Cuvântul lui Dumnezeu

ianuarie 25, 2009

Pentru mine şi nu numai pentru mine, Cuvântul lui Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi reprezintă cea mai înaltă formă de exprimare care s-a putut constitui vreodată în veşnicie. Îl reprezintă pe Dumnezeu Însuşi. De fapt formula “cea mai înaltă formă de exprimare” nu înseamnă nimic din ceea ce este Cuvântul. Poate doar în ordinea omenească a unei înţelegeri ciuntite…

Dar ea cuprinde acel corolar de sensuri cărora, dacă le urmărim nuanţarea efectivă, precum şi valenţele intuitive, multipolarismul cauzal şi finalităţile “în curcubeu”, descoperim frumuseţi de nebănuit, adâncimi pe lângă care cele mai profunde sisteme filozofice devin bălţi de adăpat oile vanităţilor omeneşti. Ne situăm, aprofundând adevărurile cuprinse, în ceea ce ni S-a dat şi S-a numit “Cuvântul lui Dumnezeu”. El este „sânul lui Avraam”, cel care, între vârful pumnalului ridicat să înjunghie jertfa şi inima fiului său, a văzut şi auzit deodată, înaltă şi sublimă, rostire de Dumnezeu.

Chiar dintru început, de când omul şi-a adjudecat cu de la înşelătorul iniţiativă statutul de fiu pierdut, de simplă metaforă rătăcitoare, smulsă din versul edenic şi aruncată în hăţişul mereu scandalos al unei existenţe terne, lipsită de inefabilul care e Duhul lui Dumnezeu, spaţiul adevărat al visării cu sens şi finalitate, el a tot privit înapoi cu nostalgie.

Cuvântul lui Dumnezeu este hrana şi răspunsul, pentru această dimensiune a tânjirii umane. Înţelegem astfel ce vedea Adam acolo, ce vedem noi, ce poate vedea oricare dintre oamenii care încearcă să privească peste umărul a tot ceea ce, artificial, i-a devenit realitate imediată, (dar nu nemediată, întotdeauna e cineva în spatele realităţii fiecăruia), cotidian, mediu social, economic, politic sau cum ar vrea să-l mai denumească.

Adam vedea heruvimi învârtind o sabie învăpăiată. Un semn clar al interdicţiei. Un sigiliu de nerupt care nu permitea decât amintirilor, să treacă. Nostalgiei… Vedea acel „pe aici nu se trece” al lui Dumnezeu, nespus mai categoric decât orice baraj de artilerie, embargou internaţional, cerber mitologic sau incompatibilitate sanguină.

Şi totuşi, dinspre Dumnezeu acest zid se vede altfel. El, când Şi-a rostit balada veşniciei pe care a numit-o “Calea, Adevărul şi Viaţa”, zidul aceasta era doar o conjucţie, însemna doar “încât”…

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”
încât ea să-şi recapete rima,
încât ritmul ei să fie cel al bătăilor inimii Lui,
încât „a surpat zidul de la mijloc, care-i despărţea”,
„încât a dat pe singurul Său Fiu…”


E nevoie de jurnal?

