Dă-mă de ştire

februarie 6, 2009

Pe braţele Tale ca pe un râu curg în zori,
Seara pe maluri aprind căuşu-nchinării,
Împart în dreapta şi-n stânga omeneştii fiori
Cum apusul împarte raze la marginea zării.

Nu mai dor pe nimeni şi nu mai înţep nicăieri,
Alunecarea asta a mea pe braţele Tale
Între sinucigaşele zile de ieri
E ca o corabie de scăpare.

Şi vreau cântecul meu să se audă până la cer,
Vreau limpezimea sumesului de izvoare curate
Din care să-mi fac însetării un colier
Şi să îl dăruiesc închinării să-l poarte.

E ca o flacără în furtună această iubire
În care palma Ta mă adună.
Dă-mă, Doamne, întreg, neştiirii de ştire
Despre ce să mă-ntâmple şi ce să mă spună…


Încet, devine uitare fulgera ta ocolire

ianuarie 8, 2009

***
încet devine uitare fulgera ta ocolire
de tine însuţi şi de alte realităţi corbitoare
peste cadavrele sentimentelor nevermore
încet manânci licurici şi regurgitezi semafoare
încet încet ca o presupunere

şi îţi faci îndurare şi îţi faci siguranţă
din resturi textile cum ar fi cămaşa lui Hristos


Pământ din cer

noiembrie 13, 2008

De nu ţi-ai văzut niciodată îngerul,
priveşte spre dreapta
Acolo, spre butoniera anotimpului,
Unde se fac una vorba şi fapta
Cu vârful din frunte, al ghimpului.

Priveşte adânc şi lasă-ţi capul spre spate
Cum faci când numeri stelele serii.
Atunci toate lucrurile se fac deodate
Ca nişte îngereşti filacterii.

Da’ ce spun eu că se fac, chiar sunt
Deodatele astea care mă nespun de-s aşa
De alergător pe o întreagă mare
de pe un întreg pământ,
Cum e corabia.

Să ştii că nu poate aştepta să cazi
Ca să te ridice, că de-aia e înger:
Adună şi îţi aduce mâine din azi
Şi pământ din ăla mântuit, din cer!


Unde nimic nu-i prejos

noiembrie 7, 2008

Strigă-mă, Doamne, o dată, de două ori
Până îmi dau ochii şi inima-n flori
Ca o oişte de la care s-au pierdut armăsarii,
Ca plugul, când îi pleacă plugarii.

Eu să răspund o dată, de două ori,
Când se răsfrâng în dimineaţă spori.
Din toate ale mele să răspund, ca vâlceaua,
Sau cum îşi leagănă ecoul de mov, catifeaua.

Apoi să tresalt de un alb înţeles,
Inima toată să îmi bîiguie vers
Cum îi tresaltă unei mirese haina ţesută.
Despre o libertate necunoscută

A fiinţei de a călători peste ecouri, peste rostiri,
Peste oricare sentimente sau amăgiri,
Până la calea lactee a susurului de Hristos
Unde numic nu-i prejos.


Nu zborul e totul

noiembrie 1, 2008

Doamne, nu e totul zborul, planarea fericită,
În aerul oricărei dimineţi trebuie să fie un cuib, undeva.
Altfel, oricine s-ar întreba
De nu ai vrut să ucizi pasărea rătăcită.

Dacă se ivesc vânătorii să aibă unde fugi
Sperietura să-i poată fi învăţătură de minte.
Şi dragostea-i, de acum înainte
Să clocotească o inimă ca a Ta.

Dacă e vreo furtună să aibă acoperişul ei,
Cum are orice copac din câmpie
Când rădăcinile şi le întinde ca să îl ţie
Viu înaintea Ta.

Apoi când va fi să se culce pe de-a întregul şi pe dintot,
Să aibe veşnicia pregătită, ca-n orice cuibuş…
Să nu-i rămână zborurile numai urcuş
Planări golaşe spre nu se pot…


Psalmul de sub perfuzor 10

iulie 9, 2008

Nu zboară pietrele nearuncate, aşa spunea şi întindea mâna după câte una mai rea. Eu mă făceam mic, mic, nici nu ştiam cât de mic până nu începea să bată vântul: în praful stârnit eram acasă.

Apoi împrăştiam praful acela pe ultimul drum. Singurul pe care-l ştiam. Doamne, dacă vei trece pe aici, vezi că-s şi eu în dudul de sub perfuzor. Vezi că obişnuiesc să-mi plâng de milă. Şi că mă sperie toate alea.

