Când mă cheamă Tata

aprilie 5, 2009

Nu şterge de pe ochii mei lumina
Ce-ai presărat pe fiecare vis
Când florile şi soarele-ai descris.
Nu-mi rupe dintre dealuri rădăcina…

O vorbă doar mai stă să o rostesc,
O casă încă este casa mea,
În învelişul ăsta care vrea
Să se deschidă şi să-l părăsesc.

Şi am în mine dor de amândoi.
Copil ce sunt, aş vrea copilării,
Să pot zburda în voie pe câmpii.
Dar când mă cheamă Tata, plec ‘napoi!

Şi voi lăsa copiilor ăst joc
De-a cinevaua-n lumea fără chip.
În care n-apucai să mă-nfirip
Că n-a mai fost şi n-o să fie loc.


Nu ştiţi ce mult Îi pasă?

septembrie 22, 2008

Ziua s-a terminat, conduci spre casă. Deschizi radioul şi auzi o scurtă ştire sosită dintr-un mic sat din India unde, foarte brusc şi ciudat, câţiva săteni au murit datorită unei forme de gripă nemaiîntâlnită până atunci. Există, totuşi, specialişti care afirmă că nu poate fi vorba de gripă, dar sunt trei sau patru morţi şi, pentru că e ceva necunoscut, au fost trimişi acolo căţiva doctori să cerceteze.

Nu te gândeşti prea mult la asta, dar duminică, întorcându-te din oraş, auzi alt reportaj. Numai că acum nu mai sunt implicaţi doar trei săteni, ci 30.000 dintr-o anumită regiune a dealurilor indiene. Curând afli că în seara aceea vor fi prezentate detalii la TV. CNN-ul prezintă un scurt anunţ că spre acea parte a lumii se îndreaptă specialişti de la Centrul de Cercetare a Bolilor din Atlanta pentru că ciudata boală nu se aseamănă cu nimic cunoscut.

Luni dimineaţă, când te trezeşti, ştirea e în atenţia tuturor, punctul maxim de interes, pentru că nu e doar India, mai sunt şi Pakistanul, Afganistanul, Iranul şi, înainte să realizezi, peste tot se vorbeşte despre ceea ce a fost denumită „gripa misterioasă”. Preşedintele a făcut câteva comentarii, anunţând că el şi toată lumea se roagă şi speră că totul va fi bine acolo. Toţi se întreabă: „Cum vom controla epidemia?”

Acesta este momentul în care preşedintele Franţei face anunţul care şochează Europa. Ţara sa îşi închide graniţele: nici un zbor din India, Pakistan sau oricare dintre ţările unde boala a fost semnalata! De aceea, în acea seară, înainte de a merge la culcare, te uiţi cu interes din nou la CNN. Înlemneşti de groază când cuvintele unei femei care plânge sunt traduse dintr-un program de ştiri francez, în engleză: un om moare din cauza „gripei misterioase” undeva în Paris.

A ajuns în Europa! Panica izbucneşte. După cum se spune, după ce ai luat boala, poţi purta virusul timp de o săptămână fără să ştii. Apoi ai, timp de patru zile, simptome incredibile. După care, mori…

Anglia îşi închide graniţele, dar e prea târziu… E marţi dimineaţa, când preşedintele Statelor Unite face următorul anunţ: „Pentru protejarea securităţii naţionale, toate zborurile din şi spre Asia şi Europa au fost anulate.” În patru zile, naţiunea a fost cuprinsă de o teamă îngrozitoare. Se vând mici măşti pentru faţă. Oamenii discută: „Şi dacă ajunge şi la noi în ţara?”, iar preoţii şi predicatorii spun: „E biciul lui Dumnezeu!”.

E miercuri seara… Cineva vine alergând şi strigă: „Deschideţi un radio, deschideti un radio!”. Apoi, în timp ce asculţi la micul radio, anunţul este făcut: două femei zac într-un spital de undeva din ţară, atinse de „gripa misterioasă”. Se lucrează asiduu, contra cronometru. Nimic nu reuseşte. Rând pe rând, zonele ţării sunt cuprinse de flagel… Apoi soseşte vestea: codul genetic al virusului a fost spart! Poate fi găsit un vaccin. Trebuie luat sânge de la cineva neinfectat. În toată mass-media circulă un singur anunt – fiecare este rugat să facă un lucru simplu – un test al sângelui.