ianuarie 6, 2009

Din colţul meu aproape cuminte, lumina se vede mutând obiecte, fenomene, fiinţe şi fapte. Şi oameni. Mai ales oameni. Iar ei nu pricep de ce văd umbrele zbenguindu-se. Nici măcar nu pot pricepe exact care e umbra lor, nu se deosebesc deloc unele de altele. Apoi, sătui de întrebările lor sau ale altora, nu se mai sinchisesc. Îşi caută mărimile pantofilor cu dimensiuni normale, cunoscute, de călătorit pe drumuri normale, cunoscute. Pe drumuri pe care poţi merge fără să te oboseşti prea mult, căutând să descifrezi ce scrie pe indicatoare. S-au obişnuit şi cu umbra. E un contur neclar ce nu se dezlipeşte. Las-o, nu-ţi mai bate capul cu ea. Oricum, n-o s-o ia singură înainte. De unde vine, ce fel de soare o face să fie, ce lume o ţine şi o hrăneşte, de parcă-s eu şi parcă nu-s, întrebări de om ţicnit.
Am luat în mână o carte. Cine nu a făcut aşa din plictiseală, din curiozitate, din interes sau de nevoie? Era cartea despre soare. Poate că nu vă interesează, dar pe mine m-a interesat. Mă săturasem să-mi car umbra aia ciudată, ca un cadavru mişcător al meu. Am citit şi am recitit, până umbra a început să se albească. Şi să-mi vorbească. Secrete fără sfârşit şi fără început, ca o galerie de valuri ale unui ocean. Pluteam şi nu-mi venea să cred. Şi citeam. Aşa a început totul. Nu mai contam eu, conta umbra. Adică umbra deveneam eu. Aşa se întâmplă când înveţi despre soare.
Na, că te-ai făcut şi cărturar! îmi spuneam. Ştiam şi vedeam foarte bine şi exact cine eram, sau cine fusesem. Numai că nu prea înţelegeam de unde şi cum. Bănuiam că soarele schimbase ceva în legătura mea cu umbra. E greu de spus. Nu fiindcă nu pot explica eu, ci fiindcă nu poţi scăpa de umbră, dacă nu eşti soare. Când am încercat să scriu toate astea, am văzut că mâinile mele nu mai erau necesare, chiar deveniseră un obstacol.
Se obişnuiseră să fie mâini de carne, iar acum trebuia de umbră. Ei, până la urmă o scot eu la capăt! Fiindcă scriam pentru ochi obişnuiţi, omeneşti, de carne. Nu-mi doream să mă citească cineva fără să priceapă. Era prea important. Şi nu prea mai aveam timp. Aveam veşnicie. Acum ştiu, mi-am spus. Voi scrie un jurnal al veşniciei. Şi l-am intitulat „Jurnalul scrierii iubirii”. E ceea ce citeşti tu acum. E o carte despre soare scrisă după o carte despre soare. Despre soarele de fiecare zi şi noapte şi veşnicie. Am scris-o eu pe măsură ce deveneam umbră.
Şi tot mi se pare că n-am răspuns la întrebarea din titlul fragmentului de mai sus. Că, adică, veşnicia ar avea nevoie de un jurnal. Nu are deja cartea despre soare? Păi, unii cred că nu-i clară, că prea lasă umbre… Că lumea de acolo e altfel decât mestecă ei pâinea şi că da, e frumoasă, dar cu literele prea largi. Ca pantofii ăia de te împiedică la mers. Iar mersul lor e unul normal. Nu vreau decât să le spun veşnicia pe numele meu, pe care ei mi l-au pus pe actul de identitate. Cică le-aş aparţine. Nu-i nimic, nu mă supăr. Chiar le-am aparţinut. Am şi fotografie, acolo. Cu desagă. Chestii ştiute: nevastă, copii, părinţi, rude, profesori şi adresa exactă. De la poartă încoace începea umbra. De la fiecare încolo, veşnicia. Nu se vedea în fotografia de pe actul de identitate. Trebuia jurnal. Şi l-am început. Oarecum şi mai ales la voia întâmplării. A întâmplării umbrei. Căci veşnicia o explică cel mai bine. O presupune şi o include. Iar în final o presus-pune…

