Fericiţi cei ce plâng

mai 14, 2009

Duc ecouri din munte stânci pe aripa lor
temelii să le-aşeze-n case de împăraţi.
Fericiţi cei ce plâng în cotloane de dor:
ei vor fi mângâiaţi.

Se cuprinde-nserarea într-un bob de nisip,
dune lungi într-o viaţă se strâng.
Fericirea nu-i doar râsul veşted pe chip:
fericiţi cei ce plâng.

A venit răsărit, a venit şi s-a dus,
ziua poartă spre noapte popoare…
Decât orice dureri care-s azi, mâine nu-s,
mângâierea-i mai mare.

Mângâierea e ruga de la căpătâi
când îţi lepezi gândirea pe-o piatră…
De visările lumii, ostenite, haihui,
mângâierea te iartă.

Doamne, încă, pe munte, pui ecou nesfârşit
fericirii ce-n tine s-a strâns…
Mângâierea pe care Tu o ai dăruit
e-nvierea din plâns.

Pe cărări tăinuite între inima Ta
şi a mea, paşi îşi poartă fiorul:
va veni, ca în nopţi, după neguri o stea-
este Mângâietorul!


Întunericul de pe Golgota

aprilie 17, 2009

(clipe din vinerea mare)

Stă ghemuită-n ierbi Golgota toată,
Nu ştie dacă poate-a mai urca
În pante line, cum urca odată,
Când cerul cu senin prelins era.

S-a-ntunecat de triste orizonturi
Orice pietroi din margine de drum.
Ca-ntr-un război stau lumile în fronturi
Şi faptul zilei a orbit, nebun.

Nu ştie floarea-n tufe parfumare,
În întuneric păsările cad
Ca mute, ale cerului hotare
În care nu mai e nici un stindard.

E pe Golgota neagră strălucire,
E colţul ierbii înghiţit de ea.
Din băierele humei plăsmuire
Fantasma unei cruci se înălţa.

Nici un cuvânt nu mai brăzda fiirea,
În noaptea-nşelătoare fug vorbiri…
Îşi dă înmărmurit pământul ştirea
Adâncilor cotloane de orbiri.

În întuneric s-a cuprins tot dealul
Şi toată lumea-n noapte a rămas.
O magmă îşi clădeşte-n voie malul
De flăcări negre-n verticalul ceas.
Un scâncet dă semnal, o pâlpâire
Şi totul năpustitu-s-a-n mormânt.
Nu-i timp de spus, nu-i vreme de vorbire
Nu-i loc de zâmbet, ori de legământ.

E Domnul ca un bob în tolba gliei,
Îşi încolţeşte veşnicia Fiu.
În dinadinsul lacrimii Mariei
De pace veşti şi veşti de Domn se ţiu.

În inversarea orei a-ncercat
Satan s-arunce naşterea în hău.
Lumina-n noaptea care-a fost odat’
Să fie noapte-n ziua celui rău.

Dar nu poate dura în veci minciuna,
Nu poate fi ucis Acel ce Sunt
Numirea Vieţii pentru totdeauna
Şi Calea şi-Adevărul pe pământ.

Din întuneric de Golgotă iese
Clintitul bold al morţii şi e rupt.
În galeria de priviri se ţese
Din nou o zi, dar alt un început.

Şi o iubire fără de măsură
Ca fără de măsura-n care-a fost
Lumina-şi revărsat-a caldă bură
Pe toate ce-s şi care au un rost.

S-a ridicat din ierbi Golgota toată,
Şi ştie că mai poate a urca
În pante line, cum urca odată,
Spre cerul cel deschis de moartea Sa.


Vindecările

februarie 16, 2009

Oare nu-i mâna Ta şi când zbor peste munţi
Şi când lespedea grea a durerii-mi asculţi ?
Sau când frica îmi dă năruită perdea
Peste tot ce-mi îngăduie dragostea Ta ?

