Grafica 2

februarie 10, 2008

V-am spus aici că sunt un pictor… ratat? Nu? Ei, vă spun acum…


Poem pentru acasă

februarie 10, 2008

Ce gânduri străine mă fac azi să cred
Că-n lumea în care Lumina
A fost răstignită… eu aflu cetăţi
În care să-mi pun rădăcina?!

Stăpânul, adesea, în lumea de lut
A fost prigonit în ai Săi…
Dar toţi, prin credintă-au privit către cer
Şi nu la durerea din văi…

Iubi-voi pe Domnul privind peste zări,
Mă-ncred în iubirea-I aleasă.
Şi poate e soare, sau poate că nu-i…
TOT CERUL ÎMI ESTE… ACASĂ.


Grafică (1)

februarie 8, 2008

studiu-pentru-tandrete.jpg 

Când am desenat asta, mă credeam tânăr, îndrăgostit şi liber…

Adevărul era altul.

Abia acum am înţeles ce înseamnă să fiu tânăr, îndrăgostit şi liber.


Vânătorul nins

februarie 7, 2008

Când teama e culoare pe întins
Şi codrul corn de rege sună iar,
Fug cerbii muţi de vânătorul nins
Cu ochii aţintind în vânt ca-n far.

Un adăpost e clocotul din căi
Al alergării, poate doar aşa
S-or odihni când vor ajunge-n văi,
C-au alergat de nu se mai ştia.

Dar nu e fuga, spui, de măsurat
În fiecare frica fiecui,
Doar urma lui în aeul curat…
Spre cerbul bun mă duce urma lui!

Ajunge-mă la timp cu ninsul Tău,
Vânează-mă senin şi-ntemeiat
Cu o zăpadă cât un Dumnezeu,
C-o armă cât o cruce de purtat.


Pieirea dragostei

februarie 6, 2008

Flori stropite cu alean parcă sunt cocori,
Când cu dragostea-nţeleg soarele în zori,
Când durerea este leac pentru hoinăreli
În pustia unei lumi unde-ades te-nşeli.

Trec priviri şi trec la pas peste om şi drum
Să-l cuprindă, se întrec frunzele duium.
Dintr-o toamnă parcă-l ia şi îl toarnă dus
În potire de uitări şi culori ce nu-s.

Mai adânc decât orice, prinse-n răsuflări,
Trupurile li se duc, parcă-s lunecări
De umbrite şiroiri peste-o viaţă ce
Nu se poate sfărâma, că iubire e.

Şi aşa înveşnicit omul s-a acuns
În frunzare de-nserări şi de nepătruns.
Frânge-se-nvelişul lui, dar va-nfăţişa
Doar iubirea ce-a rămas, Domnului, cândva.

A zburat spre alţii şi aripi i-au crescut
Chiar de fost-au fluturări şi zvâcniri de lut?
A-nţeles că pe pământ nu va risipi
Din iubire chiar nimic, dacă va iubi?


Chitara şi anii de zile

februarie 5, 2008

Mi-am cumpărat după ani de tăcere o altă chitară
Crezând ca ea e cea care va cânta iarăşi,
Însă ea stă cuminte la locul ei şi tace.

Mă mai joc cu ea atingându-i corzile parcă străine,
dar totul sună atât de straniu şi din ce vibrează  ea,
dar şi din ce răzbate din mine…

Ochii îmi alunecă pe geamul din camera de sus
Spre măslinii din dealul de-aproape
Şi-n privirea-mi pierdută sunt ascuns ca o chitară,

Ca această chitară în tocul ei şi parcă văd acel dor
Arzător de Isus şi de cântecul Lui scurs pe cruce…

Emanuel

Asta mi-a dat fratele meu să vă mai dăruiesc. Şi l-am invitat să mai cânte ceva. Era pe o casetă veche, uzată de atâtea urechi colindate… Îmi cer scuze pentru calitatea înregistrării. Textul cântării îmi aparţine şi e foarte vechi.  


Poemul frunzei

februarie 3, 2008

Mă rog, Stăpâne, ca o frunză-n pom
De vântul ce-i asaltă cetăţuia,
În adâncimea vămilor din om
Să fluture-n furtună aleluia

Cum flutură cel steag pe metereze
Nerupte sub duşmanu-nverşunat.
Tu fă-mă, Doamne, treaz în vremuri treze,
Cu inima aprinsă şi curat…

Nu vreau mărirea vârfului de munte,
Acolo dor furtunile mai rău,
Vreau pacea care ştie să asculte
Şi cel din urmă susur blând al Tău.

