Şi vouă Eu purta-le-voi…

ianuarie 22, 2008

Şi vouă Eu purta-le-voi
amarele ocări!

Ni se-nstrăină lumea din ce în ce şi ni se
abat pe tâmple anii, căuşul lor de cuib
e spart în multe locuri, cu clipele omise,
vremelnicii grozave din carnea lor se-mbuib.

Din fantasmagoriile plăcerii interzise
se scurg leşii pe feţe, pe umeri, pe genunchi,
în zori plutesc cadavrele privirilor ucise,
câte un corb de mirişte pe câte un rărunchi.

Şi nu se-nchină până le piele, ca şi cum
s-ar dezbrăca de sine, vreunul dintre noi.
Te părăsirăm, Doamne, şi ne-am văzut de drum
scurmând alei de ură-n grămada de gunoi.
 
Şi ne uităm făptura şi lumea se-nstrăină,
şi punem să ne caute zadarnic jertfa Ta…
Căci ne-am ascuns sub pături de lacomă slănină
şi ura prea ne leagă-ntre noi, ca o curea.

„Lăsaţi-Mă pe Mine!” e-un murmur prin secunde,
o pajişte în lucruri, o linişte pe mări…
„Din paşii mei pe ape croi-voi vouă bunde,
şi vouă Eu purta-le-voi amarele ocări!”


Vina lui Iov

decembrie 4, 2007

Iov a fost mai puţin vinovat înaintea Domnului decât prietenii săi. De ce? Doar el a fost acela care l-a acuzat pe Dumnezeu…. Prietenii lui I-au luat apararea…

Dar tocmai de aceea!
 
Noi putem acuza pe Dumnezeu, ne recunoaştem astfel incapacitatea să înţelegem şi să suferim. Cei care-I iau apararea lui Dumnezeu însă, greşesc fundamental, considerându-se capabili să-L înţeleagă şi să-L explice pe Dumnezeu. A concepe un Dumnezeu care are nevoie de apărarea noastră înseamna a-L „ajusta” pe Însuşi Domnul cerului şi al pământului, si a etala o sfinţenie pe care nu o putem avea decât tot de la El…

Impresie poetică

***
carele cu inimi au ajuns la poarta ţării
unele muşcă altele plâng altele se-nchină
o ramură de măslin şi-a ridicat albina
răsăritul dă să crape de aşteptare
o înviere chiuie în grădini
peisajul ăsta l-am mai văzut spune Domnul
dă mormântul mai încolo să trec

dacă doare dă-te şi tu omule nepriceput
ai putea stropi numai cu parfum orice cale
pe care am trecut dacă ai vrea spune Domnul
şi ridică dopul să vadă câtă iubire a mai rămas