Spuneam că multă vreme am scris poezie. Credeam cu adevărat că a scrie poezie este singurul mod de a mă regăsi în acea neînţeleasă ţară a nicăieriului şi niciodatei fiinţei. Unii spuneau că scriu bine, alţii spuneau că scriu prost, sau nu suficient de bine. Eu doar scriam aşa cum eram şi mi se părea extraordinar că ceea ce apărea pe hârtie eram şi nu eram eu. Mereu am avut impresia că scrie altcineva mai bun şi mai frumos şi mai adevărat decât mine. Trebuia doar să mă las în mâna acestui altcineva. Scăpam de o mare responsabilitate aşa, cel puţin înaintea mea. Nu puteam spune nimănui, vă daţi seama… Cine nu ar fi exclamat: „Ăsta e puţin nebun!”, sau nu m-ar fi privit cu ironica îngăduinţă „creştinească”, scoţând o bancnotă mototolită din străfundul buzunarului şi cumpărând o carte de poezii pe care n-o va citi niciodată.
De câtva timp nu mai scriu doar poezii. Am înţeles că voi muri şi că trebuie să mai fac unele lucruri. Îmi voi schimba poziţia în veşnicie, voi ieşi la liman. Voi trăi numai cu umbra. Ce fericire! Să trăiesc numai cu umbra… Adică va trăi ea în locul meu. Puteţi înţelege ce vreţi, pentru mine mai puţin contează. Contează tare pentru voi, aşa cum pentru mine e esenţial ce înţeleg eu, din toate astea. Nu mă sperie cuvintele şi îmi place să le fac să zboare. Să înoate, sau să se târască. De fapt sunt la capătul unor puteri pe care nu le-am preţuit cum se cuvenea, atunci când era timp. La capătul dinspre sfârşit al lor. Sau al timpului. Al timpului meu. Căci timpul unui om este chiar viaţa lui pământească. Şi în acelaşi (încă) timp, sunt la capătul altor puteri, la capătul dinspre început al puterilor veşniciei mele, undeva, la ieşirea din timp.

Şi am ocazia – cine n-ar profita? – să ţin jurnalul acesta. Desigur, cât încă mă mai pot număra pe mine însumi, cât mă mai pot cântări, socoti, rosti în cuvinte trecătoare, pentru o dâră eventuală care ar putea deveni jalon, stindard, pionierat. Vorbe omeneşti… Le-oi da oare de capăt? Singur, sigur nu.
Ar fi timpul, pentru rândurile astea să încerce să iasă din general. Ce vreau să spun, până la urmă, este ceva foarte specific. Ceva despre relaţii şi comunicare, despre condiţia omului, aşa cum am trăit-o eu, şi despre Dumnezeu, aşa cum mi s-a dat a-L pricepe.
Nu vreau să fac autobiografie, nu intenţionez să-mi scriu memoriile. Ar fi ca şi cum mi-aş însuşi ceva ce nu-mi aparţine. Nu. Nici analize docte, spuneam, nu sunt în stare sa fac. Sau pentru docţi… Mă gândesc la bisturiul unui chirurg extraordinar. E bun să deschidă trupuri şi să arate adâncurile lor, dar cel care vede structurile şi legăturile, care e capabil să numească normalul şi boala de acolo, să omoare sau să tămăduiască, e chirurgul. Nu bisturiul merită premiul Nobel, ci chirurgul. Meritele şi gloria îi aparţin.
De aici se cade să pornesc. Şi de aceea. Vă invit alături de mine, în caserola cu bisturie. Nu vreau să plec singur, nici n-aş avea cum. Odată ce aţi luat în mână cartea asta, v-aţi făcut părtaşii aventurii mele. Haideţi să ne unim tăişurile, chirurgul are nevoie de noi!


Cele dintâi roade

septembrie 23, 2008

Cele dintâi roade ale Duhului sunt paşii făcuţi de noi către împlinirea rostului ce ni s-a dat la crearea firii, la nivelul persoanei noastre interioare. La nivelul duhului nostru. Dar trupul acesta, cel care e moştenit de la Adam, va trebui să fie distrus, fiindca şi-a asumat ratarea. Înlocuit. Răscumpărat. Abia atunci ne vom putea identifica deplin în Cuvânt ca rostire vie a lui Dumnezeu. Aceasta este „…nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă…”

Se va întâmpla. Cum spune Domnul Isus: „…vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri”. Adica vom avea trupuri duhovniceşti, completând valoarea iniţială dată omului: aceea de fiinţe create să-L slăvească şi să-L adore pe El, cu mult mai presus de îngeri, care nu cunosc Harul. Motivele omului ceresc de a-L iubi pe Dumnezeu vor face din Biserica Domnului Mireasa lui Hristos. Adică vom întregi existenţa Logosului, împlinindu-L şi conferindu-I sens, deoarece vom fi rodul Său. Aşa cum un bărbat nu „rodeşte” singur, are nevoie de o soţie, aşa Domnul are nevoie de mântuiţii Lui, ca să capete sens crearea omului şi rostirea lui Dumnezeu să nu fie zadarnică. De fapt chiar acesta era planul din veşnicii al lui Dumnezeu: rostirea de Sine într-un Cuvânt deplin, total, „plin de Duh şi de Adevăr”.