Vreau aripă de înger să-mi smerească
Atunci când zbor, înaltele plecări
Spre soare, de-nchipare omenească
Şi de fereastră plină de mirări.

Căci am privit spre Creanga de afară
A Pomului ce frunză m-a zidit
Ca să ma-nfăţişeze-n primăvară
Tremurător şi veşnic şi iubit.


Seninul vers

februarie 2, 2008

Seninul vers al soarelui când ia
Marama umbrei de pe lume şi,
Din nou copilăria să mi-o dea
Mă cheamă-n taină într-un colţ de zi,
Îl scrii cu felul Tău de alfabet
Cum scrii cetăţi şi împăraţi şi vii
Cu pas turnat în legi ca un profet,
C-un vis pe care numai Tu îl ştii.

Seninul vers aş vrea să mi-l acorzi
Mărinimie-a veşniciei, har,
Cum curg din purpuri calzii voievozi
În larg al înserării sanctuar.
Să mi-l înscrii cu focul Tău pe tot
Ce-a mai rămas din mine peste lumi.
O rugăciune, Doamne, să mai pot
Şi Tu să poţi din mine să minuni.

Seninul vers ce-odat’ s-o nesfârşi
Clipind din ingeri noi şi cântăreţi
Ce n-or mai sta în candela de-aci,
Văzduh suit pe afumaţi pereţi,
Ci liberi vor chema îndepărtări
De Dumnezeu şi le vor arăta…
Ajută-mi, Doamne, a privi în zări
În care e îndepărtarea Ta!


A treia poezie despre un vis

ianuarie 30, 2008

Aldinele alunecări

Mai sunt în ger aldine lunecări,
Când fără vină parcă-mi e durerea.
Desprind îndepărtarea de pe zări
Şi-i beau din toate stelele căderea.

Poate voi şti aşa ce vină am,
De ce i-e sete cerbului spre seară,
De ce singurătatea îmi e ham,
Ca plânsul într-o flacără de ceară.

Nu-i nimeni, oare, să îţi poarte chip
De trebuie să trec printr-o icoană
Ca să ajung la mine şi să ţip
Cum Regele ţipa dintr-o coroană?

Să las în goană vremea înapoi
Cum alţii-şi lasă poze în albume,
Să număr anotimp din doi în doi
Şi să ascund c-o literă, o lume…?


Tabla înmulţirii cu cerul

ianuarie 27, 2008

Tabla înmulţirii
cu cerul

În valea ăstei umbre, cu de la Tine ştire,
veni-îmi cândva gândul a învăţa păşire.
Ca frunza ce în sclipăt ţâşneşte, preş de-o vară,
părinţi cu ochi aidom atunci m-asemănară.

O biată ploaie scursă prin sita nimicirii,
atât eram… O vrajbă în crâncenarea firii.
Vreun merit, oare, -anume, sau rosturi? Nici vorbire!
Descălecat de ere sau ţări, spre pomenire…?

Şi o pornii cu faţa în râs şi-n plâns ascunsă,
zadarnic înfoindu-mi ascunzătoarea frunză.
Iar zborul, de-o cădere se-mpiedica mereu.
Ce căutam în mine…? Nu mai ştiam nici eu!

Abia când Tu de scrâşnet m-ai dezlipit, am plâns
deplin şi-ntotdeauna şi-n Tine bob m-am strâns.
De-atunci, sunt picurare din candela iubirii:
m-ai învăţat cât face, cu cer, tabla-nmulţirii!


Altă poezie despre acelaşi vis

ianuarie 26, 2008

Ieşire din efemer

Cu plâns ca neaua şi cu stele-n păr,
În volta unei inimi stă o fată
Şi nu se vede, că-i atâta dor,
Şi nu îi este noapte niciodată.

I s-au cumplit în jururi poezii
Şi-o împădure parcă este toată,
Adună umbră melci în cochilii,
Adună dealuri iarba din odată…

Mă-nchip troiene în acest tablou,
Aş vrea să fiu o vârstă într-o seară,
O înflorire de ferestre-n nou,
De mut călugăr, într-o chilioară.

Şi-o rugăciune să mă spună-n cer
Purtând pe braţe fata ceea lină.
E, Doamne, totu-n pajişti efemer:
Florile-n miere, zumzetu-n albină…


Între fiii durerii fericiţi sunt cei blânzi

ianuarie 25, 2008

Cu palma netezind ridul umbrei ce sunt,
miracol de mir, mărturie de mire,
încet Tu-mi desprinzi învelişul cel crunt
şi blând îmi dai denumire.

