Ştiţi când a picat întâi martie la Dumnezeu?

martie 1, 2009

Îl făcuse pe om, acum îl legăna, „tăcea în dragostea Lui şi nu mai putea de bucurie”, cum spune Ţefania, îl privea, glorificându-se cu el în toate părţile…

Dar parcă nu-L iubea suficient mogâldeaţa asta, boţul ăsta de lut… Atunci Dumnezeu S-a făcut un întâi martie veşnic, toată veşnicia Sa s-a făcut întâi martie. S-a deschis la piept şi a luat o fărâmă de iubire de-a Sa pe care a prins-o cu un înger în pieptul omului.

Vai, ce mărţişor frumos ai! a clipit îngerul. De atunci omul poate iubi din toată inima. De fapt, atunci a primit-o.

Pica întâi martie la Dumnezeu…

Dedic postarea asta întâimartiului Lui şi frumuseţii lăsată de El fiicelor Evei.  Şi pe asta.

***

de nu strigai s-ar fi topit tăceri
în drumul lor de dor spre nicăieri
iar nicăieriul fără sens şi rost
de nu l-ai fi numit el ar fi fost

de nu m-ai fi numit eu n-aş avea
în lumea de pământ fiinţa mea
ca un căluş peste o gură ce
nu poate bâigui că nici nu e

de nu m-ai fi numit în zori de zi
amiaza-n jur fierbinte n-ar veni
sau seara-n nostalgia florii toată
n-ar fi aşa albastră înfoiată

de n-ai fi spus cu Tine ce-i iubirea
n-ar fi avut hălad hălăduirea
şi suferinţa jertfă legănată
n-ar fi ajuns la mine niciodată

întoarce-mă-n aluatul unei pâini
pe care-o poţi lua Isuse-n mâini
s-o frângi s-o înmulţeşti şi s-o împarţi
cu glasul Tău tăcerii celorlalţi

poezia este din volumul „Ferestrele Împărăţiei”, Hypogrammos, Oradea 2006


Istoria se face din tată şi mamă

martie 1, 2008

Din tată şi mamă se face istoria. Aşa Îi place lui Dumnezeu. A semănat atâţia taţi şi mame peste tot, că a răsărit istoria.

„Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă –

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, ca să ai zile multe şi să fii fericit în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

Istoria ta este ţara ta. Familia este sfântă. Dumnezeu a vrut aşa. El urăşte potrivirile aberante de oameni. Nu eu. Eu iubesc Legea Lui.

Asta nu e Legea Lui:

Hai să dăm mână cu mână
O femeie c-o jupână…

sau la fel de mizerabil:

Cobori în jos luceafăr blând
Alunecând pe-o rază
Şi vezi-ţi soţii pe pământ
Cum se împerechează.

De ce vreţi să nenorociţi istoria? Dumnezeu a făcut-o din tată şi mamă. Şi poate că ar vrea s-o mai ţină. De ce o condamnaţi?

Taţilor şi mamelor, ţineţi istoria pe loc!

Astăzi unii bărbaţi dau mărţişor bărbaţilor lor…

Haideţi să dăm mărţişoare părinţilor noştri. Ei au ştiut să facă istoria.

Poezie pentru
Neculai şi Lina
                                                    
Părinţilor mei, cu iubire

S-a oprit un nor alb deasupra de tot, ca o bătrâneţe însorită.
Parcă vă aştepta, parcă vă pregăteaţi să intraţi în el.
Nu, nu era mare deloc şi nu era nici vis. Pur şi simplu era.
Am trecut de cealaltă parte a zilei şi am plâns şi am tăcut,
căci Dumnezeu Îşi întinsese dragostea spre voi, iar ea mă atingea
şi pe mine. Eram puţin înflorit de căldură. Atâta tot.

Porţile unei lumi scârţâiau înţepenite în urmă, pe buza fântânii
găleata uitată parcă tânjea, o casă fusese casa voastră,
dar astea nu mai aveau nici o importanţă. Copiii, parcă apuneau şi ei
printre celelalte amintiri. Poate că nu se mai vedea prea bine în jur,
dar se vedea foarte bine în sus. Sigur că durerile au un capăt, acolo,
cum urci dealul spre nuci. Dacă te uiţi lung, îl vezi.

Eh, cine va mai întreba despre noi, când va veni poşta, peste ani?
Prin fereastra deschisă, lacrima pusă la uscat a căzut fără zgomot.
Apoi un măr copt s-a prăvălit lângă ea în iarbă. Spală-l şi dă-i-l.
Copilul va muşca fericit. Apoi va întreba şoptitor:
„Mamă, cine a fost? Mărul acesta parcă-i dintr-o poveste
prin care a trecut cineva… ” „Este puţin înflorit de căldură. Atâta tot.”

Apele vin şi iau satul. Îl duc de colo-colo.
„S-au unduit şi unchiul şi mătuşa, mamă…”
Trece soarele prin aburul vâltorii. S-a oprit un nor deasupra de tot.
„Noi mergem până la Dumnezeu, să fiţi cuminţi,   
numai puţin, până terminăm… Să mâncaţi ce v-am lăsat.”
Curând ni se face foame. De atâta joacă şi unduire şi uitare,
ni se face foame. Hai! Pe masă avem o lacrimă şi un măr.

din volumul „Liniştea dintre două tăceri”, Risoprint, Cluj-Napoca, 2004