Ştiu că nu sunt singurul, că lumea e plină de drumuri prăfuite, dar urmele paşilor Tăi nu fac decât o cale emausă, de la izvor la speranţă… De întors nu mi-a spus nimeni nimic. Aşa că încep să alerg.


Psalmul de sub perfuzor 4

iunie 24, 2008

De când am învăţat frigul, cerul e bolnav de pojar… Stă internat în amintirile mele şi bate din aripi. Are mai multe adâncimi decât oricât aş putea cădea eu vreodată şi îmi spune despre ele că sunt suiş. Apoi învăţ să iernez.

Doamne, fă ochii în patru, că tare-s bolnav: nu tu felinar, nu tu feştilă, măcar o scânteie albastră, nu Tu… Încep să flutur culorile cu sorbituri mici, ca pe iaurt. La ora de vizită vine mormântul şi mă întreabă dacă sunt bine, se interesează cât de roz am visat.

De ce să mă tem? Apa e plină de urme de paşi. Pământul, la fel. Dacă toate ar începe deodată să cânte, Domnul ar apărea iar. Eu aş face valurile mai mici, apoi m-aş dez-mici şi m-aş dezmetici, iar El ar potoli furtuna.

E bine când El potoleşte furtunile, ce bine e când răsare… Pleacă tot omul la treburi şi seara vine cu pâinea, de-atâta zi-ntreagă.

Dacă n-ar fi şi iarnă în lume, n-am face pârtii. Sau om de zăpadă, sau sănii… Doamne, deschide un strop de ninsoare şi vom vedea…


Te laud, Părinte

aprilie 29, 2008

Te laud, Părinte, nu am a lăuda
În lumea aceasta oricum, altceva…
Florile-n câmpuri, sau peştii în apă,
Visele-n oameni cad şi se-ngroapă.
 
Zorii cei galeşi, o seară-i mănâncă,
Noaptea sub stele e mereu mai adâncă.
Flamuri de oşti înşirate vâlvoi
Nu despre glorie-mi spun, ci război.
 
Căci spaima luminii rămân ochii cei orbi,
Cum negrul răsuce croncănitul în corbi.
Şi ploaia când vine, în loc să le spele,
Mai rău le înfige, păcatele mele.
 
Numai plânsul adânc de un greu cimitir
Răsfirat în adâncuri ca ecou de clavir,
Duhul Tău când îl cântă cu tremolul Lui nou,
Numai plânsul mă ia din umanul cavou.
 
Numai fuga de-amara fulgerare de lut
Murdărită de ziua care-n noapte-a-nceput,
Numai palma străpunsă de o umbră din cui,
Sau coroana de spini pusă pe fruntea Lui,
 
Doar atâta, Părinte, eu mă pot lăuda…
Doar o goană de vânt şi nimic altceva.
Ce mai pot e o rugă, o plecare din tot,
Şi-un soldat de lăudare spre al cerului cort.


Psalm de slavă

februarie 11, 2008

Când aripi rup din zbor câte-un hulub
Şi îl aştern aşa de lin privirii,
Atuncea, Doamne, mă visez un cuib
La căpătâiul preahălăduirii.

Atuncea vreau, din aerul ce-l sorb
Să mă desfăşuri ca pe o mantie
Un sceptru orizont suit din colb
Şi drept şi tandru ca o poezie.

Un psalm de mine răsfirat pe ani
Să scriu cu pana unui sentiment
Sau cu albaştri îngeri diafani,
Ca ape limpezi pe un continent.

Un psalm de slavă cât incendiul cel
Al unei inimi arsă de iubiri
Aş vrea să fiu… Iar glas să fie El
Să-mi facă flăcări din mărturisiri.


Îndrăzniţi!

ianuarie 28, 2008

Uneori noaptea iau intreviuri. Mă trezesc odihnit (parţial) după două, trei ore de somn şi, până să adorm iar, toate gândurile şi sentimentele adunate cu o zi înainte stau aliniate, aşteptând să le trec în revistă. Şi le trec… Când găsesc ceva care să merite, iau interviu.

Am un wave player mititel şi discret de l-aş putea înregistra şi pe Pătrăţosu cântând în baie, jucărie de care nu mă despart nici noaptea. Sau mai ales noaptea… Astă noapte am luat interviu unui gând care mă tot încuraja. Eu voiam să trec mai departe, la o poezie, ceva, dar gândul ăsta, nimic…! Nu se dădea dus!

Dimineaţă am ascultat înregistrarea. Nu prea ştia teologie multă gândul ăsta, dar ştia iubire. Aşadar, presupunând că voi puneţi teologia, eu vin cu iubirea. Facem de-o masă (rotundă!) de dragoste.

Ascultaţi: