Nu plâng, nu tac, nu uit, nu trec

iunie 5, 2009

Înregistrarea a fost realizată în septembrie 2007 de către Iosif Mureşan de la Studio Mesaj din Cluj, pentru Credo Television


Vorba mea cu tăcerile ei

mai 9, 2008

Dintr-un colţ de surâs îmi răsari uneori,
Alteori, dintr-o brumă de plâns.
S-a desprins ceru-ntreg din albastre culori
Şi la mine în suflet s-a strâns.
 
Pot acum să înalţ un stidard de-nchinări,
Pot, un deal de slăvire să-l sui,
Sau un turn de iubire pe-orizontul din zări,
Viaţa mea e crenel de al lui.
 
Pot să vină-ncercări cum e auru-n foc,
Eu voi fi mai curat, mai lucind…
Nu se-ating apele din oglindă deloc
De un chip ce se-admiră zâmbind.
 
Am rostit şi scântei a iscat pe câmpii
Vorba mea răsunată de tei.
S-a întors către El şi-i acum poezii,
Voba mea cu tăcerile ei…  


Pentru tăcerile inimii 01

martie 21, 2008

Evanghelia după Ioan

1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.
2  El era la început cu Dumnezeu.
3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
4  În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.
5  Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.
6  A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.
7  El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el.
8  Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină.
9  Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.
10  El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut.
11  A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.
12  Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;
13  născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
14  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.
15  Ioan a mărturisit despre El, când a strigat: „El este Acela despre care ziceam eu: „Cel ce vine după mine, este înaintea mea, pentru că era înainte de mine”.
16  Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har;
17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.
18  Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”


Liniştea dintre două tăceri

decembrie 16, 2007

Mesaj postat pa ClaS la data de 02 mai 2001

Dragi prieteni, dragă Alin, 
mă gândesc cât de bine ne-ar stă împreună, punând la cale ţara poeziei creştine… Mă gândesc la întâlniri periodice în jurul aceleiaşi mese, la „tabere de creaţie” undeva la munte, la un festival de amploare cu multă poezie creştină, care să pună pe gânduri, bă chiar pe jar, ţara asta unde omul e născut poet… Din păcate, rămân cu gândul şi cu rugăciunea. Toate astea costă, iar eu nu am cum să fac altceva decât să visez în continuare.
 
Îndrăznesc să lansez o invitatie: haideţi să ne rugăm zilnic, la o oră pe care s-o stabilim de acord, pentru aceste lucruri. Am încredinţarea că nu va fi în zadar şi le vom primi.

Mulţumesc, A, că tratezi cu seriozitate şi entuziasm eforturile noastre comune de a învăţa să ne închinăm într-o limbă specială care este poezia. Sunt convins că vei ajunge şi tu să trăieşti în acea stare a fiinţei unui îndrăgostit de poezie când nu te vei mai putea desprinde de condei, aşa că va trebui să scrii mereu, fiidcă scrisul e undeva în tine şi doare dacă nu spune. Eu nu scriu nici mult, nici des, dar nici nu sunt în stare să fug de scris. Vei vedea…
 
Ştiu, şi mie mi-e clar că scriu altfel decât înainte, iar asta mi se întâmplă cu voia mea. Deşi nu ştiu exact de ce, poate că de la o vârstă încolo trebuie să faci proză. Dar fiincă sunt un poet (şi încă unul de respiraţie scurtă!) încerc să „prozaizez” cam cum ai văzut. În ce priveşte lungimea versului, cred că e vorba tot de tentaţia prozei.
 
Până acum am mai multe cărţi scrise din care nu au apărut decât cele pe care le ştii. Nu cred însă că dacă ar fi apărut toate în ordinea în care le-am scris ţi-ar fi schimbat schimbat mult observaţia cu privire la „vârstele poetice”.
 
Şi mai e o tentatie manifestată cel puţin că intenţie, în modul meu prezent de a scrie. Nu o numesc, aştept să văd dacă e destul de clar prezentată ochilor cititorilor… Dacă se simte în poezie…
  
Legat de numele „Liniştea dintre două tăceri”, el este dat de titlul uneia din poeziile din carte pe care o adaug aici. Se pare că ai darul să mă provoci. Deci iată ce înseamnă

Liniştea dintre două tăceri:
  
  Credinţa e liniştea dintre două tăceri
  pe care pot trece convoaie, poţ lasă urme,
  poţ fi războaie, dar nicidecum nu o poţ birui.
  Desigur, şi acest poem este tot o credinţă mai mică,
  o pârtie pe care vântul alunecă spre toamnă
  cu frunzele după el, cu frunzele după el.
  
  Ce trist, că trebuie să se închege undeva timpul
  acestă care curge acum! Cel mai bine e
  când se leagă şi se leagănă în credinţă, nu ca norii
  care fac forme de apă zburătoare, corozivă,
  şi ascund soarele, îl mănâncă, şi trimit aripă
  de umbră sub copaci, sub oameni, sub munţi.
  