Bineînţeles, când tu şi familia ta ajungeţi acolo vineri seara, e o coadă lungă şi sunt multe cadre medicale care ies şi înţeapă degete, iau sânge şi pun etichete. Soţia ta şi copiii sunt şi ei acolo şi, după ce vi se ia sânge, vi se spune: „Aşteptati. Cand vă este strigat numele, sunteţi liberi să mergeţi acasă”. După un timp, un bărbat iese din spital alergând şi strigand. Flutură o hârtie pe care este scris numele celui ales ca donator după testarea sângelui şi îl strigă precipitat. „Ce-a spus?” Fiul tău te trage de haină şi spune „Tati, e numele meu!”. Înainte să-ţi dai seama, ţi-au şi luat băiatul. Îţi spun: „E perfect, sângele lui e curat. Vrem sa fim siguri, totuşi…”

Cinci minute mai târziu, doctori şi asistente ies afară, plângând, râzând şi îmbrăţişându-se. E prima dată când vezi pe cineva râzând în ultima săptămână. Un doctor în vârstă vine la tine şi-ţi spune: „Sângele fiului dumneavoastră e curat. E pur, neinfestat, putem face vaccinul”. Vestea se răspândeşte, oamenii strigă, se roagă, râd şi plâng. Dar doctorul cu părul alb vă ia deoparte şi spune: „N-am anticipat că donatorul va fi un minor şi avem nevoie să semnaţi că sunteţi de acord…, să semnaţi că vă daţi consimţământul”. Dai să semnezi, dar vezi că locul pentru cantitatea de sânge care va fi luată nu e completat.

„C-c-c-câţi litri…?” întrebi. În acest  moment zâmbetul bătrânului doctor dispare şi omul îţi spune:
„Nu ne-am gândit ca va fi un copil… Avem nevoie de tot!” “Dar-dar…”, îngaimi, realizând tragedia. “Nu înţelegeţi!… E vorba despre întreaga lume! Vă rog, semnaţi! Noi avem nevoie de tot ! Puteţi semna?” În tăcerea paralizantă, o faci. Apoi te întrebi dacă poţi merge în acea cameră unde el stă pe o masă întrebând: „Mami, tati, ce se întâmplă?” Poţi să-i iei mâinile şi să-i spui: „Fiule, te iubim şi nu vom lăsa niciodată să ţi se întâmple nimic din ce nu trebuie să ţi se întâmple. Înţelegi?”

Doctorul acela în vârstă îţi spune: „Îmi pare rău, trebuie să începem. Pe toată planeta, oamenii mor”. Poţi să pleci? Poţi să păşeşti afară în timp ce el spune: „Tată, mamă, tată, de ce mă părăsiţi?”

Săptămâna următoare are loc o ceremonie de comemorarea a fiului tău. Câţiva dorm în timpul ei, unii n-au venit pentru că trebuie să meargă la plajă, iar alţii vin la tine cu un zâmbet prefăcut, de parcă le-ar păsa. Ţie îţi vine să ţipi: „FIUL MEU A MURIT! NU VĂ PASĂ!?”

Primit pe email, autor necunoscut (poate mă ajutaţi să-l identific!?)
Text prelucrat


Istoria se face din tată şi mamă

martie 1, 2008

Din tată şi mamă se face istoria. Aşa Îi place lui Dumnezeu. A semănat atâţia taţi şi mame peste tot, că a răsărit istoria.

„Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă –

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, ca să ai zile multe şi să fii fericit în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

Istoria ta este ţara ta. Familia este sfântă. Dumnezeu a vrut aşa. El urăşte potrivirile aberante de oameni. Nu eu. Eu iubesc Legea Lui.

Asta nu e Legea Lui:

Hai să dăm mână cu mână
O femeie c-o jupână…

sau la fel de mizerabil:

Cobori în jos luceafăr blând
Alunecând pe-o rază
Şi vezi-ţi soţii pe pământ
Cum se împerechează.

De ce vreţi să nenorociţi istoria? Dumnezeu a făcut-o din tată şi mamă. Şi poate că ar vrea s-o mai ţină. De ce o condamnaţi?