Pe vârfuri de munte rotunjeşti vii oglinzi
în care Ţi se vede făptura:
în munţii pământului, fericiţi sunt cei blânzi
cu inima, cu mâinile, cu gura.

De aer suspin parcă-i cerul în valea
din care-ai pornit ducând crucea.
Blândeţea aşa învăţatu-şi-a calea
pe care-o străbate de-atuncea.

Între fiii durerii, fericiţi sunt cei blânzi,
cei ca mieii de jertfă pe-altare,
cei ce vindecă lacrima în ochi şchiopătânzi,
cei ca raza pe floare,

Cei cu umbra-nfăşată în alb murmurat
de-nserate chilii, când mănâncu-l
pe om fiare triste, cei cu visul curat,
căci ei vor moşteni pământul.

Fericiţi sunt cei blânzi, zâmbet Domnul Şi-i pune
în priviri, când alină-n fiii omului toate…
Sau în aerul moale zumzet de rugăciune,
fericire cu şoapte.


Voi sunteţi lumina lumii

ianuarie 23, 2008

Voi sunteţi
lumina lumii

Cetatea aşezată pe minte, ascunsă nu poate rămâne,
în plină lumină crenelurile ei împărăţesc.
Lumina din cer şi lumina din voi, într-o albă minune,
acolo, în pisc, se unesc.

Un sfeşnic imens, chiar dacă-i sfielnică încă
pala flăcării ce-mprăştie razele blânde-mprejur –
nimeni nu-l pune în obroc, să se frângă, în noaptea adâncă,
în al lumilor înverşunat contur.

Ar putea să cadă mulţi, avalanşă de conştiinţe orbite
de întuneric, în nopţile fără făclii.
Adevărurile, ar putea să fie şi ele ciuntite
de colţii întunecaţi din stihii.

Dar voi sunteţi lumina lumii, voi, cu faptele voastre bune,
lumini care nu lasă umbre în colţurile cele ascunse.
Voi, strălucind de dor şi de rugăciune,
de priviri în lacrimi pătrunse.

Nu lumina soarelui, sau a lunii, sau a  vreunei stele,
ci lumina lumii acesteia asaltată de întuneric
sunteţi voi, cu făcliile inimii cele
cu clipătul veşnic.

Doamne, nimic nu poate şterge lumina aceasta de pe noi:
norii, durerea, haita de ură ce se aţine
hăpăind pe alături fără milă, fără ostoi…
Că nu e de la noi: e de la Tine!


Şi vouă Eu purta-le-voi…

ianuarie 22, 2008

Şi vouă Eu purta-le-voi
amarele ocări!

Ni se-nstrăină lumea din ce în ce şi ni se
abat pe tâmple anii, căuşul lor de cuib
e spart în multe locuri, cu clipele omise,
vremelnicii grozave din carnea lor se-mbuib.

Din fantasmagoriile plăcerii interzise
se scurg leşii pe feţe, pe umeri, pe genunchi,
în zori plutesc cadavrele privirilor ucise,
câte un corb de mirişte pe câte un rărunchi.

Şi nu se-nchină până le piele, ca şi cum
s-ar dezbrăca de sine, vreunul dintre noi.
Te părăsirăm, Doamne, şi ne-am văzut de drum
scurmând alei de ură-n grămada de gunoi.
 
Şi ne uităm făptura şi lumea se-nstrăină,
şi punem să ne caute zadarnic jertfa Ta…
Căci ne-am ascuns sub pături de lacomă slănină
şi ura prea ne leagă-ntre noi, ca o curea.

„Lăsaţi-Mă pe Mine!” e-un murmur prin secunde,
o pajişte în lucruri, o linişte pe mări…
„Din paşii mei pe ape croi-voi vouă bunde,
şi vouă Eu purta-le-voi amarele ocări!”


Şi de îmi tremură…

ianuarie 20, 2008

Şi de îmi tremură
în inefabil spusa

Se sting în seri molatece, lungi vrejuri,
fierbinţi cărări de verde în apus.
Se zbat cuvinte încă în gâtlejuri
să spună ce n-a fost vreodată spus.

Mai ţin ostateci ochii mei poieni
de lacrimă din dor desţelenită.
Colindă parcă suflete de reni
prin suflet de zăpadă vălurită.

Te chem pe Nume dintre nostalgii
cu omenească nostalgie mută:
Tu ştii, oricare limbă aş vorbi,
din Tine, ce ureche mă ascultă.

Şi de îmi tremură în inefabil spusa
ca viziunea într-un vechi profet,
Tu-i curăţeşti cu dragoste ascunsa
tăcere şi mi-o răsădeşti în piept.