  Apoi cresc licheni şi muşchi şi e răcoare
  ca-n casele de pământ de pe pământ şi e înrobitor
  ca-ntr-o poveste cu zâne şi zmei. Litania orei
  abia dacă se mai aude, clopotele secundelor
  au tot bătut, acum aproape că tac, aproape că mor,
  unul după altul, clopotele secundelor.
  
  Cum sună, dragă, omul care nu vrea să înveţe
  îndăinuirea? Ca un chimval zăngănitor, că o aramă
  sunătoare, că o cratiţă goală aruncată pe pietre,
  iar ecoului lui datu-i-s-a nevrednicirea să caute mereu
  cu mâinile în lut, liniştea dintre două tăceri,
  căpătâiul fiinţei, liniştea dintre două tăceri.
  
  Cam asta-i!
  Îţi mulţumesc pentru urări, şi ţie asemenea, şi
  Fiţi binecuvântaţi
  Ionatan


Competenţă şi tăcere

decembrie 13, 2007

clas1.jpg

Mesaj postat pe ClaS la data de 9 martie 2001

Stimată F,

Ai dreptate, cred că există această impresie, mai mult, că ea este aproape generală… Că unii ar fi mai competenţi ca alţii şi că, de fapt, cei ” mai puţin competenţi ” ar trebui să tacă. Tare mult aş vrea să renunţăm la reţineri de genul ăsta şi să discutăm liber, chiar dacă nu putem, deocamdată, decât să cerem lămuriri sau să punem întrebări. Nimeni nu e cu adevărat competent dacă nu îşi pune la dispoziţia celorlalţi competenţa.

Nu cred că T chiar asta a vrut să spună: că n-ar fi şanse pentru poezie şi ficţiune în literatura creştină de la noi, ci doar că este dezamăgit de receptarea lor acum. Şi fiindcă tinerii au mai puţină răbdare, de obicei, suportă greu prea înceata evoluţie a gustului comun. Părerea mea este că va veni timpul, poate peste o generaţie, poate peste două, când ceea ce dorim noi acum va fi deja nu doar ceva normal, ci chiar depăşit. De ce crezi că am dorit să discutăm?

(…)

Îţi mulţumesc pentru sinceritatea pe care o arăţi în legătură cu poeziile mele. Cred că ai dreptate, dar felul ăsta de a scrie, încercând o recreare a universului din elemente aparent disparate, îmi este prea profund întipărit în matricea artistică şi nu am de gând să renunţ la el. Dacă atmosfera care se naşte – său ar trebui să se nască – din poezie nu are viaţă şi forţă suficientă pentru a impresiona şi chiar a determina pe cititor în vreun fel sau altul (eu urmăresc ” felul” creştin!) atunci consider că este un text ratat.

Din punctul ăsta de vedere poţ fi salvate multe ” predicuţe ” , dacă suntem membri într-o biserică, e adevărat. Problema asta am încercat deja să o pun în discutie: nivelul de receptare determină calitatea culturală a mediului, sau invers?

Am spus o data într-o biserică penticostala că poezia este felul meu „de a vorbi în limbi” . E adevărat că este multă vreme de când am renunţat să practic o poezie a dicteului automat, dar nu pot opri să mi se întâmple ceva asemănător, atunci când scriu… Cred că poate fi în dezavantajul meu, în faţa unui cititor format, şi îmi recunosc lipsurile. Dar nu mereu mi se întâmplă asta.

(…)

Îţi mulţumesc, stimată F, pentru intervenţia ta.

Vă salut pe toţi cu inima!

Ionatan Piroşca


Impresii poetice

noiembrie 22, 2007

A şasea „replică”

Unde începe tăcerea dintre doi oameni?

Tare aş vrea să ştiu exact ce e tăcerea… Dacă nu ştiu ce e, nu ştiu nici unde începe. Tăcerea în mine începe atunci când vreau să-L aud pe Dumnezeu. După ce s-a rostit tot ce a fost de rostit, o mulţime de întrebări rămase fac un zgomot asurzitor. Aşa se întâmplă şi după ce îl ascult pe aproapele meu. Atunci vreau să ascult răspunsurile lui Dumnezeu. Şi fac linişte… Fac linişte între mine şi celălalt, chiar dacă el vrea să mai spună ceva… Sigur că nu-i convine mereu, dar eu am nevoie de răspunsuri. Aşa că încep tăcerea.