Seninul vers

februarie 2, 2008

Seninul vers al soarelui când ia
Marama umbrei de pe lume şi,
Din nou copilăria să mi-o dea
Mă cheamă-n taină într-un colţ de zi,
Îl scrii cu felul Tău de alfabet
Cum scrii cetăţi şi împăraţi şi vii
Cu pas turnat în legi ca un profet,
C-un vis pe care numai Tu îl ştii.

Seninul vers aş vrea să mi-l acorzi
Mărinimie-a veşniciei, har,
Cum curg din purpuri calzii voievozi
În larg al înserării sanctuar.
Să mi-l înscrii cu focul Tău pe tot
Ce-a mai rămas din mine peste lumi.
O rugăciune, Doamne, să mai pot
Şi Tu să poţi din mine să minuni.

Seninul vers ce-odat’ s-o nesfârşi
Clipind din ingeri noi şi cântăreţi
Ce n-or mai sta în candela de-aci,
Văzduh suit pe afumaţi pereţi,
Ci liberi vor chema îndepărtări
De Dumnezeu şi le vor arăta…
Ajută-mi, Doamne, a privi în zări
În care e îndepărtarea Ta!


Prima zi de dus-întors

ianuarie 14, 2008

Azi trebuia să mă internez. Am ajuns la spital dimineaţă, înaintea doctoriţei. Până a venit ea, eram gata deprimat.
„Nu mă încântă deloc să rămân aici”, i-am spus. „Dar trebuie să vă internaţi… Măcar internare „de zi”… Acum se poate.”
Adică „fără scoatere din producţie?” am întrebat-o, amintindu-mi concentrările de după armată, dar şi treaba lăsată neterminată acasă. „Cam aşa…”

Asta îmi convenea. Niciodată nu mi-a plăcut să stau în spital. Dacă strictul necesar îl cerea, beam şi paharul acesta, dar nu era plăcut.

Când am plecat m-am gândit că Domnul Isus „S-a internat” în trupul omului muritor pentru o astfel de „internare de zi”, sau „fără scoatere din producţie”… Şi când te gândeşti că producţia Sa e veşnicia…! 


Impresii poetice

noiembrie 19, 2007

Prima „replică”

Unele lucruri au darul să mă provoace. Aşa s-a întamplat mai demult, când prietenul meu Teo Stanciu trimitea către fosta SSJ câteva întrebări interesante. Nu am rezistat, am formulat răspunsurile în felul meu… Acum voi încerca să fac din fiecare astfel de fragment de „dialog” pretext pentru o scurta poezie.

TS:
Cum se numără netrecerea veşniciei?
IP:
Cu sângele-n vânt, cu rodul pe umeri,
Cu streaşina inimii picurând a-nsorit,
Pomeţii iubirii în soaptă să-i numeri,
Să priveşti într-o lacrimă şi să vezi infinit.

***

nu am mai înumărat de mult ce am trăit
nici sentimentul nici ecoul lui nici pripasul
inimii care ar fi trebuit să ştie că nu poţi
niciodată înlocui iubirea niciodată
cu mila de exemplu ori altceva că numai ea
este oglindă numai iubirea
veşniciei altfel n-am decât să o caut şi doare
direct veşnicia e ca un vis în care mor mereu
ca să mă trezesc deodată


Impresii poetice

octombrie 31, 2007

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. De unde ştiu asta? De la însăşi istoria! Scriptura doar ne-a făcut atenţi… Oare nu seamănă zilele cu o aşteptare înfrigurată a ceva? Oare nu se precipită toate lucrurile, până şi natura, spre un deznodământ implacabil?
Vrem să vedem sau nu vrem să vedem aceasta, istoria omenirii are un drum clar către o finalitate anume. Viaţa ta poate bâigui în căutarea a tot felul de fericiri iluzorii, se întreabă mai mult sau mai puţin conştient, sau nu se întreabă deloc, privind la propriul orizont: oare când voi ajunge acolo?

