru o revistă. L-am luat, l-am periat puţin, şi vi-l arăt.

„M-a scos Dumnezeu la loc larg”, îmi spunea un păstor cu mai mulţi ani în urmă, după chestia aia de-i spunem revoluţie.

Of, că multe a mai adus revoluţia aia! Ea e vinovată. A adus multe şi pe mulţi. Americani, mai ales. Cu buzunarele şi cu inimile pline. Era necesar să stea undeva, totuşi… Americanul… Musafirul… Casa păstorului era prea mică.

E rău să-ţi faci oaspeţii să se simtă ca acasă?

Spinoasă problemă! Dacă eu nu m-am lipit niciodată de bani, nu înseamnă ca alţii n-au voie. Că sună a dispreţ faţă de iubiţii noştri enoriaşi autohtoni, aş fi răuvoitor daca aş spune.

Şi David Îl lăuda pe Domnul: „Te laud, Doamne, că mi-ai scos inima la larg.” Iar inima lui avea patru camere. În câte camere trebuie să stea inima unui păstor? Anatomică chestie!

Ce, noi n-avem copii? N-au şi ei inimi? Oaspeţii, când vin, îşi lasă inimile la vamă? Păi adunaţi câte camere se fac! Unde să intre atâtea inimi?

Numai că lui David Dumnezeu i-a scos inima la locul larg care e dragostea Lui. Ce mănâncă molia e treaba moliei.

Şi nu numai atât: domnii directori de biserici predică despre foloasele smereniei şi despre locul inimii fiecăruia, care e lângă propria comoară. Iar ceilalţi ascultă şi învaţă. Învaţă că binecuvantarea înseamnă să ai vilă, maţini, bani, glorie, că o lucrare creştina veritabilă şi mai ales verificabilă, numai cu aşa ceva se face şi eventual pentru aşa ceva…

De parcă nu Dumnezeu e superintendentul, când e vorba de inimi şi de camerele lor.

„Ce usor de manipulat sunt americanii ăştia!” îmi spunea atunci cineva. Ei sunt de vină! (Adică numai ei au inimi?)

Să ne spuna ei, aşadar, cum se umple locul larg dintre piscină şi Dumnezeu!