Oare nu-s ochii Tăi mângâiatul pervaz
Unde-aşez legământ al iubirii obraz ?
Şi de-acolo nu vezi suferinţă şi râs,
Orişicât m-aş afla în tăcere ascuns ?

Trec încet ca un om prin câmpii de amar
Şi mă-ntreb uneori dacă sunt în zadar,
Sau atât cât povestea ce o spune în vânt
Pomul rupt, năruit de furtuni la pământ…

Dar atâta mai ştiu, că şi inima mea
Când urca pe Golgota, ca pe-un spin o ierta.
De atunci se încheg rane multe în dor
Cum se-ncheg biruinţi vindecările lor.


Psalmul de sub perfuzor -30-

ianuarie 22, 2009

Iată-mă, Doamne, mărunţind în oglindă impresii despre nesiguranţa dintre maluri a fluviului. Iată-mă visând bâtlanii întortochierii de mine în creuzetul câte unui sentiment, în samavolnicia câte unei clipe viclene, vecină cu disperarea. Iată-mă învrăjbind idei şi obiecte, ca şi când le-aş putea stăpâni…

De ce nu mă ierţi de lume, aşa cum mă ierţi de mine, de ce nu mă îmbraci în fragii ignoranţei, în coclaurii indiferenţei? De ce mă doare lumea ca o atelă prost pusă peste o fractură de iubire pierdută? Atâta cântec am irosit ascultând-o, lumea, şi neînvăţând nimic, atâta simfonie de alint am izgonit, iar pirderea asta trăire numit-o-am, că acum ştiu şi pleava din pumnii bunicului… Dar asta nu mă face grâu.

Acum iernez în durere ca o gospodărie de ţară în sărbători, cu acoperişul în râna apusului. Acum muşc mărul căzut în ierburile anotimpurilor ca şi cum l-aş ţine de cerul albastru, în timp ce iubesc, iubesc, iubesc fără să mai numesc, doar cu iubirea. Acum aerul îl încheg în credinţă şi speranţă, de mă dă iubirea pe dimprejur…


Psalmul de sub perfuzor 20

septembrie 26, 2008

Vin de departe şi nici nu ştiu, halatul alunecă pe mine de atâţia ochi curioşi, lumea e o excrescenţă dureroasă, curioasă, a propriei dezamăgiri. Vin de aşa de departe, că sucul băut este parcă tras din sticlă cu praştia, iar împrejurimile nu-mi mai sunt familiare.

Doamne, revino-mi şi fă-mă, de cum vin prinde-mă, aici trec, dincolo trece-mă. Aşa îngaim, dacă îndrăznesc, dacă nu, disperarea mă mănâncă aşa cum o haită de lupi mănâncă un cerb.

Ai milă de mine, Dumnezeule! Ce nu văd eu, arată-mi. Şi nu văd nimic din ce e dincolo de mine. Nu mai e mult şi clinchetul unui înger va însoţi chipul meu pe cărări adumbrite de propriile-mi fapte, spre zenitul propriei mele credinţe. Fă-l, Doamne, fereastră, acest clinchet, poate e să trec…


Părinte, priveşte!

mai 5, 2008

 
Părinte, priveşte şi în lacrima mea
Să vezi câtă dragoste-ncape…
Mai poate numi, mai poate ploua,
Mai poate pe alţii s-adape?
 
Priveşte albastrul adâncului ei
Pe care îl torn întregime
Pe scurta-nşirare a anilor mei
Să-i fac rotunjime…
 
Şi adu smerirea iubirii ce-n om
Deschide zăgazu-nvierii.
Să fiu ca o ramură când Tu eşti un pom
În creştetul verii.
 
Oricât ar durea, mă scufundă-n văpăi,
Curăţit să-nţeleg suferinţa.
Între-atâtea poveţe şi drumeaguri şi căi,
Singura ce-mi zidit-a credinţa.


Via dolorosa

aprilie 25, 2008

Ştie cineva să plângă? Atunci să tacă!

Ştie cineva să sufere? Să nu se grăbească!

Ştie cineva Calea? Atunci să moară!

Priviţi întâi la EL!


Trupul de Iov

aprilie 14, 2008


În cenuşă de Iov flăcări goale-au sunat
Răsucindu-şi amarnice spade
De-am crezut că e noapte în văzduhul înalt,
Că e noapte în ziua ce cade…
 
Ghilotini de durere încurcau în apus
Vinuri seci de prin viile lumii.
Se spuneau vorbe-n vânt ca şi cum nu s-au spus,
Se luptau în oglinde nebunii.
 
Şi avea, n-avea sens cel din urmă oftat
Şi avea, n-avea sens răsucirea
Unei zile-n cenuşa-nfloririi în sac,
Trup de Iov împlinindu-şi menirea.
 
Şi-n cenuşă de Iov am crescut pân’ la cer
Şi de sus până jos întrebare,
Scormonind cu un ciob al durerii mister
Şi al plânsului fără hotare…
 
Doar răspunsul a fost mai albastru de-atât,
Nici acum nu îi pot şti adâncul.
În plecare, -n venire, în frumos şi-n urât
Tu îmi dai codrul pâinii şi frângu-l…


Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

martie 7, 2008

Sorina, n-am să-ţi răspund punctual. Nici nu cred că este nevoie. Apreciez jocul tău şi îmi face plăcere sa te acompaniez, n-ar fi o problemă să fac la fel, (uite un început de cum aş fi putut trata postarea asta:  

Dacă nu mă înşel, henţul la volei ar trebui să fie cu piciorul? 🙂

Văd că stii jocul la evitare. Norocul meu ca am jucat volei în tinereţe. Dar ca un porumbel-vultur ce sunt, să mă apuc de ciugulit… 😉

Vrei să-ţi răspund în versuri?

@Sorina: E ca la copilul mic, atunci cand vrei sa il inveti sa nu mai greseasca: oricat de multe sfaturi i-ai da, pana nu se loveste el cu capul de prag, nu este convins ca asa e… Degeaba ii spui ca focul frige; ca, pana nu-i incearca el temperatura (sa inceapa sa urle din toti rarunchii simtind cum i se ridica basicuta), tot nu baga la cap… Ca sa nu ma frig in continuare, trebuie sa invat ca orice rau se intoarce impotriva mea (sub o alta forma)… Te-ai prins?

Oho, m-am prea prins! De vreo 50 de ani mă tot prind. Dar cine e cu henţul? Ai citit postul asta şi mă trimiţi după minge? Sau pe porumbel dupa râme (cu i din a, că dacă scriai cu diacritice aş fi ciugulit căciulitele şi codiţele): 

Oricum, dacă nu l-ai citit, citeşte-l acum. E răspunsul meu), dar pentru uşurinţa comunicării îl pun şi aici:

Nu îmi mai sug degetul, sau cum ne sfinţeşte Dumnezeu

Sunt lucruri şi fapte despre care nu-mi amintesc decât din ce-mi povestesc părinţii, sau alte persoane mai în vârstă. De exemplu despre cum era când locuiam “la biserică”. La începutul căsniciei lor, părinţii mei au locuit în apartamentul anexă din clădirea fostei biserici baptiste brăilene. Nu-mi amintesc, din perioada aia, decât o scară de lemn, în spirală, vopsită grena sau maron, pe care urcam ca să intrăm în casă. Şi magazia de lemne de jos, loc misterios şi plin de jucării. Aşa vedeam eu bucăţile de lemn de cele mai curioase forme îngrămădite acolo. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu lemn. Probabil dacă nu aş fi făcut poezii, aş fi fost templar. Sau sculptor. Dar sunt prea comod, totuşi… E mai uşor să pui ideile în cuvinte, decât în lemn. Mai uşor zvâcneşte un cuvânt, decât fibra de cireş.