Din rădăcini, ca o uricare lină
în craterul albastrului purtat
de glasul Tău, penelul meu se-nclină
în roşul viu al sângelui vărsat,

în cenuşiul stâncii, când mormântul
părea să-Ţi fie capătul puterii-
cernitul fir de iarbă murmurându-l-
sau în culoarea tainic-a-nvierii.


Cum e iubirea lui Dumnezeu?

ianuarie 13, 2008

Cum e iubirea lui Dumnezeu şi ce oferă lumea?

Cum e curăţia şi cum e păcatul?

Unde ţi-ar plăcea mai mult?


Priveşte şi-n această rugăciune!

ianuarie 11, 2008

Clintind în jur a lujerilor moale,
adâncă sevă, Doamne, palma Ta
încet mă cată printre osuare
şi sigur sunt că Tu mă vei afla.

Nu-i închisoare frunza peste verde,
nici apa nu-i stăpână peste curgeri:
privirea cea din ochii-Ţi nu se pierde
-n neant ca mute, ale noastre plângeri.

Doar le culegi şi le măsori silinţa
şi adevărul omenesc al lor
să ştii cât dăltuit-a suferinţa
în ele aripi, şi cu ce topor…

Câtă credinţă a mişcat lumina
ce ni se cuvenea, pe ochii altor.
Sau cum ne-am împărţit pe ape pâinea,
gest curgător de luminos covor.

Şi cum, în rugăciune, desenat-am
străine chipuri vii, din preajmă luate,
cum, îngerii, deasupra lor chemat-am
şi le-am făcut ofrande legănate.

De-atâta înserare-i plină lumea
ca vasul cel cu mir de-ngropăciune…
Te rog, prin mine fă-Ţi un pic minunea:
priveşte şi-n această rugăciune!


Orbi, orbi, orbi!

ianuarie 10, 2008

Poţi spune că n-ai auzit? Că n-ai văzut?
Că Duhul, pe la tine n-a trecut?
Că n-ai observat degetul ferm
cu urmele de lacrimi şi lemn?

Că nu erai acasă, erai adânc în tine,
contemplând deziluzii şi vaste ruine?
Poţi spune orice, poţi lua de oriunde
frunza care pe Adam îl ascunde.

Nu crezi că te dă de gol fuga ta
în dosul verdelui din a frunzei manta?
Ce faci cu gândurile cele mereu străvezii?
Le astupi în viţele de la vii?

Un om umbla, un om alerga tot mai adânc
din ochiul său drept în ochiul său stâng.
Nu reuşea să-i cureţe de noroi:
erau orbi, orbi, orbi – amândoi!


Ferice de cei prigoniţi

ianuarie 7, 2008

Nu doare, oare, multa voastră ură?
Nu plânge-n inimă-a iubirii pripă,
când o împart cu peste de măsură,
pe voi, risipă?

Blestemat acela care se încrede în om
când sădeşte o vie, o floare,
când înfige în glie rădăcină de pom
de salvare!

Numai Domnul le poate a face să crească,
numai El le dă ştire.
Tu, frate, de vii să le rupi, e doar omenească
grea prigonire.

De prigoniţi, ferice, când neprihănire
le e socotită credinţa
de a pune sămânţă-mprejur, de iubire,
de a-şi cerne fiinţa,

chiar dacă doare ura voastră, stihia
ce o dezlănţuiţi în jurul lor,
a prigoniţilor va fi împărăţia
Cerurilor!

Vă iert, în aste rânduri, şi mereu
iubire-n pripă sau răbdare-ndelungă,
nu de la mine, de la Dumnezeu,
vă va fi lângă!


O lume de interioare

ianuarie 6, 2008

Interioare, cu fiecare în câte-un colţ,
o lume de interioare.
Singurătăţi zăvorâte, îndărături de porţi
stingheritoare.

Interioare, forme difuze încremenite
de inimi seci.
O lume goală ce nu Te simte
când tandru treci.

Molii muşcând ca-ntr-o frică trecutul
de curând dezbrăcat
de pe trup, cum împrăştii în dodii salutul
îndoliat.

Colb singuratic în colţ, veghind
seara ce vine,
te-ntrebi, când vezi vântul sălbatic vuind,
ce e cu tine?

De ce trece somnul prin părul tău,
somn fără vise,
şi-ţi tremuri secundele între bine şi rău:
străine abscise…?

Doamne, arată-ne Trupul cel Unul
care Te doare,
când în noi fiecare-şi ascunde albumul
cu interioare!