Îngerul… fragment 4

iulie 17, 2008

Aşa trebuie să fie, nu? Trebuie să scriu toate acestea, fiindcă altfel cască ochii la mine, fiindcă singure sângeră-n gol. Şi, mai ales, fiindcă nu reuşesc să mă vadă destul de clar. Îşi zgârie ochii de colţurile mele tăioase, fără să mai poată rosti ceva, cât de cât… O salamandră, un chiup, o orhidee… Zadarnic mă zbat să le strig: nu vedeţi Întrerupătorul? Acolo, deasupra de tot, de gol, de zgârieturi, de voi înşivă, nu vedeţi Întrerupătorul?

Voi reveni. Nu e timp pentru plâns, nu e timp de râs, nu e timp nici pentru timp. Ceva s-a limpezit deodată, în băierile umbletului s-a spart o ajungere. O clintire de oxigen în aerul care împrejmuieşte casa unde ne-am sădit una lângă alta inimile, ne-a învăţat să respirăm altfel: cu mai multă răbdare, gândind… Cu faţa la gând…

Vom ieşi din noi, vom ieşi să mergem în parc, nu e aşa? Să vedem aleile cum vibrează. Cum tremură, înconjurându-ne, culorile. Mâna lui Dumnezeu încălzind lucrurile, învăţându-le să fie lucruri. Atingând lumina pe rând, aproape de ochii noştri. Poate că vom înţelege, vei vedea… Vei vedea altfel, este adevărat. Cum vede piatra: neclintindu-se, celelalte toate luptând să fie, sprijinindu-se una de alta, lumi de fulgere şi de pulbere, în jurul cărnii cuprinsă de puls. Vezi?


Ca o leoaică ce-şi aminteşte pustiul

iunie 18, 2008

Mă gândesc la o pagină care să se cheme „Ultima impresie”. Sunt momente care chiar se vor poezite, un gând, un sentiment, pe care chiar aş vrea să le reţin, să le marchez aşa cum ştiu eu…

Să fie o pagină, sau să fie o categorie specială unde să pun fragmentele, impresiile astea… Da, cred că va o categorie nouă, rămâne aşa, ca postarea de la ora 14.

Domnul ne spune că nu mai suntem din lume, că nu-i mai purtăm caracteristicile, dar suntem în lume… Înconjuraţi , de multe ori striviţi sub loviturile ei, ştiind-o ca pe-un cal breaz, dar ignorându-i asalturile. Fiindcă tot El se roagă pentru noi să fim păziţi de cel rău…

Da, sunt un om pe care îl marchează sentimentele. De la ele la cuvinte e doar un infinit! Dumnezeu este una cu Cuvântul Său, învăţându-mă. Îmi iubesc Învăţătorul. Am mai spus asta AICI

Dincolo de adevărul ăsta e totul şi nu e nimic. Fiindcă sunt total în lumea asta, până în clipa când nu voi mai fi nimic pentru ea. Totul şi nimicul meu sunt în mâna Sa! Slăvit să-i fie Numele!

Deci cu începere de la ora 14, zilnic, voi posta succesiv toate impresiile adunate în 24 de ore de pe acolo pe unde trece lumea aceasta, atingându-mi într-un fel sau altul, trăirile… Iată prima dintre ultimele impresii:

***

să scrii poezii e ca şi cum ai aştepta
să ţi se întâmple o sanie
dar nu numai alunecarea ar fi

toată culoarea ţâşneşte de sub timpul trecut
eu vreau să-mi vopsesc casa în inimă splendidă
şi citesc că Dumnezeu este iubire
aşa că nu încurc furnizorii

la gară îmi săreai de gât
ca o leoaică ce-şi aminteşte pustiul

***
***

epavele nu au nevoie de un fiord
au toată marea aceea cu peşti şi albatroşi sus
epavele ştiu bine ascunzişurile scoicii
îi mângâie perla şi tac

dar ce facem cu fiordurile ce facem cu fiordurile
ele n-au nevoie oare de epavele lor
nu despre adâncime e vorba oare
nu despre disperare oare
isus priveşte trist


Recită Estera

februarie 12, 2008

Ştiam de mai mulţi ani că Estera recită frumos. Astăzi am găsit întâmplător pe net, printre alte interpretări superbe, două poezii de-ale mele recitate de ea. O invit să ne încânte cu glasul şi cu sensibilitatea ei. Îţi mulţumim, Estera!

Şi dacă ai cum, spune-mi unde te găsesc. Am nevoie de permisiunea ta ca să mai folosesc asemenea perle!

Neprihănire între
dureroase Golgote

Flămând şi însetat în arşiţa vremii,
cu amintiri, în suflet, de răcoare,
când faptul serii tremură-n vecernii,
neprihănirea Ta mă doare.

Flămând şi însetat de curăţia
stropirii cu sfinţite untdelemnuri
mă plec în rugă: pune-Ţi Tu mantia
pe albe lemnuri.

Şi fă din ele crucea mea, s-o duc,
neprihănire între dureroase Golgote,
să urc spre Tine, Doamne, să tot urc,
să ies din umanele grote.

În largul albastrului pune-mă steag
al unei îngereşti biruinţi.
Trecător peste al neprihănirilor prag,
du-mă Tu între sfinţi.

Flămând şi însetat cum am fost până ieri,
azi mă saturi cu trup şi cu sânge.
Doamne, pâinea celei morţi şi-nvieri
în mine o frânge.

Ferice de flămânzi şi însetaţi după rouă,
de cei ce sorb din cer neprihănire.
Vor fi săturaţi la izvorul ce-şi plouă
susurul blând şi subţire.