Deci legătura mea cu biserica e veche, cât mine de veche. Dacă aş crede în predestinări de genul ăsta, aş spune că mi-a fost scris aşa, şi că semnul acestei sorţi era legătura vitală, încă din fragedă pruncie, cu biserica. Dar nu cred în predestinare. Însă o apropiere a mea de mine, tot era…

Aveam un obicei, în pruncie. Îmi sugeam degetul mare de la mâna dreaptă. Orice ar fi făcut mama, nu mă putea dezobişnui. M-a uns cu de toate, mi-a frecat degetul cu pelin, nimic… Într-o zi, din curiozitate copilărească, am vrut să mă joc cu cercurile gazierei. Cei mai în vârstă ştiu ce e o gazieră. O “maşină” de gătit micuţă, cu combustibil petrol. Avea deasupra câteva cercuri printre care ieşea flacăra. Mama tocmai luase borşul de pe foc. Am apucat cercul şi i-am dat imediat drumul ţipând. Nu era nimeni prin preajmă. Era seară. Am mers fuga la mama plângînd. Credea că sunt oboist şi m-a culcat. Am plâns toată noaptea. A doua zi au văzut părinţii mei motivul: degetele îmi erau pline de băşicuţe roşii cu lichid, dureroase. De câte ori încercam să le duc la gură, ţipam. Aşa am scăpat de obiceiul de a-mi suge degetul. Ăsta a fost modul cum a ştiut Dumnezeu să mă dezbare de obiceiurile rele şi ruşinoase: durerea. Aşa am scăpat de alcool, când m-a trimis în spital pentru prima dată, datorită beţiei, la aproape 30 de ani, apoi de ţigară şi de alte vicii… Aşa ne sfinţeşte El…

Şi fiindcă răspunsurile tale sunt în coadă… de porumbel, îmi rezerv dreptul să răspund în rafale… Deci cu „va urma”…


Impresii poetice

octombrie 30, 2007

Da… Cred că nu vă veţi supăra pe mine dacă voi schimba iarăşi structura blogului. Am ştes Poezia de zi cu zi de unde era, pe o pagină separată, pentru a o integra pe pagina principală sub numele de Impresii poetice. Sub acest nume voi încerca să postez zilnic cel puţin un text nou, constând într-o sublimare poetică a ceea ce văd, sau citesc, sau gândesc, din realitatea înconjurătoare.

Vă spuneam că nu am posibilităţi prea multe de a-mi diversifica experienţa, dar am o mare dorinţă să nu las netrăită propria-mi viaţă. Aşa că voi folosi ca pretexte tot ce-mi va îngădui cunoşterea şi viaţa mea în Hristos, pentru a face poezie. Fiecare text deci va fi o postare separată şi va reprezenta reacţia mea la diverse situaţii.

De exemplu, astăzi dimineaţă am citit un text pe lista de discuţii „Confesionala„, care m-a determinat să iau o poziţie. Am făcut-o aşa cum mă pricep eu mai bine: în poezie. Era în discuţie problema suferinţei. Încep acet nou proiect cu textul scris cu această ocazie. De altfel, voi încerca să prezint de fiecare dată circumstanţele care au dus la scrierea fiecărui text nou. Asadar, Impresii poetice:

***
e uşor să vorbim despre suferinţă din casă
ori despre fericire de pe celălalt mal
e uşor să prindem fluturii îndurerării
cu plasele vorbelor

numai cine suie calvarul cu talpa lui
numai cine înghite otrava chinurilor poate privi
în golul dintre scândurile gardului vieţii
numai el poate ciocăni la porţile sfinţeniei
ghemuindu-se sub îndurare ca un gândac

de acolo mai departe nu e treaba mea
lumea întreagă nu mai e treaba mea
nici să fac piaţa nici să pun lemne pe foc
sunt în vizită la Dumnezeu avem de vorbit
ceva foarte important avem de desăvârşit
desăvârşirea