Taţilor şi mamelor, ţineţi istoria pe loc!

Astăzi unii bărbaţi dau mărţişor bărbaţilor lor…

Haideţi să dăm mărţişoare părinţilor noştri. Ei au ştiut să facă istoria.

Poezie pentru
Neculai şi Lina
                                                    
Părinţilor mei, cu iubire

S-a oprit un nor alb deasupra de tot, ca o bătrâneţe însorită.
Parcă vă aştepta, parcă vă pregăteaţi să intraţi în el.
Nu, nu era mare deloc şi nu era nici vis. Pur şi simplu era.
Am trecut de cealaltă parte a zilei şi am plâns şi am tăcut,
căci Dumnezeu Îşi întinsese dragostea spre voi, iar ea mă atingea
şi pe mine. Eram puţin înflorit de căldură. Atâta tot.

Porţile unei lumi scârţâiau înţepenite în urmă, pe buza fântânii
găleata uitată parcă tânjea, o casă fusese casa voastră,
dar astea nu mai aveau nici o importanţă. Copiii, parcă apuneau şi ei
printre celelalte amintiri. Poate că nu se mai vedea prea bine în jur,
dar se vedea foarte bine în sus. Sigur că durerile au un capăt, acolo,
cum urci dealul spre nuci. Dacă te uiţi lung, îl vezi.

Eh, cine va mai întreba despre noi, când va veni poşta, peste ani?
Prin fereastra deschisă, lacrima pusă la uscat a căzut fără zgomot.
Apoi un măr copt s-a prăvălit lângă ea în iarbă. Spală-l şi dă-i-l.
Copilul va muşca fericit. Apoi va întreba şoptitor:
„Mamă, cine a fost? Mărul acesta parcă-i dintr-o poveste
prin care a trecut cineva… ” „Este puţin înflorit de căldură. Atâta tot.”

Apele vin şi iau satul. Îl duc de colo-colo.
„S-au unduit şi unchiul şi mătuşa, mamă…”
Trece soarele prin aburul vâltorii. S-a oprit un nor deasupra de tot.
„Noi mergem până la Dumnezeu, să fiţi cuminţi,   
numai puţin, până terminăm… Să mâncaţi ce v-am lăsat.”
Curând ni se face foame. De atâta joacă şi unduire şi uitare,
ni se face foame. Hai! Pe masă avem o lacrimă şi un măr.

din volumul „Liniştea dintre două tăceri”, Risoprint, Cluj-Napoca, 2004


Îi ştiţi pe Toti şi pe Argintaş?

octombrie 8, 2007

Era Rebeca mea de vreo 2, 3 anişori. Ne mutasem de curând de la bloc la casă. Îi plăcea să-şi scoată jucăriile afară, iar mie îmi plăcea s-o privesc cum se joacă. Era vară, în toiul teilor, in toiul luminii. Ea aranja şi deranja jucăriile explicându-i de zor lui Toti toată tărăşenia.

Toti venea în fiecare zi. Era o persoană foarte discretă. Nici nu-l vedeam. Nu-l vedeam eu, că Rebeca nu mai prididea cu explicaţiile şi controversa:
– Nu, Toti, masinuţa aiţi si păpusa aiţi, lasă, e bine asa… Ba nu, asa, acum era răţită si îi făţeam injecţie. Hai, fă-i tu, că eu mă duc la piaţă. Asa, Toti…

– Da cine e Toti, măi tăticule, am întrebat-o într-o zi.
– Stiu eu, Toti e cu care mă zoc.

Atunci am înţeles. Şi ştiţi ce am făcut? Am cerut Domnului şi eu un Toti. Nu-l cheamă tot aşa, îngerii au nume diferite. Pe Toti al meu îl cheamă Argintaş şi scrie poezii. Dacă mă vedeţi vreodată vorbind singur, să ştiţi că a venit Argintaş să ne jucăm. Când nu mă pot mişca îl rog pe Tata să-l trimită pe Argintaş. Când mă vede că mă târăsc, se târăşte şi el şi mă întreabă: „Cine ajunge primul?” Zice că îmi arată drumul spre Impărăţia cerurilor. Acolo ajungi dacă te faci ca şi un copilaş.