TS:
Unde începe tăcerea dintre doi oameni?
IP:
S-a spus pâna la capăt fiecare,
Dar care glas le spuse şi pământul
Ce-l luaseră în dânşii la plecare?
Tăcerea doar îşi rostuia cuvântul…

***
de ai venit de departe aşează-te puţin
scoate pacheţelul inima şi un pic de tăcere
stoarce lămâia îndrăgostirii mănâncă un pic
apoi ascultă firul de iarbă cum spune
despre pământ că e verde de fapt şi cerul
e la fel tu ştii altceva şi doare neînţelegerea asta

ce ciudat liniştea pare că ştie mai multe despre pământ
taci firule de iarbă şi du-ţi în convoi rădăcinile
învaţă-le apa şi că trebuie să nu spui când bei
nici cât soare a oglindit nici câtă vâlcea  trecerea ei
satură-te firule şi acultă-ntre noi picurândă tăcerea


Impresii poetice

noiembrie 7, 2007

Nouă ne place să vorbim. Vorbim mult fiindcă nu ne place tăcerea. Din nefericire, atunci când vorbim noi, nu îl auzim vorbind pe celălalt… Dăm atâta importanţă spuselor noastre şi devenim atât de patetici când ni se pare că avem dreptate în vreo privinţă, că nesocotim dreptul altora de a se pronunţa şi ei. Şi astea toate, doar fiindcă nu ne place tăcerea. Dar neplăcerea aceasta are un preţ: acela de a nu auzi ce spune celălalt. Nu mai spun, când pierdem chiar spusele lui Dumnezeu.

Cel mai greu pentru noi este acel timp când ni se pare că tace Dumnezeu. Este un singur loc în Scriptură unde ni se spune că „Dumnezeu va tăcea”. Proorocul Ţefania afirmă la un moment dat: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui, şi nu va mai putea de veselie pentru tine.” Dar şi aici verbul apare la un timp viitor, i-aş spune „viitorul ideal”, atunci când omul va fi mântuit, va locui împreună cu Domnul şi Stăpânul său, şi va celebra victoria asupra păcatului.

Oamenii privesc spre cer ori de câte ori problemele îi depăşesc, ori de câte ori apare ceva ce depăşeşte puterea lor de înţelegere şi de reacţie. De acolo aşteaptă ei un răspuns care nu mai vine. Desigur, ei cred că ştiu cum trebuie să fie acest răspuns. Şi dacă nu e ceea ce ei deja au hotărât că ar trebui să fie, li se pare că nu e deloc. Această atitudine a noastră de a ne vedea capabili să ştim ce e bine pentru noi, ne împiedică de multe ori să auzim glasul lui Dumnezeu.

Sau când ne încăpăţânăm „să auzim” propriile noastre probleme amplificate la maxim de importanţa pe care le-o acordăm. Cu siguranţă atunci nu vom fi în măsură să auzim susurul blând şi subţire al prezenţei divine, chiar dacă nu-i departe de fiecare dintre noi. Nu mai suntem capabili să ne auzim nici propria noastră rugăciune plină de întrebări şi reproşuri, ce să mai vorbim atunci de Cuvintul Celui Preasfânt!

Aşa că ajungem uşor, în astfel de situaţii, prada ocultismului şi a tot felul de experienţe de aflat răspunsuri pe căi ilicite, răspunsuri pe care ştim că numai supranaturalul ni le poate da. Încercăm să luăm legătura în mod fraudulos cu lumi de dincolo de condiţia noastră… Nu mai avem încredere într-un Dumnezeu pe care nu-L mai auzim şi nu mai avem răbdare, aşa că ne abandonăm alternativelor păcătoase, cu bună ştiinţă.

Nimeni nu este ferit de tăcerea lui Dumnezeu, dacă face atâta zgomot de nu se aude nici pe sine.
Tu ce fel de persoană eşti? Ai înţeles deosebirea esenţială dintre religie şi relaţie? Într-o religie, omul vorbeşte singur. Într-o relaţie se aud toţi partenerii. Fiindcă o relaţie înseamnă preţuire şi bucurie de celălalt. Domnului îi place ascultarea de glasul Său. Ţie de glasul cui îţi place să asculţi? Te preocupă aşa de tare imaginea personală sau alte lucruri, încât nu mai auzi glasul Domnului?  Vrei să auzi glasul Domnului? Stai lângă El şi fii atent la ce spune El. Nu mai da la maxim sonorul vieţii tale!

***
tăcerea ca şi somnul raţiunii naşte monştri
tăcerile mari nasc monştri mari care ţipă
şi nu mai poţi auzi tăcerea Doamne zi şi Tu
în care cotlon să-mi adăpostesc timpanul iubirii
să pot asculta cum se cuvine învierea din urmă

trec semenii mei împroşcându-mă cu monştrii lor
şi-mi cer paharul cu apă îl dau în Numele Tău
ei nu aud cum susură izvorul Doamne dă-mă mai tare
dă-mi sonorul dragostei până la capăt
cine ştie poate vreunul va auzi zefirul
din preumblarea concertului Tău