Eu cred că trăim în vremea sfârşitului. Nu a sfârşitului vieţii noastre, neapărat, ci a istoriei lumii intrate în colaps. Singurii supravieţuitori vor fi, în mod paradoxal, prigoniţii, cei împotriva cărora se vor mânia neamurile, fiindcă ei contrazic mersul vieţii către propia ei pieire. Ei predică viaţa veşnică. Ei vor intra în viaţa veşnică. Îţi spune ceva sintagma asta? „Ţinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte” are un preţ întotdeauna. În toate poveştile care vorbesc despre asta, eroul trebuie să-l plătească. Vrei să fii un astfel de erou? Vrei să ştii care e preţul vieţii fără de moarte?

„Nu e nimic interesant acolo”, spunem privind o draperie care acoperă o fereastră. Când dăm însă draperia la o parte, realitatea minunată a unei zile de vară ne face să deschidem şi fereastra. Aşa e cu sfârşitul istoriei. Draperia propriei noastre vieţi preocupată prea mult de ea însăşi ne acoperă de tot realitatea veşniciei. Cât ştim despre realitatea asta? Măcar ştim că există, ca să vrem înlăturarea draperiei, care este iubirea noastră de noi înşine? Mai mult, ne dorim deschiderea ferestrei care ne opreşte să ne contopim cu această realitate?

Suntem pe ultima sută de metri ai istoriei. Istoria e cu mâna pe clanţa uşii de la ieşire. Noi unde suntem? Intrăm în fiecare zi a vieţii noastre ca nişte regi definitivi, ni se pare că o controlăm şi că facem numai ce dorim noi. Dar istoria nu face ce vrem noi. Ea are repere şi jaloane clare, măsurate nu în anii mei sau ai tăi, ci în generaţii şi generaţii, are o esenţă globală şi oarecum abstractă, dincolo de care e un Plan care ni s-a descoperit parţial… Un Plan în care ni se vorbeşte despre înşelare, ură şi durere ca preţ pentru „viaţa fără de moarte şi tinereţe fără bătrâneţe”.

Există un moment al sfârşitului şi există o vreme a sfârşitului. Ce ştim despre toate acestea?
Existăm noi, eu şi tu, ţinănd în mîini alegeri zilnice de care depinde ce? Potopul de desfrâu omenesc, sau prigoana şi moartea ca preţ al dedicării pentru idealul vieţii veşnice?
Nu istoria ne lipseşte, o trăim secundă cu secundă, ci Planul ei, care ţine de o altă realitate decât a istoriei. Care o trăieşte transcendând-o, Cel prin Care, în Care şi pentru Care sunt toate lucrurile, Cel care a „scut-circuitat-o” la un moment dat cu veşnicia Sa.

Încotro te îndrepţi, omule? Către istorie? Către veşnicie?

***
străbaţi cu pasul strâmb străzile foamei
si setei după înţelesul zilei tale
istoria îţi dă ghes să pleci în rotocoalele aurii ale somnului
străbaţi cu pasul strâmb străzile toamnei
de tine incendiind o desfrunzire suspectă

nu mai întrebi nimic ca să nu mai fii întrebat
de toată lumea asta care te doare pe dinăuntru
ca o apendicită a frunzei nefardată ieşită
în întâmpinarea ecoului tău

nu ţi se mai răspunde nimic pur şi simplu
istoria se închide la ora cinci ca orice alimentară
tu eşti înăuntru ai vrea prin obloanele trase
tinereţea fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte
să-ţi mai spună poveşti dar e frig e prea frig
în orice anotimp de la gura tristă a sobei